I. L. CARAGIALE... PATRU CLASE PRIMARE (ŞI GIMNASIALE), SAU STUDII SUPERIOARE ?!

Acum merg mai departe. Şi arăt că Nenea Iancu a avut şi doi ani de studii superioare, la Conservator. Ceea ce, paradoxal, se ştie şi nu se ştie. În acelaşi timp! Dar ar fi putut să se ştie. Vorba lui Unchiu Ion, fratele mai mare al Tatei – Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi! – „Parcă înainte nu mâncam mere. Dar nu ştiam că-s vitamine.”

Când a venit I. L. Caragiale la Bucureşti, în toamna anului 1867, la Conservatorul de muzică şi declamațiune – înființat „la 6 Octombrie 1864, în urma propunerilor şi demersurilor lui Alexandru Flechtenmacher” (Moroianu, 233) – catedra de mimică şi declamațiune fusese desființată de un an (de la 1 August 1866). Totuşi, în anul şcolar 1866-1867, „Ştefan Vellescu a continuat să predea arta dramatică, fără salariu, dând chiar o «producție cu elevii de la secția dramatică» în ziua de 7 Decembrie 1867, în fața unei comisii alcătuite din Costache Caragiale, B. P. Hasdeu şi C. Stăncescu” (Massoff II, 254-255; subl. O.). Eu iau presența lui Costache Caragiale în comisia „de examinare” ca pe o distincție morală adusă marelui actor, care încercase şi el înființarea unui Conservator. „În 1850, Costache Caragiale proecta[se] un «mic Conservatoriu pregătitor» pentru actori, unde să se «ştie muzica şi danțul».” (Moroianu, 233).

În anul şcolar 1867-1868 a fost mai rău ca în ’66-67, catedra classului de declamațiune şi mimică rămânând vacantă. Dar, înainte de deschiderea stagiunii 1868-1869, Comitetul teatral, după ce se adresase, la 10 Septembrie 1868, „D-lui Costandin Carageali, artist român”, a redactat un raport (cu consecințe imediate asupra lui I. L. Caragiale) semnat de Ioan Eliad? Rădulescu, V. A. Urechia şi C. I. Stăncescu şi îna-intat Ministrului Instrucțiunii publice şi al Cultelor: „O măsură escepțională s-a luat în privința d-lui Costache Caragealy, căruia într-adevăr Teatru[l] de astăzi ’i este prea mult dator pentru aceia ce d-lui a făcut pentru Teatru[l] de altă dată. Dumnealui, D-le Ministru, D-v. o ştiți, a creat din nou un Teatru Național în Bucureşti şi l-a susținut, impuindu-l respectului Public într-un timp când într-adevăr era un curagiu de a face asemenea fapte, şi D-lui le-a făcut cu mari sacrificii materiale; Comitetul i-a acordat modesta sumă de 900 lei vechi pe lună (pentru Stagiune) cu obligațiunea de a da lecțiuni Elevilor ce încep, şi D-lui a priimit a juca asemenea din când în când în piesele în care persoana sa va fi indispensabilă pentru reuşită”. Stagiunea se considera de la 1 Octombrie, Costache fu „numit professore la cursul de declamațiune şi mimică de către Onor. Dir. Gen. a Theatrelor”, „prin adresa cu nr. 162 din 11 Octomb. 1868” şi a „început să urmez[e] acest curs încă de atunci” (Cioculescu, Viața, 257, 29, 30). 

Cursul acesta, este bine să ştim, îi succeda aceluia al lui Ştefan Vellescu, care îl continuase la Conservator pe Matei Millo. Un bun cunoscător al istoriei Conservatorului scrie că „Matei Millo a fost singurul profesor al «secției de mimică şi declamație» a conservatorului, şi până în 1894 ea a funcționat mereu cu un singur cadru didactic, dar a reuşit să supraviețuiască, deşi era adesea amenințată cu suprimarea din motive de economii bugetare. Lui Millo i-au urmat la catedră Costache Caragiale, Ştefan Vellescu, C. Nottara, Aristizza Romanescu etc.” „Matei Millo şi C. Caragiale au predat mai puțin, dar Ştefan Vellescu la Bucureşti şi Mihai Galino la Iaşi au stat decenii la catedră.” (Moroianu, 238-239).

