ŞTEFAN MANCIULEA – INEDIT O conferință despre Timotei Cipariu la Pănade în oct. 1967

Ca atâția preoți şi profesori blăjeni a cunoscut după 1948 calvarul temnițelor comuniste. După eliberarea sa, în 1964, şi-a reluat cu sporită hărnicie munca de cercetare nu numai în domeniul istoriei şi geografiei, ci şi în cel al istoriei literare.

Pasiunea cercetărilor istorico-literare ale lui Ştefan Manciulea a fost Timotei Cipariu. A scris mult despre învățatul blăjean, a cărui viață şi operă le-a cunoscut în amănunt, şi aceste studii, articole, extrase (sub forma unor broşuri), mai ales din revista „Cultura creştină” – adunate între coperțile unei cărți şi orânduite într-o logică succesiune ar constitui o veritabilă monografie Timotei Cipariu. Cred că acesta a fost şi gândul (sau proiectul) preotului-profesor blăjean. La acestea se adaugă conferințele la care după eliberare dintr-o detenție, (în 1964) a participat cu dragă inimă. În această perioadă l-am cunoscut ca proaspăt absolvent al facultății de Filologie din Cluj, repartizat ca profesor la Grupul Şcolar Forestier din Blaj. Conferințele eruditului profesor care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieții la catedră şi în vestita Bibliotecă Centrală Arhidiecezană a Blajului, al cărei director a fost într-o vreme, erau susținute fie în şcolile blăjene unde venea cu drag atunci când era invitat, fie în cadrul Societății de Ştiințe Filologice şi Istorice, înființată tot cam în aceeaşi perioadă, după 1965, şi în satele din jurul Blajului: Pănade, Bucerdea Grânoasă, Frâua, Cenade, - de unde s-au ivit spre gloria culturii române Timotei Cipariu, Ioan Maiorescu, Axente Sever, Ion Agârbiceanu şi unde, la date aniversare sau comemorative Societatea de Ştiințe Filologice şi Istorice programa evocări ce se țineau la şcolile sau la căminele culturale din satele respective. 

În toamna anului 1967 se împlineau opt decenii de la trecerea la cele veşnice a lui Timotei Cipariu şi am plecat din Blaj la Pănade cu gândul evocării marelui cărturar câțiva profesori. Printre noi cel mai cunoscător, mai erudit în materie de Cipariu, profesorul Ştefan Manciulea, care şi-a redactat conferința, a dat-o la dactilografiere, ca să o poată expune cursiv. Pentru că Ştefan Manciulea nu era un orator – în înțelesul retoricii curente, nu căuta, adică efecte spectaculoase prin meşteşugite întorsături de cuvinte şi propoziții. Dar era un povestitor cu farmec arhaic, bătrânesc, calm, care rostea parcă o poveste în fața unor ascultători. Aşa mi s-a părut atunci conferința aceea de la Pănade, de acum aproape o jumătate de secol, pe care am păstrat-o, fiindu-mi dăruită, cu alte câteva pagini ale profesorului, după 1989, de către fiica sa, Ştefania Manciulea, care s-a străduit mult pentru reeditarea unor scrieri ale tatălui său. Multă vreme n-am ştiut de dosarul Ştefan Manciulea unde am păstrat această conferință, şi aşa cum se întâmplă, o găseşti când nu te aştepți, dar acesta este un moment fericit pentru că Părintele Ioan Mitrofan, cel aniversat în acest început de primăvară, veghează, prin Centrul Cultural Jacques Maritain la păstrarea şi eternizarea memoriei lui Ştefan Manciulea.

Conferința este un model de cuvântare în fața unor săteni, accesibilă, fluentă, cald-afectivă. Începând cu formele de adresare, „Dragi săteni”, care se repetă în cursul expunerii, ca într-o predică – profesorul era, aşa cum se ştie, şi preot, - şi până la îndemnul din final, la învățăminte din exemplul unei asemenea vieți, secvență ce aminteşte de asemenea de încheierea unei predici. Se rosteşte în fața ascultătorilor o poveste, o poveste despre un om de seamă născut în Pănade, în satul lor, la începutul secolului XIX. Extraordinar, ca un Făt-Frumos din poveştile noastre, dar nu prin fapte de vitejie şi de arme, ci prin învățătura lui neobişnuită; le-a spus mai întâi că a fost un autodidact şi le-a tâlcuit înțelesul acestui cuvânt, - că a învățat, adică, singur, cel mai mult, că a avut un dar extraordinar în învățarea limbilor, ajungând să cunoască paisprezece limbi străine, şi dintre acestea, ca o noutate, dacă nu unicitate între învățații români, câteva limbi orientale ca araba, turca, ebraica; a fost apoi un mare bibliofil (adică, şi din nou le-a tălmăcit înțelesul, un mare iubitor de carte), alcătuindu-şi cea mai mare bibliotecă particulară din Transilvania de la mijlocul veacului al XIX-lea. Aici expunerea capătă şi mai accentuată formă de poveste prin legenda călătoriei lui Cipariu la Istanbul ca să-şi cumpere noi cărți din comoara literaturii orientale; şi a încheiat cu pasiunea pentru istoria limbii române, arătând că prin „tăblițele cerate” (din nou cu frumoase paranteze explicative) pe care i le-a adus protopopul Simion Balint din Roşia Abrudului, a demonstrat definitiv că limba română se trage din latina vulgară sau populară.

