CITATUL, INGREDIENTUL SECRET AL MCDONALDIZĂRII CULTURII

Ca să fim one?ti, moda nu era străină anilor de comunism, atunci când memoria ?i, din păcate, doar ea era pusă la grea încercare de fiecare dată când, elevi fiind, memoram pasaje din critica literară, pasaje care, indiferent de subiect, aveau să fie a?ezate frumos în pagină întru impresionarea profundă a celor care aveau să ne corecteze lucrările. Câte generații de români nu vor fi învățat, de pildă, ce spunea Călinescu despre Eminescu, fără a se fi obosit să-i citească nici pe unul, nici pe celălalt! Citatul se bucura, deci, de un anume prestigiu sacrosanct încă de dinainte de minunata invenție a lui Mark Zuckerberg. 

Intuiția folosirii citatului în scopuri ideologice o au ?i istoriografii comuni?ti, aceia care descoperă că, utilizându-l, î?i pot justifica orice idee. Citatul are echivalentul său în domeniul economic, de altfel. El este sinonim cu statistica pentru că, asemenea ei, poate dovedi absolut orice, în funcție de acela sau aceia care îl manipulează. Sărmanul Herodot a fost ?i este încă evocat cu acel geții sunt cei mai viteji ?i mai drepți dintre traci, trecându-se sub tăcere pasajele despre lenea tracilor, despre obiceiurile lor de a-?i vinde copiii peste hotare sau despre incapacitatea lor de a se uni. Cantemir este ?i el ignorat atunci când vorbe?te despre multele defecte ale moldovenilor, dar intens mediatizat atunci când scrie despre calitățile lor. Grigore Ureche î?i datorează celebritatea în mentalul nostru colectiv ?i acelui mult invocat pasaj din Letopisețul său, noi de la Râm ne tragem, pasaj care, în realitate, arată astfel: aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor deprinprejur, măcar că de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. Acea propoziție concesivă, introdusă prin măcar că, modifică radical sensul pasajului, însă, pentru că nu serve?te convingerii că noi am fi latini ?i atât, ea este, adesea, trecută sub tăcere.

Totu?i, citatul are astăzi o funcție pe care, în vremea comunistă, o avea cu totul tangențial. El legitimează acum mai puțin ideologii oficiale, cât orgolii personale. El dă seama asupra inteligenței celui care îl posedă. Există autori citabili (Paulo Coelho sau Tagore), atât de citabili, încât riscă să fie redu?i la statutul de rostitori de citate. Când citarea câ?tigă teren în felul acesta, citirea tinde să fie privită drept inutilă. Pare, la o primă vedere, că pericolul ar fi scoatere din context, sintagmă deja demonetizată prin utilizare excesivă. La limită, însă, nu cred ca acesta să fie marele pericol. În definitiv, lectura integrală poate fi ?i ea privită drept decontextualizare, de vreme ce textele literare sunt mereu citite nu în contextul care a determinat scrierea lor (nici n-ar fi posibil, de altfel), ci în contextul experienței intelectuale a cititorului. Decontextualizarea e, deci, inevitabilă în actul lecturii; tot ceea ce se poate spera e ca ea să nu depă?ească limita dincolo de care plonjează radical în superficialitate.

A reduce literatura sau filosofia la citat pare a corespunde nevoii contemporane de a fabrica o variantă de fast food intelectual, de a găsi o formulă de sinteză, un concentrat care să fie capabil să satisfacă, deopotrivă, nevoia de profunzime ?i legitimare. În cartea sa de interviuri, publicată recent la Humanitas (Din vorbă în vorbă, 23 de ani de întrebări ?i răspunsuri), Andrei Ple?u deplânge tehnica folosită de Dan Puric, acela care, în cărțile ?i conferințele sale, invocă relaxat nume, idei ?i citate care, a?ezate în discurs într-o ordine ?i o interpretare cel puțin suspecte, lasă cititorului sau ascultătorului senzația că opiniile lui Dan Puric despre români ar fi împărtă?ite de o întreagă filozofie/literatură universală. Nu ne mai aflăm aici, deci, în situația benignă a unui oarecare utilizator de Facebook care, rănit în dragoste sau trăindu-?i crizele adolescentine, îl invocă pe Tagore cu un citat ce, la prima vedere, pare a se afla în rezonanță cu trăirile celui care postează. Citindu-l pe Dan Puric, tentația firească a cititorului e de a-i acorda credit, de a rezona cu ideile sale, pornind de la premiza că atât numele, cât ?i citatele invocate sunt prezentate riguros. Nu poți citi cărțile lui Dan Puric având permanent alături de tine alte 30-40 de titluri, oprindu-te permanent pentru a verifica citatele, contextele ?i sensul lor în textele originale. 