Trebue să observăm, totodată, că lecțiile lui Costache Caragiale se țineau mai departe în aceeaşi clădire a Conservatorului, pe frontispiciul căreia scria „Declamațiunea şi mimica”. Desprindem aceasta din petițiile profesorului, din Martie şi Iulie 1869, eu citând acum din aceea adresată de K[ostache] Karageally Ministrului Cultelor şi Instrucțiunii publice, la 1 Iulie 1869: „Ertați însă afecțiunea părintelui către copilul său, acest theatru este fiul trudelor şi a[l] sudorilor mele, este creat din patrimoniul meu şi al copiilor mei, permiteți-mi a-i priveghea prosperitatea; şi prosperitatea sa este şcoala dramatică. Vă notific încă, că această şcoală esistă, că pe frontispiciul său se citeşte de trecători «Declamațiunea şi mimica»”. (Cioculescu, Viața, 31).

 

*

 

Stagiunea 1868-1869 a fost o stagiune furtunoasă pentru teatrul românesc. Trupele Matei Millo şi Mihail Pascaly au fost silite să fuzioneze, formând „trupa Teatrului cel Mare”. Adică a Teatrului Național. Aceasta „a fost alcătuită din Matei Millo, Mihail Pascaly, Ioan Gestian, Miltiade Felbariad, Constantin Bălănescu, Costache Dimitriade, Petre Vellescu, C. Săpeanu, Gh. Alexandrescu, Matilda Pascaly, Smaranda Merişescu, Niny Valéry, Frosa Sarandi, Maria Flechtenmacher, Ralița Mihăileanu, Maria Vasilescu, Catinca Dimitrescu, Tudora Pătraşcu – şeful muzicii fiind I. N. Voinescu” (Massoff II, 266-7). Mihai Eminescu, sufleur şi copist în stagiunea precedentă în trupa lui Iorgu Caragiali şi Daniil Dragulici, iar în peregrinările din vară în trupa lui Mihail Pascaly, a prins un post de „Sufleru II-a şi copistu alu Teatrului Național”. Datorită lui Pascaly. (Pop, Eminescu, 94).

Rămaşi pe dinafară, soții „Iorgu şi Elena Caragiale, Gheorghe Alexandrescu, Daniil Dragulici, Irina Poenaru, Eufrosina Popescu” s-au angajat la Iaşi (Massoff II, 288). Iancuțu Caragiale, care locuise până atunci la Iorgu Caragiale, unchiul său – unde, am arătat în articolul din primul rând, îl cunoscuse pe Eminescu şi se împrietenise instantaneu cu acesta – se mută la fratele mai mare al lui Iorgu, Costache Caragiale, mijlociul familiei. Numai bine ca să meargă la cursul său de declamațiune şi mimică, la care se înscrisese, împreună cu vărul său, George, fiul lui Costache. 

Prietenul său, Mihai Eminescu, locuia la Pascaly. Ştefan Cacovean – prieten de la Blaj cu Eminescu şi bun izvor (a stat în 1868-69 la Bucureşti) – spune că „Pascali îl luase [pe Eminescu] sub aripile sale” şi că „se întâlnea [cu acesta] mai de multe ori pe zi”. Că îl şi omenea, Poetul, cu neajunsurile lui, făcând haz de o întâmplare stingheritoare: „rîdea înfundat, cum îi era obiceiul.” (Mărturii Em., 97, 96, 101). Îl folosea şi la cancelarie, în petițiile către Membrii Comitetului Theatrale, către Directorele delegatu şi Membrii Comitetului Theatrale, ori către Ministrulu Secretaru de Statu la Departamentulu Culteloru şi a[lu] Instrucțiunei publice. „Afară de-aceasta, Pascaly îi încredințase o carte nemțească, asupra artei dramatice, ca să o traducă în româneşte.” Cartea nu apăruse de mult „şi trata o materie de care Pascaly se interesa foarte mult, şi-ar fi vrut să o consulteze cu orice preț; dar nemțeşte nu ştia. După cum spunea Eminescu, era peste măsură de greu a face o traducere, mai cu seamă pentru termenii tehnici ce-i lipseau în limba română.” (Cacovean, în Mărturii Em., 96). Traducerea ei este în mss. 2254: Art(e)a (represintațiunei) representărei dramatice. Desvoltată sciințifice şi în (cohesiunea) legătura ei organică, de Professorulu Dr. Enric Theodor Rötscher. După Edițiunea a doua (Sciința artei dramatice). Editorii dau şi fila de titlu a ediției nemțeşti, de la Leipzig, Verlag von Otto Wigand, 1864 (Em. XIV, 214, 213), despre care Cacovean spunea că „sta într-un corn pe masă, şi-l înghiontea la inimă de câte ori se întâlnea cu Pascaly, şi se întâlnea mai de multe ori pe zi”.

