"PE VREMURILE ASTEA, NU-I UŞOR SĂ RĂMÂI MEDIOCRU. TENTAȚIILE SUNT DEVASTATOARE: ORI EŞTI GENIAL, ORI DOAR EXCEPȚIONAL!"

 

 

Începutul scrisului tău se leagă de ce: un autor, o carte, o întâmplare poate oarecare? O să-mi spui că se leagă de un pix, de un creion – însă te rog să ne povesteşti ceva despre primele pagini de proză scrise. Le mai păstrezi în memorie sau pe hârtie? În aceeaşi ordine, crezi că te-ai născut la locul şi în momentul potrivit pentru a deveni scriitor, şi anume – e adevărat? – unul „optzecist”?

 

Fii atent, pentru că, în opinia mea şi nu numai a mea, cea mai logică şi mai coerentă cauză a unui efect este defectul de a fi existat mai întâi o întâmplare, ei bine, am să mă leg cu lanțuri de o proză scrisă prin 1977, intitulată „Dincolo de început”. Şi care a figurat printre cele câteva, pe care dragul de Mircea Ciobanu le-a ales, cu grijă să nu cadă între fălcile cenzurii, spre a intra în cuprinsul volumului meu de debut, din 1986, de la Cartea Românească, intitulat „Peisaj cu fluturi noaptea”. Prenumele meu este Florin, pentru că eu sunt un copil din flori. Exist, ființez, mă aflu pe această lume doar pentru că aşa a decis întâmplarea – o iubire năprasnică (şi, fireşte, nepermisă), spre sfârşitul verii lui 1952, dintre o tânără energică, analfabetă, frumoasă şi isteață, de doar 21 de ani şi un tânăr copt, înalt, smead, iute la vorbă şi cu mâini îndemânatice, act de noblețe a destinului (fusese frumos, fusese bine, fusese ca între Adam şi Eva!) petrecut la poalele unei vițe de vie pregătită să dea în pârg – deci, hazardul a decis ca numaidecât nu ştiu ce gamete să apară parcă din nimic, pentru a se divide, la fel ca morulele şi blastulele din „supa primordială” (că nu degeaba ontogenia repetă filogenia!), amețitor şi din ce în ce mai repede, pe din două, apoi, pe din patru, apoi pe din şaisprezece... pentru ca, după nouă luni, să mă nasc eu. Făcută de ruşinea cosmică a satului, tânăra a plecat în pribegie, la sfârşitul lunii aprilie a anului următor, în brațe cu ceea ce se numeşte „un şişoi” de două luni. Şi s-a oprit la Ploieşti, unde şi-a început viața. Deci, sunt un ploieştean fără două luni. Conceptorul meu, nerecunoscându-mă – am aflat că m-aş fi numit Andronescu – şi-a primit pedeapsa. Poate prea aspră, dar nu e treaba mea. Nu l-am văzut decât o dată, o singură dată, pe când abia mi se întărea fontanela memoriei; venise, de acolo unde rămăsese învăluit vreme de cinci ani în aburi de alcool, în genunchi. Mă rog. Un alt fel de Canossa. N-a fost primit. Astăzi, tânăra de atunci are 83 de ani şi suntem împreună un tot: şi mamă, şi tată, şi fiu, şi fiică, şi prieteni... Aşadar, eu scriu proză încă din momentul acela în care s-a prins sămânța de iubire ruşinoasă, acolo, la rădăcina unei vițe, într-o podgorie de pe dealurile Buzăului, pe drumul spre Nehoiu. De aceea, nuvela cu pricina se numea aşa: „Dincolo de început”. Poți s-o cauți s-o citeşti. Voiam să aflu, să ştiu, să simt, să miros, să gust, să particip, în ultimă instanță, la ceea ce s-a întâmplat atunci, înainte de momentul acela Zero. Aceasta a rămas, de altfel, şi obsesia adâncă a prozei mele. Un fel de arheologie oximoronică. Nu în trecut, ci în proiecție. Nu în real, ci în oniric. O muncă altminteri istovitoare, ce se va sfârşi odată şi-odată, cândva, nu se ştie când, dar, fireşte, fix pe marginea gropii.... Deci, ca să-ți arunc înapoi lasso-ul, acestea au fost primele pagini scrise de mine. Atunci şi acolo, sub boabele crude de aguridă strivite cu dragoste. În rest, ce să zic? Optzecist tipic sau atipic, mototol sau nu, complexat ori ba, slobod la gură sau tont, instabil sau echilibrat... în fine, nu ştiu nimic. E un mister adânc, decretat în cadrul Direcției Karme şi Muniții din Ministerul Hazardului. Pentru că viața mea nu e trasă la maşină. Este cusută de mână. Cu ață albă şi prost... Dar, scuze pentru că tocmai m-am lungit ca o pomană țigănească ori, dacă vrei ceva mai voios şi mai verde – între logic şi paremiologic – ca elasticul de la chiloții vecinei (aşa e vorba... e mai lung, pentru a se împrileji mai degrab’!). 

