Evocări
Igor Ursenco
ALEXANDRU MUŞINA ŞI FIEFUL BASARABEAN (o anekdotă transcendentală)
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014
Spre neşansa mea de om al literelor, drumurile terestre nu mi s-au intersectat cu cele ale literatului Alexandru Muşina. Dar nu pot să neg bucuria celei de-a treia şanse acordate muritorilor specializați pe aorística reversibilității temporale.
L-am văzut în carne şi oase − prima şi ultima dată în viață − la un eveniment consumat în luna mai 2012. Pretextul sorții fusese nimic altceva decît Tîrgul Național al Cărții de Poezie / Festivalul de Poezie Bucureşti, unde faimosul optzecist venise de la Braşov să celebreze un eveniment al congenerilor, iar eu, cu foaia de parcurs a celor peste 500 de km obositori din locul de unde se agață harta României moderne, fusesem invitat să lecturez din Monstrul Spaghetelor Zburătoare, proaspătul meu volum apărut la Editura Tracus Arte. Părea că Rotonda Muzeului Național al Literaturii Române ar fi fost un moment cu totul favorabil − dacă nu chiar simbolic − pentru o întîlnire din care eu aş fi ieşit profitabil cu siguranță, dar din pricina agendei precipitate am ratat-o la mustață.
În schimb l-am recunoscut imediat după imaginile din pozele publice. Îmi amintesc că mi s-a părut cu mult mai înalt decît bănuiam: nu ştiu dacă din cauza faptului că domina auditoriul direct din centrul sălii ori recognoscibila sa chelie îl proiecta neglijentă ca un fel de perigeu printre cei aflați în sală. Privind retrospectiv, nu pot bănui decît că această impresie, evident dereglată, se datora exclusiv efectelor halucinogene emanate în interiorul unui Mauzoleu. Spiritual, dacă mai era cazul să precizez. Dacă ştiam că − doar peste un an şi jumătate – lui Alexandru Muşina îi va fi sortit să rămînă acolo definitiv – de data asta ca exponat în figură de ceară −, aş fi ratat de bună voie şi cea de-a doua oportunitate de a-l cunoaşte. Aş fi preferat să amîn pe cît e pămînteşte posibil faza cu Sinapse-le (2001, eseuri) ori cum stăm la capitolul Supraviețuirea prin ficțiune (2005, eseuri): mărturii din perspectivă corporală a unui estet incorigibil.
Asta ține deja de presentimentele care nu fac parte din Curricula ştiințelor socio-umane şi nici măcar a celor cu profil real. Ajuns, prea curînd din nefericire, în Raiul borgesian − căci din cauza stilului profesat nu prea văd cum putea trece de filtrele canonice ale Purgatoriului intangibil − incisivul patron al Editurii „Aula” probabil că îşi permite să recidiveze cu seria post-apocaliptică a Scrisorilor unui fazan (2006) ori a Scrisorilor unui geniu balnear (2007). Mai mult chiar, Lucrurile pe care le-a văzut (1992, poezie) în corp fizic acum le poate confrunta, de data asta, în corpul său subtil, la fel de liber putînd să persevereze, deja prin corpul eteric disponibil, în Tomografia şi alte explorări (1994).
Şi dacă scenariul de mai sus aduce a pură speculație, depun mărturie că, din bîrlogul său de braşovean veritabil, spiritul omniprezent dar fals imperceptibil al lui Alexandru Muşina a dominat hegemonic scena estetică basarabeană de la începuturile anilor ’90 ai secolului trecut, cu reverberații valabile ce pot fi urmărite pînă la generația douămiistă: efectele sale revoluționare pot fi comparate poate doar cu mica renaştere culturală provocată de membrii „Cercului literar de la Sibiu” în perioada postbelică. Dar nu cu Budila-Express (1995, poezie) avea să intre Profesorul-navetist pe teritoriul dintre Nistru şi Prut. Pînă a ieşi sub formă de carte la Editura chişinăueană „Cartier” (1997), anume legendarul său Eseu asupra poeziei moderne a făcut acolo trafic de influență în regim de samizdat nemaiîntălnit din perioada dezghețului hruşciovist. Ba într-o măsură nu mai redusă decît Paradigma poeziei moderne (1996), care a stat la baza tezei sale de doctorat. Trebuie să admit că cele două Epistole apocrife ale sale, dacă stau şi le raportez la paradigma oficialităților estetice din perioada respectivă, l-au transformat ireversibil într-un fel de inginer al sufletelor, drept că total opus gogolianului Cicicov: or, latifundiarul cultural Muşina descindea ca un Cortés pe tărîm virgin nu să intre în posesia unor „suflete moarte” (după artă), ci să dibuiască Unde se află poezia” (1996, eseu).
Acum că de Alexandru Muşina mă desparte deja o distanță de ani-lumină, pot risca să evoc finalmente riscurile artei pure: înțelese ca avantaje derivate dintr-un mundus inteligibilis în pofida lui mundus sensibilis. Această certitudine e singura ce poate compensa anii de muncă nenormată stipulați în Contractul încheiat cu Estetica exploatatoare. Dincolo de dreptul inalienabil de proprietar asupra terenurilor editoriale din Strada Castelului 104 (1984, poezie) şi din Aleea Mimozei nr. 3 (1993, poezie), spiritul muşinian îşi poate revendica finalmente zeciuiala ce i se cuvine asupra fiefului spiritual întins cu generozitate între rîurile geopolitice Nistru şi Prut, replica terestră impecabilă a celor două fluvii plutonice: Lethe şi Mnemosyna.