Cartea aceasta îi putea fi utilă şi lui I. L. Caragiale, dar nu ştim dacă acesta îl vizita şi la Pascaly. Probabil. Dar putea să-l întâlnească oridecâteori poftea, chiar la Teatrul cel Mare. Pentru că, la 20 Noembrie 1868, C[ostache] Carageally i-a recomandat Komitetului Theatralu „pe Elevii ce sunt? înscrişi şi urmează la clasul? de declamațiune şi mimică”, ca să „li să permită liberă intrare la reprezentațiunile (Teatrului) Național. Aceasta fiindu-le de mare folosință pentru studiul? ce urmează şi cariera la care s[-]au destinat?”. Iar între elevii Şerbănescu Constantin, Bilciurescu Constantin, Drăgulinescu Constantin, Cecropide Scarlat, Drăgulinescu George, C. P. Georgescu, Nicolae Petrescu, Petre Popescu şi Savva Petrescu, erau şi verii primari Ioanne Carageally şi George Carageally (Cioculescu, Viața, 29, 30).

Clasa a V-a gimnazială nu numai că îi prinsese tocmai bine, dar era în excedent ca el să se fi putut înscrie la clasa de mimică şi declamațiune a lui Costache Caragiale. Devenise, adică, student... între elevii lui Costache Caragiale şi aceia ai lui Ştefan Vellescu – şi unora şi altora li se spunea elevi – fiind un semn de egalitate. Dinu Moroianu a lămurit deja raportul de continuitate dintre clasa de mimică şi declamație de la Conservatorul de musică şi declamațiune şi clasa de mimică şi declamațiune a lui Costache Caragiale, aşa că eu merg, dacă nu pe autostradă, cel puțin pe o şosea pietruită. Subliniez doar că în Programa lecțiunilor de Declamațiune şi Mimika pe Anul scolasticu 1869 şi 1870, anexată petiției din 1 Iulie 1869, din care am citat mai sus şi publicată de acelaşi iscoditor Şerban Cioculescu, C. Carageally scrie clar că este profesor la Conservator: „Test? original Kompus? de K[ostake] Karageally, pentru katedra de Declamațiune şi Mimika, din Konservatorul? român?. / Anul? 1868 [în loc de 1869, n. n.] Iuliu I.” (Cioculescu, Viața, 31-32; subl. O.). Cu certitudine că I. L. Caragiale întrunise toate cerințele de studii (chiar şi pentru o loază; nu era însă casul său), ba le şi depăşise, spre a urma Conservatorul. Căci, dacă la înființarea acestuia, „elevii claselor de declamație nu trebuiau să aibă decât patru clase primare”, din 1866 li s-a „cerut [să aibă] şi patru clase gimnasiale”, doar „talentele” fiind „scutite de această obligație” (Moroianu, 238). Iar Caragiale avea, cum ar fi zis Marin Sorescu, „ca omul, de toate”. Şi una în plus încă.

Elev în anul I, Ioan Luca Caragialy semnează, în Martie 1869, alături de colegii Jean Alessandrescu, scriitorul documentului, Teodor Petrescu, Constantin Bărcănescu, Constantin Drăgulinescu, Nicolau I. Petreanu, George Drăgulinescu, George A. Christescu, George Caragiali, Petru F. Popescu, Scarlat Cicropide, Mih. Dimitrescu şi N. Ionescu (?), o petiție către Ministrul Cultelor şi Instrucțiunii publice. „Tinerii îşi motivează intervenția pentru că au părăsit alte ocupațiuni, concentrând în teatru «tot venitorul» lor şi cer «a annihila» ideea desființării cursului, ca nu cumva, prin această măsură, să se ajungă la «derimarea venitoriului» lor şi să fie lăsați «la capriciul uraganului destructore».”

Petiția elevilor este concomitentă cu aceea a profesorului lor, mult mai îngrijorat şi cu mult mai motivat să-şi ducă mai departe opera începută. „Am început să urmez acest curs încă de atunci [de la 1 Octombrie 1868, n. O.] cu tecstu creeat de mine, având 21 elevi, dintre cari 3 cu foarte mari şi distinse disposițiuni, iar ceilalți mediocrități utile, cari prin teorie vor putea ajunge la un punct dorit şi trebuitor spre formarea cadrului theatral. 