Îmi dau seama că oricât m-aş strădui, rezultatul meu este o palidă copie a acelei frumoase conferințe. Frumoasă mai ales prin simplitatea rostirii, prin forma accesibilă, prin simetria compoziției şi mai ales prin valoarea ei educativă. De aceea publicarea ei, poate sugera cititorului mai mult decât am reuşit eu să evoc din farmecul acestei expuneri de la Pănade, în memoria lui Cipariu, de acum o jumătate de secol.

 

 

 

 

 

 

Pănade, 8 oct. 1967

 

IUBIȚI FRAȚI SĂTENI

 

Am venit şi noi de la Blaj, o mână de dascăli mai tineri şi mai bătrâni astăzi, în mijlocul dumneavoastră, să vă spunem câteva cuvinte despre unul din cei mai învățați oameni ai țării şi poporului român, despre Timotei Cipariu, care s-a născut aici în Pănade, acum o sută şi mai bine de ani, şi care a cuprins şi a stăpânit cu mintea lui îndrăzneață atâta ştiință încât a uimit şi a minunat nu numai pe cărturarii noştri, dar şi pe străinii ştiutori de carte.

Despre Timotei Cipariu şi până acum s-a vorbit şi s-a scris mult, şi se va scrie şi de aici înainte, nu numai în țara noastră ci şi în alte țări, de către înțelepții învățați, care se ocupă cu istoria lumii şi cu ştiința limbilor pe care le vorbesc atâtea popoare aflătoare pe fața pământului. Ca să spui şi să scrii totul despre el, i-ar trebui omului săptămâni şi luni întregi să vorbească ori să-i aştearnă gândurile pe hârtie. Eu voi căuta de data aceasta să vă pomenesc doar câteva lucruri despre o mică parte din marea ştiință pe care a avut-o Timotei Cipariu, şi anume: despre priceperea minunată de a învăța singur, cu cea mai mare uşuritate, pe lângă limba românească şi o mulțime de altele pe care le vorbeau popoarele din Europa, dar şi din părțile Asiei şi Africii. Limbile acestea din urmă învățații le numesc „orientale” sau „răsăritene”, deoarece ele sunt cunoscute şi vorbite de către popoarele aşezate cam la răsăritul Europei şi a țării noastre, cum sunt de pildă: turcii, arabii, persanii, chinezii şi altele.

Lui Timotei Cipariu – iubiți săteni din Pănade – ursitoarele i-au hărăzit încă din clipa naşterii daruri multe şi alese, între care poate cel mai de preț a fost acela de a pricepe cât mai multe limbi şi odată învățate a le şi scrie. Dar pe când alții au fericirea şi norocul să învețe limbile străine pe la şcoli înalte şi universități, pe atunci Timotei Cipariu le-a oblicit şi le-a cuprins înțelesul şi taina, singur-singurel, încă de pe când îşi trăia frageda copilărie în Pănade. În anii bătrânețelor scriind, câte ceva despre viața şi gândurile lui din tinerețe, el spune că a fost atât de cuprins şi învăluit, încă de pe atunci, de dragostea de a învăța limbile străine, încât orice carte de acestea îi cădea în mână încă din vremea de când era flăcăiandru, nu o mai părăsea până ce nu o cerceta şi citea din doască în doască. Dintre limbile orientale sau răsăritene întâia pe care a învățat-o a fost limba evreiască sau jidovească. Iată cum istoriceşte el această năstruşnică întâmplare:

[„Într-o zi mi-a căzut în mână un călindar românesc, în care lunile anului – trecute una după alta pe fiecare foaie – erau scrise cu numele românesc dar şi cu cel evreiesc sau jidovesc. Literele evreieşti se deosebesc cu totul de ale noastre cu care scriem astăzi şi care fac parte din aşa numitul alfabet latinesc. Şi apoi evreii sau jidovii nu citesc scrisoarea cum o citim noi, de la stânga spre dreapta ci tocmai întors, de la dreapta spre stânga. Văzând lunile scrise în călendar şi româneşte şi jidoveşte ce mi-am zis: Dacă luna ianuarie – de pildă – este scrisă româneşte cu aceste litere, atunci şi evreieşte trebuie să fie scrise tot aşa, cu deosebirea că doar are alte slove. Am început de a ceti de la stânga spre dreapta cum fac evreii şi deodată, mirare neaşteptată, mi-am dat seama de rostul literelor evreieşti, prin asemănare şi deosebire de cele româneşti. Şi nu peste mult le-am prins înțelesul, şi apoi încetul cu încetul mi-am însuşit această limbă încât până la urmă m-am procopsit foarte bine în scrierea şi citirea ei”.]

