EROS ŞI POEZIE ÎN «LUMEA PUSTIE» A LUI PIERRE JEAN JOUVE

Voi încerca să punctez în acest articol câteva momente premergătoare concepției lui Jouve despre erotism, aşa cum apare aceasta cristalizată în prefața volumului «Sueur de sang» (Sudoare de sânge) din 1935. Reamintesc că în articolul din numărul precedent citasem din eseul lui Max-Pol Fouchet,“Poezia, exercițiu spiritual“, un fragment în care, referindu-se la această prefață, el scria «Erotismul se sustrage astfel rolului negator sau distructiv care îi este adesea atribuit (…). Poezia, prin care el se exprimă, devine o purificare a sufletului.» 

Unghiul din care poetul Franck Venaille priveşte întreaga perioadă a activității de romancier a lui Jouve, în capitolul intitulat Roman de la langue – langue du roman (Romanul limbii – limba romanului) din monografia sa «Pierre Jean Jouve – L’Homme grave» (Jean Michel Place, 2004), ni se pare o bună intrare în subiect. «Voilà comment, selon moi, fonctionne la machinerie jouvienne. C’est une succession d’actes, de pensées, d’attitudes qui s’entrechoquent et se dévorent. Les tendances persécutrices, les forces de la paranoïa, règnent sous des formes diverses, on reconnaît leur lien intime avec l’homosexualité, mais elles s’étendent autour en attractions, amitiés, jalousies, fidélités, infidélités: elles vident le monde.» («Iată cum funcționează, în opinia mea, maşinăria jouviană. Este o succesiune de acte, de gânduri, de atitudini care se ciocnesc şi se devoră. Tendințele persecuției, forțele paranoiei domnesc sub diferite forme, legătura lor cu homosexualitatea e evidentă, dar ele se răspândesc în jur sub formă de atracții, prietenii, gelozii, fidelități, infidelități: acestea pustiesc lumea.» Ultima propoziție este o trimitere directă la cartea în discuție aici).

Începem prin a selecta din «lista» de personaje ale romanelor lui Jouve, din care fac parte, printre alții, Pierre Indemini, Pauliet şi contele Michele Cantarini, adică toți cei despre care Franck Venaille ne spune că suferă «de un fel de boală al cărei diagnostic rămâne imprecis», dar pe care el o numeşte «langueur d’être» (lâncezeala de a fi) pe Jacques de Todi, fiu de preot protestant elvețian care, împreună cu poetul «parizian» Luc Pascal, celălalt personaj masculin al romanului, formează un fel de alter-ego fragmentat, «în fărâme» am putea spune, parafrazându-l pe Eugène Ionesco, al lui Jouve însuşi. 

În paginile care urmează vom aborda acest «diagnostic» al lui Franck Venaille şi dintr-o perspectivă diferită, plecând de la noțiunile augustiniene de amor sui şi amor dei. Înainte de a discuta însă această perspectivă pentru înțelegerea romanului Lumea pustie, trebuie reamintit că toate scrierile lui Pierre Jean Jouve de după criza spirituală din anii 1922-1925 sunt articulate în raport fie cu el însuşi, fie cu Dumnezeu, ca şi cum lumea exterioară n-ar avea decât o existență improbabilă. Intriga romanelor sale se bazează astfel pe confruntarea dintre cele două forme de amor teoretizate de Sfântul Augustin, amor sui fiind o tendință naturală care poate da naştere la trei forme de …(concupiscence): «libido sentiendi», «libido dominandi» sau orgoliul exacerbat, şi «libido sciendi». Jouve pictează de manieră globală o imagine negativă a lui amor sui, manifestat cel mai adesea sub forma orgoliului exacerbat (libido dominandi). 