Această lună a lui Martie este cea de pe urmă prin care se împlineşte semestrul mie notificat. Viu dar cu tot respectul datorit, de o parte a vă relata cele petrecute, iar de alta a face o întrebare: «Dacă trebue să mai urmez înainte», sau trebue să mă opresc cu lecțiunile aci, lăsând catedra acestui classu vacantă ca şi în anul trecut, şi declamațiunea şi mimica numai cuvinte scrise pe tabla localului, iar în realitate: o ficțiune, o iluziă. Suntem ajunşi cu tecstul la al II-lea capitole, la acsiune ar fi trist pentru ellevii care s-ar vedea privați de un studiu la care s-au propus şi pentru țară o deriziune, un ridicol.” (Cioculescu, Viața, 30-31).

Am citat mai sus petiția lui C. Carageally – ce a urmat acesteia din Martie – din 1 Iulie 1869, înaintată ministrului împreună cu Programa lecțiunilor de Declamațiune şi Mimika pe Anul scolasticu 1869 şi 1870. Ministrul i-a dat curs cu bunăvoință. 

O nouă cerere a lui Costache, pentru accesul liber al elevilor la spectacolele Teatrului Național, şi iar o rezoluție favorabilă: „Se va pune în vederea elevilor notați în lista alăturată că li se vor? permite libera intrare în Theatru dacă D-lor îşi iau obligație a figura pe scena gratis?, când vor? fi invitați de Regisore”. (Cioculescu, Viața, 30). Şi un nou an de studenție pentru I. L. Caragiale. „După recomandarea ministerului, comitetul teatral, în şedința de la 5 Noembrie 1869, aprobă menținerea catedrei lui Costache şi crearea altora noi de istoria artei dramatice şi a istoriei generale, urmând ca toate să fie scoase la concurs.

Cursul de declamațiune şi mimică funcționează, aşadar, şi în semestrul 1869-70, fiind frecventat cu regularitate, la începutul său, numai de 9 elevi, anume Ion Alessandrescu, Eustațiu Zamphirescu, I. Caragiali, G. C. Caragiali, N. I. Petrescu, Sc. Cicropide, C. Drăgulinescu, G. Drăgulinescu şi Sava Petrescu – propuşi de Costache, după cum am mai văzut, pentru libera intrare în teatru. De la această dată nu mai avem, în dosarele Teatrului Național, cercetate de noi la Arhivele Statului, dovada asiduității la cursuri, a vreunuia dintre elevii clasei lui Costache. Caragiale, dealtfel, nu a vorbit niciodată despre anii pregătirii sale actoriceşti, nemărturisind-o nici chiar soției sale. Astfel, când am arătat Alexandrinei I. L. Caragiale exemplarul din volumul lui Costache, Teatru Naționale în Țara Românească, dedicat nepotului său, care notase anul 1868-1869, deducând, fireşte, că Iancu se dedicase scenei, de vreme ce urmase cursul de declamațiune şi mimică, dânsa ne-a adus o categorică desmințire împotriva evidenței.” (Cioculescu, Viața, 32). Curioasă atitudine. Nu a Alexandrinei ci a lui Caragiale. Şi curioasă similitudine cu aceea a lui Barbu Delavrancea, care a ascuns, toată viața, soției şi fetelor sale, că ştia să cânte la vioară. Aici chiar că proverbul „cine se-aseamănă se adună” are o neaşteptată confirmare, prietenia dintre Caragiale şi Delavrancea fiind foarte bine cunoscută. Şi, fiindcă aduc o noutate absolută în acest studiu, mă abat puțin şi povestesc o întâmplare în felul aceleia spuse de D-l Şerban Cioculescu.