 

În anii formării, ce sau cine a contat cel mai mult pentru tine? Lup singuratic, student la Filologia bucureşteană, nu prea te-ai dus pe la Cenacluri. Ce preț are/a avut – pentru scriitorul de mai apoi, de acum – independența asta? Ce a compensat, la tine, „chiulul” de la cenaclu?

 

Dacă-i vorba de chiul, să ştii că am chiulit de la Cenaclul de Luni, dar cu respect. Respect pentru ceilalți. Fiindcă acolo era grupa mare a valorii şi nu îndrăzneam să-mi reglez ora creației şi a boemei după ceasul aurit de la taică-său – artizanul celebrei şi bănoasei „Victorii de la Oltina” – al regretatului astăzi Traian T. De pildă. Mâncărimea de bine ca un erizipel plăcut, aroganța exclusivistă, insurgența cu panaş, snoberia molipsitoare, gălăgia prețioasă, trufia distructivă, gravitatea de geniu, poziția cosmică şi superioritatea strivitoare a Curții şi „curtenilor” aferenți îmi provocau complexe mai grele decât piatra de moară a înseşi zămislirii personale. Aşa că eu m-am simțit mai natural în formatul „Junimea”, condus de tacticosul, impenetrabilul ex-ideolog, dar, până la urmă, totuşi simpaticul Ov. S. Crohmălniceanu, un fel de Monsieur Hulot mai „trapu”, cu veşnica pipă în colțul gurii, dar cu zimți. Şi cu țepi. Foarte spinos. Eram în căutarea Tatălui spiritual ocrotitor, care să-mi castreze teama şi singurătatea şi să pună în locul lor încrederea şi îndrăzneala. (Al doilea mentor şi aproape părinte mi-a fost regretatul meu profesor, dl. Dan Grigorescu, fie-i numele mereu pomenit, la a cărui bibliotecă fabuloasă mi-am potolit setea lecturilor serioase şi din al cărui spirit gustos mi-a permis să mă nutresc, cu respect!). Nu voiam să fiu cel mai bun (deşi, pe partea de studii, am terminat facultatea cu media 9,82, ca un idiot, perfect inutil însă, deoarece n-aveam buletin de Bucureşti!). Tânjeam să fiu pasabil, deci. Atât. Ceea ce chiar am reuşit. Mircea Cărtărescu – cu care am citit împreună, prima oară, la cenaclul lui Croh, el era cu doi ani de studii mai tânăr, dar cu care, după aceea, am avut de-a lungul anilor o relație gratuită, neutrală şi dezinflamată („Salut, coane, să ştii că ai început să semeni cu Màrquez şi chiar am impresia că şi scrii ca el!”), fapt ce a condus, mult mai târziu, în momentul dedicației de librărie pe un „Orbitor”, la un lapsus privind numele meu, atât de maiestuos, de bine vârât în nadir latent, încât cred că a pierdut vreun minut fâstâcindu-se, drăguț! până când i-am şoptit, ca James Bond: „Toma. Florin Toma” – deci, revenind, Mircea spunea de curând, la o întâlnire cu elevii unui liceu, dacă nu mă-nşel, că există, inexorabil, scriitori buni şi scriitori proşti. Dacă înțeleg bine, un scriitor e bun sau prost. Un scriitor bun este doar bun (dar care îşi poate permite luxul să se mai prostească din când în când!). Tot astfel cum un scriitor prost este doar prost. Care însă nu poate ieşi din cockpit, deci, prost rămâne. Cel mult, poate, aşa, ca o indulgență din partea contemporanilor, probabil odată cu înaintarea în vârstă, din respect sau, cine ştie, în urma vreunui scurt şi inexplicabil puseu de stăruință bezmetică, să fie promovat la categoria mediocru. Mie chiar aşa mi-a plăcut. Aceasta este performanța confortului meu suprem, coborât direct din vinele lui Caragiale: „nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Trebuie să recunoşti că excesele te consumă al naibii. Al naibii ce te consumă excesele! Iar extremele, ce să spun, sunt la fel de plicticoase ca şi otrava din inelul borgiastic. Te sastiseşti repede şi-ți scade vigilența traiului, împingându-te în groapa imposturii... Mă-ntorc, aşadar, să conchid că, mai ales pe vremurile astea, e o mare victorie, o reuşită absolut remarcabilă, dacă reuşeşti să rămâi la mijlocul scalei (ce bine, ce relaxare, câtă uşurare a neuronului că nu e nevoit să rețină nenumăratele premii ce musai trebuie trecute în CV!). Prin urmare, ca să închei tărăşenia asta într-o notă de „tragedie optimistă”, cum ar veni, între masacru şi profan, află că nu-i uşor să rămâi mediocru într-un mediu atât de elevat; tentațiile sunt de-a dreptul devastatoare: ori eşti genial, ori doar excepțional! „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt...” – vorba lui Nichita. Fatalmente, noi suntem ceea ce credem că suntem noi. În clipa în care încetăm să mai credem asta, suntem pierduți!