O schițare sumară a intrigii romanului ar putea începe prin a situa în centrul său un personaj feminin, străin ca origine mediului (în toate accepțiunile cuvântului) în care se desfăşoară romanul, Baladine Nikolaevna Sergounine, personaj fascinant sub o aparență relativ banală (convențională), dar al cărei prenume reprezintă o trimitere evidentă la Baladine Klossowska, celebra egerie pe care Pierre Jean Jouve a întâlnit-o ca iubită a lui Rilke la începutul anilor 20 la Salzburg. În jurul acestui personaj «roiesc» ca să spun aşa, cele două personaje principale masculine, Jacques de Todi şi Luc Pascal. Jacques de Todi este un tânăr pictor talentat, încă nerealizat ca artist, care va avea un sfârşit tragic, şi în a cărui evoluție atât pe plan intim cât şi artistic, Baladine va juca un rol inițiatic, din ce în ce mai pregnant, sfârşind prin a-i deveni soție şi mamă a copilului său. Luc Pascal, personaj având un ascendent asupra lui Jacques, atât ca număr de ani, cât mai ales ca experiență artistică şi de viață, este un poet recunoscut, alter-ego (mai afirmat decât Jacques) al lui Jouve însuşi. El «defineşte» la un moment dat poezia în termeni aproape identici cu cei pe care i-ar fi putut folosi Jouve în circumstanțe asemănătoare. Astfel, după ce citim în prima parte a romanului că «Luc se sentait l’ennemi de la poésie: il aurait éprouvé un sincère plaisir à mettre le feu.», («Luc simțea că urăşte poezia: ar fi încercat o plăcere sinceră să dea foc.»), scena petrecându-se în timpul vizitei în compania lui Jacques în atelierul unui pictor «local», aparținând «à une région de l’art vis-à-vis de laquelle Luc ne se sent même plus un artiste. Ces montagnes vertes ou violettes, ces rochers au naturel, cette peinture qui raconte des histoires.» («unei regiuni a artei față de care Luc nici nu se mai simte ca fiind un artist. Munții aceştia verzi sau violeți, stâncile astea după natură, pictura aceasta care povesteşte întâmplări.») Luc Pascal numeşte pe penultima pagină a romanului poezia «la Poésie», «poezia» scrisă cu majusculă, formă pe care Jouve o utiliza uneori ( «Luc Pascal est encore vivant, il existe seulement dans cette séconde où la Poésie entre en lui et parle; et lui parce qu’il sait qu’elle est la vie éternelle, voudrait la retenir toujours; (…) il est recompensé tout à coup par la conscience d’être au lieu infini, le seul état nécessaire.» («Luc Pascal este încă în viață, el există doar în secunda în care Poezia intra în el şi vorbeşte: şi el pentru că ştie că ea este viața eternă, ar voi s-o rețină pentru totdeauna; (…) el e răsplătit deodată datorită con?tiinței de a fi în locul infinit, singura stare necesară.»).

Jacques de Todi apare în primul capitol al cărții, intitulat chiar Jacques, mai întâi la vârsta de nouă ani, copil «plein de fantaisies et de réserves mentales» pentru care «le pigeonnier sans pigeons au bord du lac avait les proportions, l’aspect, la figure immense et maudite d’un Château enchanté devant la mer» («hulubăria aceea, dar fără porumbei, de pe malul lacului avea proporțiile, aspectul, figura imensă a unui Castel fermecat în fața mării»), şi căruia i se întâmpla să combine «visul castelului cu un altul şi mai ciudat, un vis ca să spunem aşa adevărat, pentru că persoana din vis era vie». Visul «şi mai ciudat» era un vis în stare de trezie (un fel de rêve-éveillé) pe care Jacques îl avusese pe malul lacului din împrejurimile Genevei, în vreme ce «contemplait l’eau, longuement, passionnément, il y plongeait ses regards et son cœur, il devenait l’eau» («contempla apa, îndelung, cu pasiune, plonja cu privirea şi inima, devenea apa el însuşi»).. Câteodată, acesta este conținutul manifest, am putea spune, al visului, apărea «dans l’eau, c’est-à-dire dans l’âme de Jacques, une figure extraordinaire, très belle et rêveuse, aussi veloutée que l’eau, dont aucun trait ne demeurait fixe, mais changeait et rechangeait: un jour elle avait les cheveux noirs brillants chargés de cils, le visage mince et la peau brune; un autre jour blonde et vraiment douce et rose comme une femme» («în apă, adică în sufletul lui Jacques, o figură extraordinară, foarte frumoasă şi visătoare, la fel de catifelată ca apa, ale cărei trăsături nu rămâneau aceleaşi, ci se schimbau fără încetare: într-o zi avea un păr negru strălucitor încărcat de gene, figura delicată şi pielea unei brunete; în altă zi era blondă şi cu adevărat tandră şi roză ca o femeie») (sublinierea mea). Vom vedea că acest vis poate fi considerat ca unul premonitoriu al întâlnirii dintre Jacques şi Baladine şi al relației lor, reală şi în acelaşi timp imposibilă. Câteva pagini mai departe îl regăsim pe Jacques la vârsta de treisprezece ani, recunoscând în aceeaşi imagine acvatică, pe mătuşa sa (grand-tante) italiană, Paulina, a cărei existență fusese îngropată sub tăcerea jenată a familiei pastorului Isaac de Todi («on lui avait dit: c’est ta grand’ tante italienne, et puis ensuite, toujours un silence impressionnant tombait.») («i s-a spus: este mătuşa ta italiană, şi după aceea, întotdeauna se lăsa o tăcere impresionantă»). Jacques o numeşte pe Paulina «înger al unei alte religii», referindu-se la confesiunea catolică a mătuşii sale, dar şi la istoria tragică pe care aceasta o trăise. Este amintit aici subiectul romanului lui Jouve, Paulina 1880, rezumat astfel de Jacques în câteva propoziții: «(Elle s’était nommée Paulina. Elle avait vécu dans l’Italie qu’on voit en rêve la nuit. Elle avait été religieuse dans un couvent. A la fin elle tua un homme qu’elle aimait. Il y avait de cela dix-huit ans.)». («O chema Paulina. Ea a trăit în Italia aceea care apare noaptea în vis. A fost călugăriță într-o mânăstire. La sfârşit a ucis un bărbat pe care îl iubea. De atunci au trecut optsprezece ani»). Fragmentul privind-o pe Paulina e pus intenționat între paranteze de Jouve, pentru a sublinia şi în acest mod cenzura exercitată asupra acestei figuri feminine emblematice, a cărei existență pare să țină, în totalitatea ei, de acelaşi «rêve-éveillé» pe care îl trăise Jacques pe malul lacului. Realitatea relației de rudenie între Jacques şi Paulina pare să-şi găsească originea în non-conformismul Paulinei, manifestă în pasiunea sa extremă pentru contele Michele Cantarini, dar nu mai puțin în modul foarte personal de a-şi trăi chemarea religioasă, la egală distanță de puritanismul protestant şi de indiferența izvorâtă din pozitivismul epocii sale, cât şi față de constrângerile externe ale vieții monahale. 