S-a inaugurat, la 30 Ianuarie 1962, Muzeul memorial „I. L. Caragiale” din Ploieşti. Cel care a isbutit să-l facă a fost Profesorul Nicolae I. Simache, organizatorul unei rețele impresionante de muzee în Regiunea Ploieşti – vreo patruzeci – dintre care unul, Muzeul Ceasului, îi poartă numele. Cum eram elev în ultima clasă de liceu, iar Liceul era „I. L. Caragiale”, bravul nostru diriginte, cred, neuitatul meu domnul Nicolae Simache (mai târziu mi-a fost şi director, căci a ținut să vin la Muzeul Regional de Istorie, trimițându-mă să-mi fac stagiul la Muzeul Hasdeu) m-a desemnat să fiu representantul Liceului la această solemnitate. Basarab Nicolescu şi Florin Gheorghiu nu mai erau prin şcoală, Nichita Stănescu, Eugen Simion, Mircea Petrescu, Bujor Nedelcovici şi alți Bravi, îşi luaseră sborul încă şi mai demult şi, la urma urmei, de-ar fi fost să se recurgă la foşti, însuşi Simache era dintre ei, şi încă unul de marcă, aşa că s-a recurs la ceea ce putea oferi şcoala atunci: un olimpic la Matematică, dar şi acela fost şi chiar refuzat. Cum se-ntâmplă, am fost anunțat chiar în acea zi – ca oameni ce intram în maturitate în acel an, iar eu peste douăsprezece zile, trebuia să facem față oricărei solicitări – şi mi s-a dat posibilitatea să mă pregătesc în timpul orei. La inaugurare au fost fiica lui Nenea Iancu, Țuşchi (Ecaterina) Caragiale, şi soțul acesteia, Petre Logadi, Cella Delavrancea, Perpessicius, Tudor Vianu, comediograful Aurel Baranga, Profesorul Simache – toți patru au şi vorbit – şi, cu voia dumneavoastră, penultimul pe listă, povestaşul de față. Nu mai ştiu dacă am semnat în Cartea de aur. O văd însă pe Doamna Cella cum sufla în stilou, părându-i-se că a înghețat şi că de-asta nu scrie. (Cred că avea dânsa ceva cu frigul, căci şi la concertul său de centenar, a zis că pianul este rece.) Am revenit la ore. Cum Doamnele Logadi şi Delavrancea au ținut să visiteze Liceul, am fost chemat la Doamna Directoare Aspasia Vasiliu. Le-am fost presentat celor două Doamne, cu laudele de circumstanță (că scriam poesii, că eram în corul Filarmonicii „Ciprian Porumbescu” – acum „Paul Constantinescu” –, că am apărut în reportajul despre Liceu al revistei România de azi, în fine, toate vrutele, ca să arate că le lasă pe mâini bune; ce-i drept, cunoşteam foarte bine Biblioteca), apoi am urcat pe scara monumentală, la Biblioteca aflată la etajul II. Destul de vioi; doamnele nu păreau deloc atinse de vârstă. În Bibliotecă, Doamna Cella m-a întrebat ce vreau să fac mai departe. „Am să urmez canto la Conservatorul «Ciprian Porumbescu» din Bucureşti”, am răspuns. „Atunci să vii să mă cauți înainte de examene. Dar neapărat!” Atunci am renunțat pe loc la Conservator. (Renunțasem, mai înainte, dar din cu totul alte motive, la Matematică şi la Filosofie). Din naivitatea de a reuşi numai prin mine însumi. (Din acelaşi motiv aveam să renunț, la terminarea şcolii, la Arte plastice, recomandarea către sculptorul Gheorghe Damian, autorul bustului lui Caragiale de pe Bulevard, făcând-o însuşi Profesorul, deşi contrariat că nu dau la Istorie. Unde mă vedea Dumnealui. Până la urmă, tot la Istorie am ajuns. După ce, însă, încercasem fără succes la Teatru. Plicul pentru D-l Damian, de la care „Nea Nicu” preluase Muzeul Regional, aflat în Casa Hagi Prodan, a rămas nedesfăcut şi acum.) Zevzec nr. 1. 