L-am văzut în carne şi oase − prima şi ultima dată în viață − la un eveniment consumat în luna mai 2012. Pretextul sorții fusese nimic altceva decît Tîrgul Național al Cărții de Poezie / Festivalul de Poezie Bucureşti, unde faimosul optzecist venise de la Braşov să celebreze un eveniment al congenerilor, iar eu, cu foaia de parcurs a celor peste 500 de km obositori din locul de unde se agață harta României moderne, fusesem invitat să lecturez din Monstrul Spaghetelor Zburătoare, proaspătul meu volum apărut la Editura Tracus Arte. Părea că Rotonda Muzeului Național al Literaturii Române ar fi fost un moment cu totul favorabil − dacă nu chiar simbolic − pentru o întîlnire din care eu aş fi ieşit profitabil cu siguranță, dar din pricina agendei precipitate am ratat-o la mustață.
În schimb l-am recunoscut imediat după imaginile din pozele publice. Îmi amintesc că mi s-a părut cu mult mai înalt decît bănuiam: nu ştiu dacă din cauza faptului că domina auditoriul direct din centrul sălii ori recognoscibila sa chelie îl proiecta neglijentă ca un fel de perigeu printre cei aflați în sală. Privind retrospectiv, nu pot bănui decît că această impresie, evident dereglată, se datora exclusiv efectelor halucinogene emanate în interiorul unui Mauzoleu. Spiritual, dacă mai era cazul să precizez. Dacă ştiam că − doar peste un an şi jumătate – lui Alexandru Muşina îi va fi sortit să rămînă acolo definitiv – de data asta ca exponat în figură de ceară −, aş fi ratat de bună voie şi cea de-a doua oportunitate de a-l cunoaşte. Aş fi preferat să amîn pe cît e pămînteşte posibil faza cu Sinapse-le (2001, eseuri) ori cum stăm la capitolul Supraviețuirea prin ficțiune (2005, eseuri): mărturii din perspectivă corporală a unui estet incorigibil.
Asta ține deja de presentimentele care nu fac parte din Curricula ştiințelor socio-umane şi nici măcar a celor cu profil real. Ajuns, prea curînd din nefericire, în Raiul borgesian − căci din cauza stilului profesat nu prea văd cum putea trece de filtrele canonice ale Purgatoriului intangibil − incisivul patron al Editurii „Aula” probabil că îşi permite să recidiveze cu seria post-apocaliptică a Scrisorilor unui fazan (2006) ori a Scrisorilor unui geniu balnear (2007). Mai mult chiar, Lucrurile pe care le-a văzut (1992, poezie) în corp fizic acum le poate confrunta, de data asta, în corpul său subtil, la fel de liber putînd să persevereze, deja prin corpul eteric disponibil, în Tomografia şi alte explorări (1994).
Şi dacă scenariul de mai sus aduce a pură speculație, depun mărturie că, din bîrlogul său de braşovean veritabil, spiritul omniprezent dar fals imperceptibil al lui Alexandru Muşina a dominat hegemonic scena estetică basarabeană de la începuturile anilor ’90 ai secolului trecut, cu reverberații valabile ce pot fi urmărite pînă la generația douămiistă: efectele sale revoluționare pot fi comparate poate doar cu mica renaştere culturală provocată de membrii „Cercului literar de la Sibiu” în perioada postbelică. Dar nu cu Budila-Express (1995, poezie) avea să intre Profesorul-navetist pe teritoriul dintre Nistru şi Prut. Pînă a ieşi sub formă de carte la Editura chişinăueană „Cartier” (1997), anume legendarul său Eseu asupra poeziei moderne a făcut acolo trafic de influență în regim de samizdat nemaiîntălnit din perioada dezghețului hruşciovist. Ba într-o măsură nu mai redusă decît Paradigma poeziei moderne (1996), care a stat la baza tezei sale de doctorat. Trebuie să admit că cele două Epistole apocrife ale sale, dacă stau şi le raportez la paradigma oficialităților estetice din perioada respectivă, l-au transformat ireversibil într-un fel de inginer al sufletelor, drept că total opus gogolianului Cicicov: or, latifundiarul cultural Muşina descindea ca un Cortés pe tărîm virgin nu să intre în posesia unor „suflete moarte” (după artă), ci să dibuiască Unde se află poezia” (1996, eseu).
Acum că de Alexandru Muşina mă desparte deja o distanță de ani-lumină, pot risca să evoc finalmente riscurile artei pure: înțelese ca avantaje derivate dintr-un mundus inteligibilis în pofida lui mundus sensibilis. Această certitudine e singura ce poate compensa anii de muncă nenormată stipulați în Contractul încheiat cu Estetica exploatatoare. Dincolo de dreptul inalienabil de proprietar asupra terenurilor editoriale din Strada Castelului 104 (1984, poezie) şi din Aleea Mimozei nr. 3 (1993, poezie), spiritul muşinian îşi poate revendica finalmente zeciuiala ce i se cuvine asupra fiefului spiritual întins cu generozitate între rîurile geopolitice Nistru şi Prut, replica terestră impecabilă a celor două fluvii plutonice: Lethe şi Mnemosyna.