 

Debutul la Cartea Românească, în 1986, cu volumul de nuvele „Peisaj cu fluturi noaptea”, ce-ți mai spune acum? Cum se debuta atunci cu volum în proză? Cum îți aduci aminte de Mircea Ciobanu, editorul tău?

 

Mergeam pe vârfuri. Ca pe ouă. Să nu strivesc corola... etc. etc. Când veneam de la Ploieşti la Biblioteca Academiei (făceam un fel de navetă, lucram atunci la ediția „Kalokagathon” a lui Petru Comarnescu – printre altele, o experiență formidabilă, de lucru, cu profesorul Dan Grigorescu, de atmosferă, de onoare, de tremurici şi de narcoză în publicistica interbelică din Fondul Special – şi ce e ciudat este că nu-mi era greu deloc; astăzi cred că doar văicărelile m-ar sfârşi, m-ar epuiza pur şi simplu!), mă îngrijeam şi de volumul meu, pe care îndrăznisem să-l dau lui Mircea Ciobanu. Cel alintat mai târziu, spre a nu-l cocoța pe statuie, „Metru”, în loc de „Maître”, pe care el îl considera prea pompos. Pe vremea aceea, preparativele, emoțiile, strângerile de inimă, micile eşecuri de întreținere, amânările şi privirile aluzive în sus erau foarte numeroase înainte de apariția unui volum. Mult mai obositoare şi, mai ales, mai prăpăstioase, pentru un ins posesor al patronimului Toma(!). Eram cocoşat de greutatea afectelor, eram bântuit de parfumuri şi vrăjit de logoreea lui Mircea, mieroasă, dulceagă, de o continuitate uluitoare şi patinată ici-colo cu faguri de înțelepciune înfiorător de ordonată. Îşi ducea „Istoriile” în traista sufletului şi în punga minții, le spunea mai întâi prin viu grai, pentru ca, mai apoi, acasă, să le scrijelească tacticos pe coala de hârtie pusă pe un tetrapod (scria stând în picioare!), pentru nesfârşita serie din BPT. Îmi povestea la cârciumă, cu o plăcere hâtră şi cu vocea lui tonitruantă – în timp ce-şi lua de pe nas ochelarii, masându-şi încet globii roşii şi mari – fie cele mai nesăbuite aventuri (unele piperate straşnic cu scene senzuale bizare...), fie întâmplări exemplare coborâte din Biblie exact între buzele sale cărnoase de bon viveur, totuşi, spre a fi răspândite celui care era hotărât să ia viața în serios, fie premoniții grețoase (susținea sus şi tare că va muri de inimă, la vârsta de 56 de ani, la fel ca şi tatăl lui... ceea ce, îngrozitor! avea să se şi întâmple, în seara de 22 aprilie 1996!). Aşa l-am pierdut eu pe „Metru”. Aşa am rămas eu fără o bucurie. Iar, fără bucurii, în general, tot renunțând la ele şi lăsându-te cotropit de mâhnire, se poate să ajungi la sklerocardio, împietrirea inimii. Am convingerea, nimănui mărturisită, că, odată cu dispariția lui Mircea Ciobanu din lume şi din viața mea (totuşi, petrecusem împreună cu el zece ani de prietenie solemnă, admirație tăcută şi continuă uimire că-i stau la umbră!), mi s-a dus şi vigoarea de a scrie. Mi s-a amputat îndrăzneala de a visa. Mi s-a stins puterea de a continua să plăsmuiesc. Cred că în acelaşi timp, în aceeaşi secundă cu ultima bătaie de inimă făcută zdrențe a lui, acolo, întins pe o saltea de muşama rece, pe un culoar semi-întunecos al Spitalului Municipal, mie mi s-a lehămisit un demon frumos de dinăuntru. Aşa se explică peregrinarea mea – în următorii zece ani – prin ungherele mizerabile ale unei părți a acestei lumi dezghiolate, fără balamale şi care, astăzi, iată, a ajuns la aparența unui veritabil şancru. Mass-media. De atunci, nimeni nu m-a mai întrebat ceva despre Mircea Ciobanu, Dumnezeu să-l odihnească acolo, alături de istoriile şi „Istoriile” sale... 

