LÂNGĂ MODELE ŞI DINCOLO DE ELE

Tema ca atare, fie şi în despletiturile ei, a fost înlocuită cu mondenități fără număr, încât spațiul satului a devenit vecin cu peiorația, nimicit în derizoriu sau păstrat pentru vreun poncif negru sau batjocoritor (a se vedea prozele actuale publicate în revistele contemporane, de oriunde din țară ).

Ceea ce se uită (de ce oare ?) se traduce – atunci când şi există – la searbede proze, încadrabile la nivelul schiței şi nuvelei, în niciun caz al romanului. Lumea scriitorilor, mai cu seamă după 1990, este din ce în ce tot mai grăbită, datorită nevoii de comunicare. Mijloacele audio – vizuale sunt pârghii neostoite care nu mai indică vreo balanță, vreun echilibru şi toacă, aşa ca melița beniuciană (cea a războiului) tot felul de informații şi ştiri, uitând, din păcate !, că mulți dintre noi tindem să devenim, prin psihologie indusă, un caz clinic, deocamdată, în devenire.

Scriitorul aflat în plină tinerețe intelectuală (cel aflat în jurul vârstei de 40 de ani), adică la jumătatea vârstei biologice, de ce nu şi de creație ?!, este chemat să ia aminte. Impulsurile răscolitoare de afirmare expresă îl determină să fie în concurență permanentă nu numai cu semenii de breaslă, din România, ci şi cu cei de dincolo de granițele Țării, ca şi când cazna scrisului ar fi o biciuire sportivă !

Toate ar fi cum ar fi dacă vocabularul limbii române n-ar fi surprins până în intimitățile lui şi deşirat până la deşănțare, fără un minim normativ de control, ca să aşeze o morfo-sintaxă onorată. Nu mai zic de despuierea minunatelor legături oferite de prepoziții şi conjuncții, aparent neflexibile, dar tocmai acestea sunt şenilatele (termen de sezon în iarna lui 2014!) sensurilor şi semnificațiilor din expunerile lingvistice ale unui prozator reperabil, par lui même.

Mai invoc o meteahnă generalizată după 1990: renunțarea „măreață” la punctuație. Tocmai instaurarea acesteia – după biruința asupra curentelor latinist şi slavofon, din sec. 19, după trecătoarele adieri etnologice (greceşti şi turceşti), apoi valurile de franțuzisme, de ruso-filie, acum, s-a instalat cu bagaje cu tot, anglo-americanismele, care fac ca punctuația să fie mereu în dezordine (dacă mai există). Aş spune, privind cum se pierde în spațiul dezinteresului, că punctuația, care arăta până mai... ieri, datorită învățământului românesc precum limbile ceasornicului, cultura şi deontologia profesiunii, astăzi (citeşte după 1990) este într-o permanentă degringoladă. Adică, „în cădere liberă”.

Debusolada punctuației din limba română trebuie oprită barem de scriitori!

Acest ocol (extrem de sumar), aşezat în fața comentariului despre trilogia prozastică a lui Jean Băileşteanu, trebuie să-l socotesc drept avertisment socratic dat colegilor noştri care se învrednicesc cu ...narațiuni.

Cum în timp, prin forța preocupărilor mele (în critica şi istoria literară), i-am urmărit „creşterea şi descreşterea” stilului, numit ca fiind al lui Jean Băileşteanu, actualul prim-volum, din trilogie, deschide drumul unei proze de reală maturitate artistică. Ea se revarsă pilduitor prin înțelegerea biruitoare a relației dintre generații, a conflictelor sociale şi politice dintr-un sat oltenesc, a dejucării unor psihologii, ajunse să conviețuiască sub acelaşi acoperământ ş.a.

Actuala revizuire a romanului (autorul îi spune ediție necenzurată), a sporit informația (făcând-o mai densă), a aprofundat psihologiile individuale, îndeosebi a protagonistului, Tănase Bălan, şi a consoartei lui, Florina; a lărgit disfuncțiile nodale privind organizarea satului, deteriorările acestuia pe care le-a produs politicul, intrus abraziv la toate nivelurile timpului roşu.

A păstrat, în schimb, cârciuma, ca loc privilegiat pentru certuri, înfruntări, tête à tête, rareori, scandaluri, răsuflate în sat şi în comună, ajunse până la urechile celor de la raion.

Prozatorul pedalează pe aceleaşi surse ale demascărilor individuale ( nu ale înfierării) cum au făcut Ion Lăncrănjan, nu numai în Cordovanii, ori Dinu Săraru, în Nişte țărani. Nota bene: la cei doi scriitori era despicat firul social şi politic nu în 4, ci în 44 de comentarii, din care nu a lipsit... războiul. Probabil că Jean Băileşteanu, în celelalte două volume, care ar completa trilogia, va zăbovi şi el asupra acestui subiect. Motivele, argumentele, vreau să zic, au embrionul de iradiere deja în acest prim-volum Drum în tăcere. Cu toate că Dinu Săraru a fost şi el oltean, Jean Băileşteanu îl păstrează pe Marin Preda drept titular... de rubrică! I-a transformat titlul unui memorial prozastic Viața ca o pradă ( o altă formă de eseu, de autobiografic, contigentă Bildungsromanului), în Viața ca o... paradă.

