Poeme

 

case strâmbe

şi mereu construite

mereu reparate

locuite doar

de amintirea unui confort

case ca un ort

pus în mâna sorților

 

pe meleaguri obscure

ciudate

 

mereu am reparat

mereu am zidit

 

în lumi ancestrale

de glod ?i cețuri

stabilind

vagi relații sociale

cu jumătați oameni

jumătate duhuri

 

nimic n-am mo?tenit

nimic n-am statornicit

 

las mistria fosilă

rămă?iță înghețată a unui

dinte durut

?i mă pierd în văzduhuri

 

 

Muzica e doar un curcubeu

 

A fost odată o foarte verde flacără

Altminteri decât împodobire

al amintirii turn prea bătrân

de mozaicuri cântec rotunde

Flacără verde flacără verde fla

 

Plin de-o bucurie mai adâncă decât pierdele

vară şi decât aerul din parcuri

Când încă nu înțelesesem cât de unul sunt

Pe pajiştea din care răsăreau dansam gol 

cețuri dimineață ?i lume

 

plâns-am legănat jucat rugat de cântec de verde

trup al meu fii suflet de rouă

 

?i iată că din al frunții noian peste ape

zbor mohorât de buhă a fericirii

 

Nu există a nu pleca deloc. Dar trebuie să 

?tii să pleci câte puțin. Ori dorința mea e de 

a pleca de-a-ntregul

cu stupi de aripi când se-alungă zgomote

Altminteri vă ameninț cu tonalitatea de 

zgură a mla?tinilor mirifice.

Mi-am făcut bagajele ?i parcă uit me-

reu câte ceva, a mai rămas ceva.

Exaltă juninca libertății cu cuțitul în mă-

dulare.

Orizontul ne hurducă.

O obadă a scrâ?nit.

Drumul se-n?iruie fără hotare ?i privim 

ierburile de pe margine.

Ca ni?te prunci care s-ar agăța de gâtul 

nostru – ciulini, spini joviali; trec, trec.

Vom poposi – nu aici, nu aici.

 

De când eram foarte mic ?i înălțam zmeie

?i uram păsările

am plecat din azilul de orfani să-mi caut 

adevărații părinți

Având du?mani copacii căci ei ?tiau ce ei nu 

?tiu

Ca ?i cum iarba ceața ?i întunericul ar fi 

fost de prisos

 

Dacă măcar numele mi-a? cunoa?te

de ecoul lor a? muri fericit

 

Chiar ?i astăzi în locul meu am găsit insomnia

am mers pe stradă ?i oamenii m-au călcat

am râs ?i râsul a sunat a nechez de cal

M-am ofilit ca să-l găsesc pe tatăl meu

M-am umplut de florile secetei

 

?i mă făceam mic ca el să mai poată să mă mângâie

 

Dangăt cer?etor de clopote, făcute strea?ini ?i 

cău?, posesoare ale morții sau vieții ovale, rosto-

golite pe văi ca mine,

macule de biserici, nu mă face prizonierul gra-

bei de-alăturea,

ci adu-mi frunze late.

Dacă nu-mi este milă mie de mine, dacă

eu care-ncotro cât de cât nu mă preling, nu mă 

fur, ce mai a?tept de la maternitatea ta decre-

pită aiurea,

Dangăt cer?etor de clopote?

 

Nu poți să-ntinere?ti nici în glumă.

Ar fi trebuit să te murmure fiecare braz-

dă, pământul să nu mai fie uscat de ar?ița 

verii după cât ai crescut tu acolo, după cât

ai fost de tânără.

?i uite că nu se-ntâmplă a?a.

Pământul te prime?te uscat de ar?ița verii.

Am lăsat u?a descuiată să nu mai bată 

vântul

?i vântul tot a bătut

Întotdeauna între mine ?i el va fi un loc

unde să-mi pot înălța o minaretă.

Cum mă doare acest obelisc

Cum strivesc cu sudoarea mea

un urcior plin cu pietri?

 

Stând în nemi?care cântam voința ?i înfloream 

cu umezi mucegaiuri pereții soarelui.

Trebuie să vrei, îmi ziceam, ?i respiram lumină

boltită, ?i nimic din mine nu se înălța, trebuie 

să vrei. În pielea mea abia se lăsase vântul, tre-

buie să vrei, abia învățasem apusul, trebuie să vrei, 

abia mă bucurai, trebuie să vrei.

Stând în nemi?care cântam voința ?i înflo-

ream cu umezi mucegaiuri pereții soarelui.

 

Omenia ta îmi cere a prăvăli tocmai piscul 

muntelui ?i

face din noi

pat de flori puturoase

Voi înălțare vulturi râde

Îți zic

Dragii mei, sunteți buni, eu nu-mi orânduiesc 

satele aici, iertați-mă

?tiu o turbulență care născoce?te apa muzi-

cală

Cu pieptul sfâ?iat de ierburi cu fața miro-

sind a pământ

Să mă prive?ti voiam

?i mă rugam de tine ca de un des-

cântec

Dar urgia mea blândă eram pângărit

de ploaia picurată

pe corturile țiganilor nomazi

Asemeni unei comete care căzuse în 

spatele tău ?i pe care n-ai văzut-o

 

O, bătrâni, cuib de vipere, cuib de la?i, oase de ros

Guzganii dau buzna din biblioteci

E întâia grevă a ?obolanilor din Alexandria

Califul curând o să vină

Sumuțind deasupra o spadă de flăcări

Este vremea tiranilor barbari

Este vremea de magmă a spaimei

În curând ațâțați de cenu?ă ?i măcel

Vă veți îneca în lacrimi mocirla

 

Vai mie vai mie zic

Sunt părintele atâtor a?teptări încât luna ar 

trebui să răsară din mine

Vai mie vai mie

Brăzdatul ?i ciugulitul de păsări de ceară de 

dâre de somn

Morții au glas de durere

Eu cel mort în atâtea părți

Ce glas să mai am

?ipătul de cucuvea s-a unit în noapte cu

pruncul ?arpelui

?arpe ce nu ?tie să trăiască decât de la 

apus

Precum copilăria

 

Idolii mei m-au bătut cu pietre

Păpu?ile mele de aur LASĂ-NE

s-au dovedit pline de lepră micuță

Fiii mei TAICĂ MĂCAR

din care n-am vrut să fac slugi

s-au lepădat de mine ?i m-au blestemat

Vinovat de iederi de toamnă

pot să urăsc toate lucrurile

pot să iubesc toate lucrurile

de?i PLÂNSUL

pot fi despicat cu o frunză

 

Lasă-ne taică măcar plânsul

 

O rătăcire sub lună peste imensitatea unei foste mla?tini, a unei bălți secate; desculț peste pământul crăpat simțit în tălpi în acest mers spre nicăieri. Parcă o rătăcire cu ochii închi?i de?i simți lumina lunii. ?tii ?i nu ?tii. O adâncă amărăciune ațipită. Ni?te strigăte cumva? Să nu vorbim de rațiune beată. Fără stăpân, fără ochi, ca într-n vis pe care nu-l poți trezi. Ce cauți, ce ai pierdut? Cauți ceva, nu ?tii ce cauți. În această pustietate.