 

Radu G. Teposu, în „Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă”, include cartea ta din 1986, la capitolul „fantezismului alegoric şi livresc“, şi te caracterizează ca „un Urmuz sentimental“, însă aşezat sub zodia suprarealismului, a fanteziei, a experimentului. Mai încoace, după ce apare „Moştenirea Familiei Bildungsroman”, Cartea Românească, 2005, liniile portretului schițat de Țeposu „explodează”, sub pana unui critic tânăr din ultimul val, Bianca Burța-Cernat, la dimensiunile unui adevărat Maestru al prozei noastre de azi: „Florin Toma nu se revendică de la o generație, ci de la o familie, aceea a ludicilor din toate timpurile. A ludicilor vizionari. În „Moştenirea Familiei Bildungsroman” se întîlnesc ingenuitatea şi ingeniozitatea jocului imaginat de un Ion Budai-Deleanu, parodia din Catastihul amorului, poveştile sofisticate cu Alice filtrate prin coşmarescul lui Kafka, (para)logica lui Urmuz, bufoneria unui Jarry, alegoria absurdistă şi bonomă a unor Ilf şi Petrov, viziunile unui Boris Vian, sensibilitatea lingvistică a lui Mircea Horia Simionescu.” A rămas vreun „model” pe dinafara acestei panoramări de infarct? Ce alți critici te-au surprins, fără să te miri?

 

Modele? Nu, unii poate părinți, alții – vecini lângă care am crescut. Nu ştiu, la o primă chemare, îmi sosesc într-un suflet în minte numai monştri: Caragiale, Cehov, Poe, Cortàzar, Buzzati, Eco, Musil, Babel, Kafka, Cervantes, Llosa, Vian, Scott Fitzgerald, Camus, Hemingway, Cosaşu, Màrquez... nu mai ştiu, sunt cohorte care vin şi tot vin, năvălesc valuri-valuri, dinspre spatele timpului. Estimp, ca să zic aşa, constat că mediocritatea mea a(i)urită provoacă deja manierism şi maniere – unele mai opulente, altele mai paupere – precum şi o eleganță cu scârț (ca la pantofii noi, cu talpă de talpă!), dovadă că gluma se-ngroaşă. Dar, administratorii culturii româneşti şi gospodarii patrimoniului național pot sta liniştiți. Nu e cazul să intre-n fibrilații. Redevenind serioşi – imperturbabili şi cu morgă (nu degeaba a scris E.A. Poe „Crimele din Rue Morgue”!) – şi dând deoparte şarja, descopăr că m-a uimit mereu acuitatea observației lui Țepi. El deține anterioritatea certificării unor viziuni critice de mai târziu, mai apăsate, bazându-se, totuşi, pe un suport material destul de inconsistent („Peisaj cu fluturi noaptea” nu era de calibrul volumelor de proză de mai târziu, pe care, iarăşi ghinion! sagacele critic de la „Cuvântul” n-a mai apucat să le citească!). Volumele din urmă (două romane şi unul de nuvele) au beneficiat de atenția unor nume de referință ale criticii româneşti, unii dintre ei ajunşi, probabil din pasiune, dar fără să vrea, aproape exegeți ai prozei mele. Însă, repet: nu e caz de-ngrijorare. A nu se sinchisi, zău! Îmi îngădui să am liniştea de a rămâne în discreție şi, totodată, fereala de a nu pătrunde în templul privilegiaturii... 

 

În recent apărutul volum de nuvele, „Ca la vecinul bine temperat”, Editura Brumar, 2013, descoperim acelaşi autor înşurubat în duhul limbii, îndrăgostit de duhul ăsta viu, până peste cap. Cred că le-ar fi plăcut, dintre prozele tale, dacă nu toate, şi lui Ştefan Bănulescu, şi lui Julio Cortàzar. Marius Miheț, empateticul critic al ultimelor tale două cărți, are, cred, toată căderea hermeneutică să vadă în tine unul dintre cei mai subestimați prozatori ai generației. Cum comentezi?