Când Dan Puric se lansează într-o eternă perorație despre cum Uniunea Europeană este un soi de conspirație menită a scădea temperatura morală a poporului român, domnia-sa nu se opre?te la acest aforism, bine articulat stilistic (din păcate, doar atât!), ci invocă, într-o cascadă aiuritoare, argumente din zone dintre cele mai diverse. Bunăoară, ne spune cum americanii erau mari iubitori de bol?evici în vreme ce noi, pe aici, ne-am fi născut antibol?evici, îl mai amestecă în poveste ?i pe Ceau?escu, pe care l-am împu?cat de Crăciun pentru că o mare conspirație mondială a dorit, nici mai mult nici mai puțin decât să compromită ideea de Crăciun la români, să distrugă fibra cre?tin-ortodoxă a poporului ?.a.m.d. Fiecare dintre numele, citatele ?i imaginile invocate de domnia-sa sunt, luate separat, corecte, reale. A?ezarea lor, însă, într-o ordine absurdă, interpretarea lor într-o cheie monocromă, lipsită de subtilitate, este ceea ce le face nocive. Apetența pentru citat, ca, de altfel, apetența pentru orice altă formă concentrată de înțelepciune are drept consecință o imunitate scăzută la diferite forme de manipulare. Nimic nu e mai confortabil decât să mergi la o astfel de conferință ?i, în doar o oră, să ai senzația că te-ai familiarizat cu marea filozofie greacă, cu istoria cre?tinismului, că ?tii ce zice Aristotel sau ce gânde?te Nicolae Steinhardt, că i-ai înțeles pe Eminescu ?i pe Noica mai bine decât dacă ai fi fost nevoit să-i cite?ti, recitind la nesfâr?it frazele mai complicate, căutând să pricepi contextele ?i mecanismul general de gândire al epocii respective.

Ca să ie?im din ipocrizie, trebuie să admitem (o ?tim de la David Lodge ?i nu numai de la el) că în lumea academică procedeul e unul frecvent. Consultați lunga listă de texte a?ezate la bibliografia tezelor de doctorat sau cărților, faceți o operațiune matematică simplă ?i veți descoperi, probabil, în multe cazuri, că timpul fizic pentru parcurgerea bibliografiei prezentate acolo presupune ca cercetătorul sau autorul cărții să fi avut fie o viață de dimensiuni matusalemice, fie, în unele cazuri, să fi trecut prin cicluri succesive de reîncarnări la capătul cărora să-?i fi redactat cartea cu pricina. Aceasta este una dintre multele idiosincrazii, dintre multele dovezi de rigiditate ?i morgă inutile ce caracterizează lumea academică la noi ?i aiurea. 

De altfel, produsele de strictă specializare ale lumii academice vor circula întotdeauna într-un cerc restrâns, vor fi accesibile unui grup de oameni care este deja obi?nuit cu astfel de convenții. Nu aceea?i e situația unui alt tip de produs cultural: conferința publică sau cartea cu adresabilitate directă către masele largi, cu subiecte care interesează un corp social vast. Un tratat de shakespearologie, oricât de genial ar fi, va circula cu precădere între shakespearologi, în vreme ce o conferință sau o carte despre sufletul românesc (supremă banalitate!) poate disemina relativ rapid în societate (dacă cel care o face are ?i vervă retorică ?i carismă) idei precum existența unei permanente conspirații mondiale antiromâne?ti, preeminența limbii dace asupra limbii latine, sabotarea fibrei naționale de către minoritari ?i alte astfel de teorii care, odată asimilate, produc rezultate concrete, vizibile la nivelul societății. 

În acest din urmă caz, ie?im din zona ficțiunii, teritoriu unde autorului nu i se cere altceva decât să-?i servească, a?a cum poate el mai bine, imaginația ?i setea de imaginar a cititorilor săi, aici intrăm deja în zona unui exercițiu de imaginație profund lipsit de onestitate, un exercițiu care î?i propune să livreze opțiuni proprii (nimic în neregulă până aici) ambalate frumos într-o puzderie de citate ?i nume mari, care trezesc reverență ?i adulare necondiționate (abia aici se manifestă lipsa de onestitate). Atunci când îi folose?ti, la grămadă, pe Herodot, Eminescu, Blaga, Zamolxe, Platon etc. care, toți, par a fi de acord cu ceea ce afirmi, ascultătorul sau cititorul, inhibat de importanța numelor ?i citatelor indicate, nu va mai supune spusele tale unor analize critice necesare. Abia acum, citatul devine nociv. Altfel, invocat în zona exclusivă a rețelelor de socializare ?i a taclalelor din cafenele, el e duios-inofensiv sau chiar dezirabil, căci, nu-i a?a, mai bine îl invoci pe Tagore decât pe Gigi Becali sau Corneliu Vadim Tudor! 

Citatul, invocat ritos ?i ritualic, întreține, deci, iluzia de căpătâi a contemporaneității noastre: că, printr-un procedeu miraculos, cunoa?terea poate deveni accesibilă printr-un scurtcircuit bizar, printr-o operație de by pass intelectual. Suntem educați astfel să credem că, printr-o epifanie colectivă, putem avea acces la cunoa?tere în mod mecanic, prin consumul unei pilule-minune de înțelepciune, prin îngurgitarea unui preparat ce conține o sinteză nemaivăzută, ce comprimă secole de gândire ?i problematizare sau ore chinuitoare de lectură ?i singurătate.