Peste ani, am înființat la Muzeul memorial „B. P. Hasdeu” din Câmpina Salonul „...n...o...u” şi, în ciclul „Hasdeu şi contemporanii săi”, am dedicat o reuniune lui Hasdeu şi Delavrancea. Am sunat-o la telefon pe Doamna Cella Delavrancea, i-am spus în ce împrejurări m-a cunoscut, şi-a amintit cu o bucurie neprefăcută, şi am invitat-o la Salonul Muzeului. I-a părut rău că nu poate veni, dar m-a rugat să vin la Dumneaei acasă, pe strada Toamnei, cu un magnetofon, să stăm de vorbă. M-am conformat cu emoție. „Într-o Duminică – mi-a povestit – tata a spus: «Astăzi mergem la Mihai Vodă, să-l cunoaştem pe Hasdeu.» Ne-am urcat într-o trăsură şi ne-am dus. Ne-a întâmpinat un domn cu barba mare şi albă, revărsată pe piept, care mie mi s-a părut că este Vărul lui Dumnezeu. De o delicatețe şi de o bunătate Dumnezeească. Domnul m-a luat în brațe, a luat dintr-o vitrină un ou de cristal, mi l-a-ntins şi mi-a spus: «Uite, vezi oul ăsta? Te rog să-l iei şi să-l păstrezi. Şi să-ți fie viața tot aşa de limpede şi de curată ca şi cristalul!».” Doamna Cella – aşa mi-a spus să-i spun, când am întrebat-o cum să mă adresezu-i – s-a ridicat de pe scaun şi a făcut câțiva paşi, până la o vitrină-masă, sprijinită de un stâlp aflat oarecum în mijlocul salonului. (Noi şedeam de vorbă într-un fel de absidă a acestuia, aflată în dreapta clădirii, în care, lângă ferestrele dinspre stradă, se afla un pian de concert. La care, spre sfîrşitul întrevederii, venerabila Doamnă a şi cântat o Sonată de Beethoven.) S-a aplecat puțin să mi-l arate. M-am apropiat şi eu de vitrină. Îmi sticleau ochii de bucurie că voi duce ceva la Muzeul Hasdeu şi nu m-am abținut să nu mi-o exprim. „Stai, stai, nu te grăbi! Mai ai puțină răbdare! O să-ți ajungă la Muzeu, după ce n-oi mai fi.” (La un timp după ce s-a săvîrşit din viață, m-am dus din nou spre casa Doamnei Cella. Pe strada Toamnei, părând a veni din aceeaşi direcție, m-am întâlnit cu pianistul Dan Grigore. Am crezut că imobilul intrase în custodia lui şi i-am spus că vreau să recuperez acel ou de cristal, pe care Doamna Cella ni-l promisese. „Ce s-a-ntâmplat acolo a fost o nenorocire! Nici eu n-am putut lua nimic. Tot ce a fost în casă a fost vîndut cu toptanul.” Istorie mută. Poate însă că D-l Dan Grigore a povestit avatarurile acelei excepționale averi. Dea Domnul să se păstreze pe undeva!)

Mă pregătisem pentru discuție şi am vrut să-i şi dovedesc asta amfitrioanei. Se ştie să Hasdeu acceptase, după insistențele lui Macedonski, secondat de locotenentul Victor Bilciurescu (omul cu banii), să preia conducerea Literatorului. Dar, „cu condiție numai ca d-nii Delavrancea şi Vlăhuță să nu lipsească printre ceilalți colaboratori, fixând în acelaş timp câteva nume ale scriitorilor de cari [se simte aici că în tinerețe juca pocker, n. O.] ar dori să fie înconjurat” (Bilciurescu, 57). Aşa a ieşit Revista nouă. „O ceată de tineri m’au rugat de a lua asupă’mi călăuzirea lor pe potecele cele anevoioase, adesea abia atinse, uneori reu străbătute, mai totdauna nesigure, ale literaturei române.” (Cuvînt, 1). Delavrancea a fost primul pe lista redactorilor; urmau Vlahuță şi Bilciurescu. Colaboratori (lista lui Victor): scriitorii V. A. Urechiă, Petre Ispirescu, G. I. Ionnescu-Gion, D. D. Racoviță, Ioan Bianu, pictorii G. D. Mirea şi Juan Alpar, sculptorii Ionescu Valbudea şi Ioan Georgescu, compositorii Constantin Dimitrescu şi Dumitru D. Voreas, arhitectul Ion Mincu, şi un cerc de scriitoraşi, publicişti şi iubitori ai ştiințelor şi artelor: Anghel Demetriescu, Ştefan Mihăilescu, N. Quintescu, Dumitru Stăncescu, Ştefan Vellescu, Bonifaciu Florescu, Auguste Clavel, Arthur Stavri, Nicolae Țincu, N. Rădulescu-Niger, D. Teleor şi alții. Distanța dintre director şi ceilalți fiind abisală – toți îi ziceau „stăpâne”, Delavrancea îi săruta mâna – „căpetenia (stăpânul, cum îi ziceam noi)” (Bilciurescu, 57), a decis s-o scurteze, instaurând democrația pentru toți. Orice lucrare trebuia citită „în auzul tuturor membrilor şi să capete aprobarea acestora” (s-a supus el însuşi, în primul rând, dar primul care a citit a fost Macedonski, Noaptea de Mai). „Bucățile de muzică, presintate de compositori, pentru a fi admise se ascultau în auzul tutulor de către d. [Dumitru G.] Dimitriu absolvent al Conservatorului din Bucuresci la pianul ce revista cumpărase numai pentru acel scop şi se judecau de comitet, de amatori şi de specialişti ca maestrul C. Dimitrescu profesor de violoncel la Conservatorul din Bucureşti, D. Voreas, I. Paraschivescu etc.” (Bilciurescu, 58, 60-61).