Peste câteva pagini îl regăsim pe adolescentul Jacques, acum în vârstă de 15 ani, îndrăgostit pentru prima oară de verişoara sa Marguerite, cu trei ani mai mică decât el. Luc Pascal, «prin telepatie primind gândurile lui Jacques» («par télépathie ayant reçu la pensée de Jacques»), revede scena petrecută cu un an înainte, în ziua de Crăciun, când acesta din urmă îi povestise «un fait de son enfance». «O adevărată boală», cum o numeşte Jacques, această pasiune împărtăşită este prompt şi sever pedepsită de familie îndată ce aceasta este informată printr-un denunț al «societății evanghelice pentru supravegherea reciprocă» din localitatea celor doi făptaşi, numită «Drepții» («Les Justes»). Jacques este trimis într-o pensiune din munții Jura, cu regim «de excepție», fără drept de corespondență, fără permisii sau vizite, un adevărat regim carceral, iar Marguerite este expediată în Anglia, astfel că cei doi nu se vor mai revedea niciodată. Dar ceea ce Jacques, acum adult, trăieşte ca fiind aspectul cel mai dureros, urma care îl va face încă să sufere în momentul în care îi povesteşte lui Luc acest episod din adolescență, şi care-i va schimba radical trăirea sexuală şi întreg destinul, este faptul de a fi acceptat interior reprimarea primei sale iubiri, din motive aparent spirituale: «Le pire, vois-tu, c’est qu’au lieu de me révolter j’acceptai tout comme une punition du Ciel: ils avaient mis le doute dans mon esprit. J’étais coupable, quoi, il fallait racheter. A cette époque-là je pleurais comme on fait du sport. Je devins très religieux (…). Mon père ne fit jamais une allusion à l’histoire: c’était la preuve qu’une faute pareille ne pouvait même pas figurer comme souvenir dans la conscience d’un chrétien.» («Ceea ce e cel mai rău, vezi tu, este că, în loc să mă revolt, am acceptat totul ca o pedeapsă a Cerului: m-au făcut să mă îndoiesc în mintea mea. Eram vinovat, ce mai, trebuia să mă răscumpăr. În acea vreme plângeam cum aş fi făcut un sport. (…) Tatăl meu nu a făcut niciodată vreo aluzie la povestea asta: era dovada că o asemenea vină nu putea să figureze nici măcar ca amintire în conştiința unui creştin.»).

(Va urma)