"După aproape cinci decenii de cronică literară neîntreruptă".

 În ARGEŞ, nr. 12, Gheorghe Grigurcu e chestionat de Dumitru Aug. Doman în privința programului său zilnic de lucru. Bună idee, aptă de un serial: ubicuitatea notorie în presa culturală a poetului-criticului-publicistului-memorialistului-autorului de aforisme, îndreptățeşte interesul pentru viața de zi cu zi şi/sau scrisul acestui autor singular/singularizat. Cum dl Grigurcu este şi colaborator de cursă lungă al VR, o trecere prin şantierul domniei-sale nu ne lasă indiferenți. Pentru noi, anunțul că ar putea să renunțe la cronică, sună neliniştitor. De când Nicolae Manolescu a abandonat prestația sa săptămânală în domeniu, literatura română, recunoaşte oricine, a luat-o abitir haotic pe arătura mioritică. Dacă şi Grigurcu, comentator prin excelență de poezie, îşi pune condeiul critic în cui, şandramaua acestei specii invazive, şi aşa abuzată de toți năimiții ciupercăriei după ploaie, se va povârni şi mai şi, im/previzibil, cu cât mai avântat cu atât mai ridicol, în bătătura buruienoasă a veleitarismului deliric. Să sperăm, totuşi, că oboseala cronicarului nostru este trecătoare, „cădere” de moment a unui releu comunicator supraîncărcat, aşa cum, de altfel, ni se înfățişează Grigurcu însuşi într-un memorabil autoportret lampedusian, de „leu” al scrisului ajuns „în iarnă”. Că, vai!, porțile onor Academiei se încăpățânează, spre tristețea lor, a rămâne închise acestui nemuritor al „neantului valah”, a încetat de mult să mai mire: „Scrisul critic a început să mă obosească. După aproape cinci decenii de cronică literară neîntreruptă, încerc senzația unui preaplin. Nu ştiu dacă vreun critic român a avut o mai îndelungată prezență în calitate de cronicar. Sînt aidoma unui vas umplut cu un lichid care stă să se reverse de pe buza sa. Nu exclud cîteva elemente de conjunctură culturală: cărțile intersante aproape nu le pot procura lesne, în circumstanțele prezentei erupții editoriale cu care librăriile nu izbutesc a ține  pasul, în schimb mă văd inundat cu (prea) multe volume mediocre şi mai prejos decît atît (cred că vă dați seama şi dvs. că numărul unor asemenea tipărituri a crescut alarmant, întunecînd orizontul!). Dar mai cu seamă e altceva: vîrsta.(...) După cum am arătat în repetate rînduri, prima mea chemare pe tărîmul scrisului a fost cea poeticească, sub semnul căreia am şi debutat, inclusiv editorial. Să rămînă oare şi ultima? N-am încetat a o sluji până azi. I s-au asociat, precum modalități ale căutăriide sine, jurnalul şi aforismele. Mă străduiesc a-mi îndrepta acum puterile ce mi-au mai rămas pe un atare făgaş, regratabil întrerupt mereu, aidoma unei şosele în reparații, de necesitatea de-a oferi texte pentru care de-atîtea ori nu mai am elanul de altădată. Elan care presupun că s-a transferat în eşalonul unor exegeți pe care-i prețuiesc, nu totdeauna învederînd însă şi, pentru a mă rosti ponderat, un simț al realității. Veți fi eventual curios să ştiți ce am în vedere: păi în primul rînd atitudinea deconcertant îngăduitoare a unora dintre ei față de comunism, din pricina căruia multe şi mult am pătimit noi, cei ce-am avut nenorocul de-a trăi în durata lui. Oare cum se explică/se justifică această slăbiciune? Ce i-a apucat? Bătrînețea sumbră a unui Popescu-Dumnezeu se simte desigur mîngîiată. O probă în plus că nu în toate cazurile cultura livrescă se conjugă cu cea morală. Vom mai vedea.”