Când intra şi Delavrancea în joc, se încingeau adevărate orgii muzicale.

I-am citit Doamnei Cella – oare numele ei nu fusese ales, mă-ntreb acum, de la seratele muzicale de la Revista nouă, de tatăl impresionat de virtuozitatea de violoncelist vădită de Constantin Dimitrescu?! – i-am citit un pasaj dintr-o scrisoare a lui Hasdeu către Iuliile sale, aflate atunci la Paris: „Al doilea, despre musică. «Depuis quant te mêles-tu de juger les compositions de musique?» Gravă insultă! care însă îmi place foarte mult. Să afle dară teribila mea fiică că la Revista nouă este un comitet musical compus din: Dimitrescu (Conservator în Viena), Voreas (Conservator de Paris), Pappasovici (idem), Sihleanu (Conservator de Neapole); afară de aceştia, Vrancea cântă din vioară ca un adevărat lăutar şi Paraschiveascu cântă din flaut. Eu, prin urmare, am la disposiția mea vro 12 urechi suplementare, prin cari poci să judec «les compositions de musique». Sum urechiat de tot întrucât se atinge de musică.” (1/13 Ianuarie 1888; Corespondența Hasdeu – Iulia, 382). O asemenea surprindere, ca un crescendo cu toate instrumentele, n-am mai văzut. „Vai! – a exclamat Doamna Cella – n-am ştiut niciodată că tata ştia să cânte la un instrument! Bănuiam eu că se pricepe la muzică, după modul în care asculta, sau lua câteva game. Dar la noi în casă mama făcea muzică, mama cânta la pian, era o pianistă desăvîrşită.” Ar trebui de cotrobăit în înregistrarea de atunci, pentru restul cuvintelor. E suficient însă şi atât, spre a vedea că omul acesta nu s-a desvăluit nici soției şi nici fiicelor sale. Doar la Revista nouă, în preajma lui Hasdeu, se simțea liber şi îşi lua libertatea de a fi cine era cu adevărat. Şi poate şi din causa asta îi săruta mâna lui Hasdeu, ca unui frate mai mare, după obiceiul timpului – vezi scrisoarea lui Iorgu Caragiale, trimisă din Bucureşti, 1850, Dechem. 19, fratelui cel mare, Luca: „Nineche, părinteşte tu blagosloveşte şi noi toți ca unui părinte şi mai mare frate îți sărutăm mâinile, rugându-te să ne ierți dacă mancarisim din datoriile noastre, adică că nu te înştiințăm des. Pricina o ştii: că nu avem aşa multă vreme. / Sărut mâna, / I[orgu] Caragiali”. (Acte, 225-226) – Hasdeu însuşi, în sinea sa, nefiind decât fratele lor mai mare. Iar timorarea lor – şi a lui Delavrancea şi a lui Caragiale – în fața soțiilor, poate să fi fost şi din causă că nu atinseseră perfecțiunea, aşa cum îşi doriseră: unul ca interpret de muzică cultă, celălalt ca actor pe scenă.

Gata cu abaterea.

Ca elev la Conservator, Caragiale s-a comportat ca un adevărat student (!). Nu-i o glumă. A avut acces nu numai la spectacolele de la Teatrul Mare, dar şi la lecțiile Secției de muzică a Conservatorului, ceea ce se va răsfrânge nu numai în teatrul său şi în scrisul său în general, dar şi în rafinamentul de pasionat meloman, ce nu l-a părăsit toată viața. În plan social, Caragiale l-a urmat pe Eminescu la Societatea „Românismul”, s-a întâlnit acolo cu foştii săi colegi de la Ploeşti, frații George şi Grigore G. Tocilescu (primul chiar de clasă), a stat un an sub conducerea lui B. P. Hasdeu şi...

Dar asta-i o altă poveste. Flamboiantă.

