CERŞETORUL

La un moment dat, drumul o ia la dreapta, în jos, către un tîrguşor necunoscut spre care picioarele nu vor să mă mai poarte nici în ruptul „capului”.

Apare, în schimb, un cerşetor cu un palton obosit, cu nasturi de os, care opreşte şi îmi oferă un SHALOM ridicat la suprafață de un zîmbet prietenos şi uşor învechit. Îi răspund la fel, dau mîna cu el, el dă mîna cu mine, după care îl las pe el să se îndrepte către localitatea peste care se lăsa, neauzită, seara.

Avea să taie aşezarea în două şi să se mire de relativa bunăstare a oamenilor.

Dar, pe străzi, nici țipenie de om. Chiar dacă începuse Hanuka de vreo două zile. Doar ici-colo, mai apărea cîte o lumînare aprinsă la fereastră.

Numai că foamea începuse să îi tulbure rînduiala lucrărilor rînduite pentru el.

Se opri în apropiere şi bătu la uşă cu degetele numai piele şi os.

Dinăuntru se auziră cîțiva paşi repezi, lumînarea dispăru din geam, după care nimic. Absolut nimic. Degeaba se chinui să mai bată încă odată. Dinăuntru nu se mai auzi nimic. Oftă şi o porni mai departe.

Următoarea casă la care avea să bată avea şi ea lumînare, dar cerşetorul ciocăni degeaba, deoarece lumînarea părea să ardă de una singură.

Şi tot aşa, lumînările se stingeau una după alta.

Omul îşi aminti de mine şi parcă îi păru rău că nu mă urmase la Ierusalim.

La un moment dat, dădu de o poartă deschisă şi iluminată. Bătu repede şi inima începu să îi bată mai tare în aşteptarea răspunsului.

– Cine-i acolo?

– Un om sărac, domnule. Mor de foame şi vă rog să îmi dați ceva de mîncare. Domnul să vă binecuvînteze.

– N-avem, răcni vocea din interior şi uşa fu trîntită brusc de toc, stîrnind zăpada din apropiere.

Era şi frig, un frig rău cu cei oropsiți.

Spre dreapta, văzu o casă mai mare şi cu lumină mai multă.

Ajunse acolo şi dădu de uşa deschisă a sinagogii.

Rabinul era şi el înăuntru şi părea că se roagă cu ochii închişi.

Uşor stînjenit, începu să îşi numere nasturii paltonului. Nu ştia ce altceva ar fi putut să facă. Rabinul nu deschisese încă ochii şi nu vroia să îl deranjeze în timpul rugii.

Tuşi uşor, dar nu obținu nici un răspuns.

Începu să îşi plimbe privirea pe toți pereții şi constată că sinagoga nu era tocmai săracă. La revenire, avea să dea cu ochii de rabinul care, acum, îl privea plin de interes şi în tăcere.

– Fiule, ce-i cu tine aici?

– Rabi, sînt un biet cerşetor şi am intrat la dumneata doar pentru o bucată de pîine. Te rog să nu mă goneşti.

Învățătorul îşi frecă burta cu mîna dreaptă.

– Ce-i drept e drept. Şi mie mi-e poftă de un borş buun, da’ buun.

– Pot să-l pregătesc imediat. Fac cel mai bun borş cu nasturii mei de os de la palton, zise cerşetorul  ținînd unul care, întîmplător, scăpase din strînsoarea aței.

Rabinul aprobă în tăcere.

– Are să fie o adevărată minune. Dar de ce anume ai avea nevoie, fiule?

– De o oală mare, sare, piper şi oțet.

Rabinul îi întoarse spatele, ieşi din sinagogă şi începu să colinde tîrguşorul, după cele cerute.

Bătu la o poartă anume.

– Raveica, dă-mi împrumut oala ta cea mare.

– Dar la ce îți trebuie, Învățătorule?

– Cerşetorul mi-a promis un borş gustos tare, pe care-l face din nasturi de os.

– Vai de mine, dar asta are să fie o adevărată minune. Uite oala, însă vin şi eu să văd cu ochii mei.

La casa imediat următoare, Sara le dădu sare, dar se alătură şi ea grupului, ca să urmărească totul pe viu.

Apoi, făcură rost de piper. Şi grupul creştea pe măsură, tot creştea.

La întoarcerea Învățătorului, cerşetorul luă oala, puse vasul pe foc, după ce îl umpluse cu apă, băgă înăuntru nasturii de os pe care îi desprinsese de pe palton cu dinții, mai lăsă să cadă înăuntru şi restul mirodeniilor, după care se puseră pe aşteptat cu toții.

Curînd, apa începu să bolborosească, de parcă ar fi fost vorba de niscaiva vrăji. O aromă ațîțătoare începuse să umple sala cu totul. Cei din jur simțeau că salivează tot mai tare. Rabinul aşijderea.

După o oră sau două de fiert insistară să guste fiertura. Prima fu Sara.

– Mmmm, făcu ea, nu e rău, dar dacă îi  mai adăugăm un pic de verdeață pentru gust, are să fie şi mai bun.

– Hei, făcu rabinul, ia mergeți cu toții şi aduceți cîte o legumă.

Se întoarseră cât de iute cu vegetalele, dar şi cu cîte trei vecini, curioşi şi ei să guste fiertura.

După încă o oră, omul sărman anunță pe toată lumea că mîncarea era gata.

Sinagoga era plină ochi. Voiau cu toții să vadă minunea. Se repeziră cu farfurii şi căni în jurul cerşetorului cerînd să le fie umplute cu borş.

– Mm, mm! făcură cu toții, borşul ăsta e nemaipomenit de bun. Mulțumim, Doamne, că ai săvîrşit minunea.

Terminară borşul, după care, nu se dădură plecați pînă nu îl invitară ca musafir pe cerşetor, dar acesta le arătă paltonul rămas fără nasturi şi le spuse că aşa nu putea să îi însoțească.

Atunci, din pămînt, din iarbă verde, apărură pe dată şase nasturi neasemuiți din bronz şi chiar şi un ac cu ață, care poposiră în mîinile Sarei. Astfel că, aveau să se reverse în casele lor, cu sărăntoc cu tot. 

Ziua următoare, omul însă avea să plece. Menirea lui fusese împlinită.

Adevărata minune era, de fapt, sămînța de bună înțelegere pe care cerşetorul o sădise. Ea avea să rodească în sufletele oamenilor acelei aşezări simțământul de comuniune şi nevoia de întrajutorare, de fiecare dată când se simțeau singuri.