Când a conceput cartea, Jean Băileşteanu a pornit la drum, saturat de atâta festivism, din timpurile roşii, sub pălăria cărora şi-a consumat şi el o parte din biografie, aşa încât autenticitatea textului, ca şi originalitatea lui sunt de necontestat. Calitatea acestei cărți, referențială în întregul periplu narativ al autorului, rămâne stilul. Faptul a fost observat şi evidențiat de critici şi istorici literari cu autoritate în peisajul actual: de la universitarii Ion Rotaru, Marian Popa, Marian Vasile, la Valentin Taşcu, Geo Vasile, Laurențiu Ulici, Constantin M. Popa, Constantin Sorescu şi alții.

Subscriem cu sinceră convingere identificărilor lui Laurențiu Ulici, fost Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, că acest roman – Drum în tăcere (ediția întâi) consolidează stilistic câteva determinări, impuse în povestirile din cărțile anterioare. Adică: oralitate, naturalețe, febrilitate narativă.

Jean Băileşteanu se arată, şi acum, un îndârjit povestitor. El îşi descarcă informația acumulată în biografia sa cu ajutorul memoriei, aş zice trăite, când vizuale, şi mai adesea, auditive. El ştie admirabil să pregătească toate verbele, ca pe nişte actori, înainte de a intra pe canavaua comună a scenei. În literatura noastră, pentru asemenea momente ale comunicării, doar Ion Neculce şi Ion Creangă au mărturisit (direct sau indirect, prin interpuşi) calitatea cunoaşterii prin simțuri. Şi n-au făcut psihologie de caz. În schimb, Liviu Rebreanu, nu pentru că era ardelean, ci pentru că formația intelectuală era de altă tărie a surselor, reuşea să scrie un capitol de mijloc, înaintea altuia de început. Chiar şi Marin Preda a ucenicit ceva timp, la primul volum, din Moromeții (față de al doilea volum), după şocul cu frisoane proletcultiste (şi ecranizate ) ale nuvelei Desfăşurarea.

Cum Stere Gulea, regizorul de coroană cinematografică al Moromeților, s-ar putea apleca vreodată, cu acelaşi profesionalism, fie şi numai asupra acestui prim volum al romanului Drum în tăcere, dătător de reale impulsuri narative, am putea înregistra o altă capodoperă a ecranului românesc. Protagoniştii din carte ar putea fi ilustrați tot de Victor Rebengiuc, în rolul lui Tănase Bălan, iar soția lui, Mariana Mihuț, sau Luminița Gheorghiu, ar interpreta-o pe Florina. Mai puțin previzibilă ar fi distribuția pentru Gae (activistul zelos de la raion), Mişu (scandalagiul intempestiv), pentru Zâmu (cel cu pistolul aruncat într-un lac) , pentru Ilă (țiganul cu vioara), şi soția lui Lenuța, țiganca, pentru Fănică Tătău, Cârlea, Costichiri, mulți alții care formează o comunitate, uşor recognoscibilă la nivelul limbajului.

Toți banii (citeşte beneficiile povestirii!) îi fac exprimările tipice zonei din care provine prozatorul; şi pe care dacă academicianul C. S. Nicolaescu-Plopşor, l-ar fi cunoscut, cât de cât, ar fi trecut Styxul, în mai 1968, cumva mulțumit că lasă în urma lui un scriitor de importantă valoare. El, arheologul de faimă modială, descoperitor al scheletului umanoid de Neanderthal de la Bugiuleşti-Vâlcea, cuceritor ingenios al formulărilor stelare de limbaje din zona Olteniei şi al pregătirii ştiințifice a şantierului de la Porțile de Fier, ca năvala apelor Dunării să cadă în cascadă pentru lumina electrică din România şi Serbia.

Nu mă pot abține ca să nominalizez alte beneficii de cultură pe care le-ar înregistra etnologi, etnografi, folclorişti, lingvişti, gramaticieni, foneticieni (apropo de geografie lingvistică), invitați de prozatorul Jean Băileşteanu să-i citească formulările din acest roman. El este scris cu o savoare aparte, cu o datorie față de matricea în care s-a format, şi la care se întoarce acum cu bucuria omului împlinit într-ale scrisului. Vorba profesorului meu, ardeleanul bucureştean Dumitru Micu, care a a împlinit 85 de ani în noiembrie trecut, tot scriind despre Mircea Eliade, a ajuns la concluzia că o carte a sa despre românul savant de la Chicago trebuie numaidecât intitulată Viața ca operă, opera ca viață (în 2003).

Mutatis-mutandis, zic şi eu, cumva pe aproape, în ceea ce-l priveşte pe craioveanul nostru Jean Băileşteanu.

Eu de ce n-aş continua să-nvăț de la modelele mele universitare, nu numai sub raport catedratic, ci şi în privința rostirii pentru critica literară.

Oricât de iritantă va să pară observația mea despre coperta întâi a romanului de 630 pagini, apărută la Editura Autograf MJM din Craiova – un tată, cu fiul său, în căruța trasă de un cal alb, mergând în câmpul deschis - este izbitor de transfigurată din finalul filmului Moromeții cu plecarea lui Niculae şi a lui Ilie Moromete spre şcoli înalte („Niculae, unde mergem noi, domne, acuma ?”). 

Iar operatorul a filmat o ceață deasă-deasă, într-un zăvoi în plină ebuliție climatică.

Iată-ne şi pe noi rostind machea sau ozâcă !