Deocamdată, mi-am îngăduit să îngroş ceea ce Şerban Cioculescu s-a străduit să spună în capitolul Copilăria şi tinerețea, ajungând la concluzia Conservatorului în Tabel[ul] cronologic: „1868-1870. Ion urmează clasa de declamație şi mimică a unchiului său, Costache, la Conservatorul din Bucureşti; este coleg cu George (Iorgu), unul din fiii lui Costache.” (Cioculescu, Viața, 280). Maestrul – fiindcă a fost un maestru necontestat în materie de Caragiale – Şerban Cioculescu a fost urmat în Cronologie de editorii din Colecția „Opere fundamentale”: „1868. Toamna, l-ar fi întâlnit în Bucureşti [dacă nu-l întâlnea în 1867, n. O.], în trupa unchiului său, Iorgu Caragiale, pe Eminescu, care redacta hârtiile secretariatului. [Ei, mai era şi artist, şi sufleur, şi copist, şi cupletist (autor), n. O.] / În Noembrie sau Decembrie [cam târziu, n. O.], Ion Luca Caragiale se înscrie la cursurile de mimică şi declamație ale lui Costache Caragiale, la Conservatorul din Bucureşti. / 1869. Continuă, până în luna Martie, cursurile la Conservator. / Toamna se înscrie în anul al doilea la cursul de declamațiune şi muzică [interesant!, n. O.]. / 1870. În luna Martie, îşi încheie studiile la Conservator” (Op. I, p. XXXVIII). L-am urmat şi eu, glas trei, punând numai punctul pe i-ul Conservator.

Cu studii superioare, despre care ştiau cel puțin Hasdeu, Eminescu, Frații Tocileşti, cum şi Româniştii de la 1869-1870, lui Caragiale îi da mâna să declame şi să mimeze că are doar clasele primare.

Mare pezevenghi, Nenea Iancu! Da’ şi noi...

 

BIBLIOGRAFIE

Acte = I. L. Caragiale, Scrisori şi acte. Ediție îngrijită, prefață şi note de Şerban Cioculescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1963, [col.] Studii şi documente. 

Bilciurescu = Victor Bilciurescu, Istoricul cercului literar de la „Revista Nouă” (1887—1895), în „Publicațiunile unui grup de iubitori ai literaturei şi ai ştiinței”, Tomul I – Cele di’ntâi două coale, Ploesci, Aprilie 1898, pp. 4-8; apud Octavian Onea, Mărturii despre „Revista Nouă”. Victor Bilciurescu (I), în „Revista nouă”, VIII, nr. 3 (72), 2012, pp. 54-61.

Cioculescu, Viața = Şerban Cioculescu, Viața lui I. L.Caragiale. Caragialiana, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977.

Corespondența Hasdeu – Iulia = Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu”, Documente şi manuscrise literare, Vol. III, Corespondența B. P. Hasdeu – Iulia Hasdeu, Ediție publicată, adnotată şi comentată de Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1976.

Cuvînt = B. P. Hasdeu, Un cuvînt înainte, în „Revista nouă”, Anul I, No. 1, Bucuresci, 15 Decembre 1887, pp. 1-2.

Em. XIV = M. Eminescu, Opere, XIV. Traduceri filosofice, istorice şi ştiințifice. Hurmuzaki. Rötscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole şi excerpte. Studiu introductiv de Al. Oprea. Ediție critică întemeiată de Perpessicius [şi] îngrijită de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române: Petru Creția, Aurelia Creția, Dimitrie Vatamaniuc, Anca Costa-Foru, Gheorghe Mihăilă, Amita Bhose, Bucureşti, Editura Academiei, 1983.

Massoff II = Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică, Volumul II (1869-1880), Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1966.

Mărturii Em. = Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani. Selecție, note, cronologie şi prefață de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Humanitas, 2013 [carte cu croşete].

Moroianu = Dinu Moroianu, Învățămîntul artistic, în Constantin C. Giurescu, Igor Ivanov, Nicolae Mihăileanu, Dinu Moroianu, Ilie Popescu Teiuşan, Ion Stanciu, Dumitru Todericiu şi colaboratorii, Istoria învățămîntului din România. Compendiu, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1971 (Ministerul Învățămîntului, Comisia pentru istoria învățămîntului din România).

Op. I = I. L. Caragiale, Opere, I. Proză literară, Ediție îngrijită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, Prefață de Eugen Simion, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2000 (Academia Română, Fundația Națională pentru Ştiință şi Artă), Colecția „Opere fundamentale”.

Pop, Eminescu = Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1978.