 

Este doar una dintre cele câteva observații critice bogate, ce m-au bulversat şi mi-au spart gemulețul sipețelului în care-mi țin ascunsă mediocritatea... Prima este aceasta, din „România literară”, intitulată „Povestiri despre boală şi cuvânt” şi semnată de Marius Miheț. Acelaşi care a citit cu creionul în vârful limbii şi romanul meu din 2005, „Moştenirea Familiei Bildungsroman” şi care, acum, conchide: „O colecție de nuvele şi povestiri ce nu dezamăgeşte, scrisă exemplar de, probabil, cel mai subevaluat scriitor optzecist”. Deci, e de sperat că, odată şi-odată, nu voi mai fi subevaluat, ci evaluat, ca tot omul. A doua, cronica lui Daniel Cristea-Enache, din „Observator cultural”, intitulată „Metamorfoze”, unde poate cea mai autoritară voce critică a tinerei generații scrie: „Prozele sînt, astfel, gîndite şi conduse în două dimensiuni. În prima, personajul e văzut într-o situație fără ieşire ori într-o suită existențială care duce într-acolo, cu o determinare cauzală implacabilă. Drama e perceptibilă la nivelul acesta al „eroilor“, de pus neapărat între ghilimele ironice. În cealaltă dimensiune, a artefactului textual, apare jubilația acestei relativizări: marcarea caracterului repetitiv al tuturor dramelor care, la nivelul personajelor, par a fi unicate.(…)”. Apoi, titlul unei meticuloase analize – „Proză de senzații” – (şi coborârile furişe în subteranul semantic!), aparținând lui Paul Aretzu, în „Ramuri”. Şi, în fine, un strigăt de admirație, în timp ce ne revedeam pe holul Uniunii, al distinsului profesor şi critic, Eugen Negrici: „Băăăi, da’ al dracu’ eşti!.... Al dracu’ eşti, băă!”... Restul? Cum îmi place mie să zic: M-or judeca strămoşii mei!

 

Cronicar plastic eşti, ce carte-album pregăteşti?

 

Ştii cum se zicea în armată: „Înalt sunt, frumos vorbesc, căpitan trebuia să mă fac!”. Scriu cronică de artă pentru a da o mână de ajutor borțoaselor şi indigestelor tratate academice care ocupă – multe, de pomană – bibliotecile lumii. Din capul locului, am anunțat că sunt voluntar, adică diletant (luat în sensul etimologic originar, din latinescul delectare = a se delecta). Mă delectez şi, după aceea, povestesc ceea ce văd. Şi văd ceea ce puțini doar zăresc... Asta îmi aminteşte de o carte formidabilă a istoricului de artă Daniel Arasse (din păcate, plecat dintre noi prea de timpuriu!), apărută în anul 2000 şi intitulată „On n’y voit rien” (Nu vedeți nimic), pe care, la vremea potrivită, am citit-o pe nerăsuflate. O interpretare spectaculoasă, ca nişte narațiuni realist-ficționare – bazată pe studiul unor detalii aparent nevăzute, însă doar trecute cu vederea – a şase lucrări celebre din istoria universală a picturii, de la Velázquez la Tizian şi de la Bruegel la Tintoretto. O fabuloasă aventură a privirii. Un singur punct comun au aceste tablouri: pictura revelează o putere uriaşă, uimitoare prin prospețimea sa, demonstrându-ne însă că, de fapt, noi nu suntem în stare să observăm nimic din ceea ce ea ne arată. Nu vedem nimic! Dar acest nimic nu înseamnă chiar nimic... M-am gândit că, după aproape zece ani de scris despre atâtea şi atâtea lucrări de artă (până în 2010, cronicile au apărut în altă parte), cel care semnează rubrica numindu-se pe sine cronicart ar trebui să-şi adune „diletantismele” într-o carte. Intitulată, fireşte, „Tablouri văzute dintr-o parte”... După aceea, să lase prostiile şi să-şi mai vadă şi de treabă, adică să-şi termine odată romanul la care scrie de vreo patru ani încoace, lenevos, cu chef pe sărite şi în dorul lelii. Care cum se numeşte? Simplu: „O viață din ziua lui I. Demisovici”. Despre o demisie... colectivă!

 

Interviu realizat de MARIAN DRĂGHICI