După scrierea evreiască Timotei Cipariu a învățat tot singur şi limba arăbească. Pe aceasta după ce a apucat să o scrie şi citească a îndrăgit-o atât de mult încât a ajuns s-o vorbească tot atât de bine ca şi pe limba moştenită de la părinții şi neamurile sale din Pănade. A mai învățat el apoi şi alte limbi, cum a fost turceasca, persana şi încă multe din aceste părți îndepărtate ale Asiei, dar niciuna nu i-a fost atât de dragă ca limba arăbească.

Limbile acestea orientale şi le-a însuşit Timotei Cipariu atât de bine, încât pe vremea cât a trăit n-a fost altul dintre românii învățați care să-l întreacă în scrisul şi vorbirea lor. Ba mai mult „această” învățătură l-a făcut pe Timotei Cipariu să fie cunoscut şi vestit nu numai între români, ci şi prin străinătăți, prin Franța, Italia şi Germania. Pentru înalta lui pricepere, în scrisul şi vorbitul acestor limbi, s-au găsit mulți profesori germani de la universitatea din Berlin, care i-a făcut mare cinste să-l aleagă ca membru activ în „Societatea Germană de Orientalistică”, ce exista atunci acolo. Din această societate făceau parte numai dascălii aleşi din Germania şi din alte țări de pe la apusul Europei care vorbeau şi scriau deplin vreuna din limbile orientale pe care le-am pomenit. Timotei Cipariu prin această ştiință mare a rămas până aproape în vremile noastre unul din cei mai buni cunoscători ai limbilor orientale dintre toți învățații țării noastre fără să aibă pereche nici în alte țări vecine cu România. Este drept că noi am mai avut un cărturar cu mare faimă pe la începutul secolului al XVIII-lea, care cunoştea şi el câteva din aceste limbi răsăritene şi mai cu seamă pe aceea vorbită de turci. Acesta a fost domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir. Dar pe când el a trăit de mic copil între turci la Constantinopol şi acolo a avut norocul să învețe această limbă, să o citească şi să o scrie alături de copiii sultanului, pe atunci, vrednicia lui Timotei Cipariu, este mult mai însemnată, căci el fără de nici un ajutor şi sfat de la nimeni, numai prin strădania sa, frământându-şi mintea, fără de astâmpăr zi şi noapte, a apucat să învețe aceste limbi atât de deosebite de a noastră, şi la scris şi la grai.

Iubiți frați săteni! Dar poate mă veți întreba: de unde şi pe ce căi şi-a câştigat acest bărbat prea învățat născut în satul dumneavoastră cărțile scrise şi tipărite în aceste limbi ciudate ale răsăritului. Căci în biblioteca lui s-au păstrat la moartea sa peste 500 de volume – cele mai multe în limba arăbească – toate o minunăție de frumusețe, cărți care se găsesc astăzi aşezate la biblioteca Academiei de la Cluj. La această întrebare pusă de dumneavoastră cu tot dreptul, voi căuta pe scurt să vă dau răspunsul lămuritor. În Transilvania şi în Ungaria prin anii 1830, nu se tipăreau astfel de cărți, şi nici în Țara Românească şi Moldova. Iar dacă cineva ar fi dorit să le aibă era nevoit să şi le cumpere tocmai din Constantinopol ori de la Cairo din Africa sau de prin oraşe ale Asiei mici. Şi acum să vedeți întâmplarea şi împrejurările care l-au ajutat pe Timotei Cipariu, să-şi facă legături de prietenie cu un om bogat tocmai din îndepărtatul Țarigrad. Învățatul profesor, născut aici în Pănade, a plecat într-o călătorie de la Blaj la Bucureşti la anul 1836 împreună cu prietenul său mai tânăr Gheorghe Barițiu, cărturar de seamă şi el, care locuia atunci la Braşov. Ajunşi în capitala Munteniei, amândoi fiind mari iubitori şi cunoscători de cărți tipărite ori scrise cu mâna, au început a colinda librăriile Bucureştiului, ispitind pe stăpânii lor ce cărți ar putea găsi în ele dintre acelea pe care le pofteau. Nu prea se aflau pe atunci multe librării în capitală, însă, dintre ele, cea mai vestită era aceea a lui Iosif Romanov. Intrând în vorbă cu stăpânul librăriei, Timotei Cipariu i-a împărtăşit dorința sa, de a-şi cumpăra cât mai multe cărți scrise îndeosebi în limba arăbească. Iosif Romanov i-a spus însă că spre marea lui durere nu are astfel de marfă de vânzare, dar că el cunoaşte pe cineva la Constantinopol – care-i este prieten bun – cu numele: Simion Petrovici, care l-ar putea sluji pe Timotei Cipariu îndeplinindu-i dorința. Zis şi făcut. Iosif Romanov i-a scris atunci prietenului său la Constantinopol despre ce este vorba, trimițându-i şi adresa lui Timotei Cipariu de la Blaj. Întors acasă cărturarul nostru s-a pus şi el de i-a scris răvaş lui Simion Petrovici rugându-l să-l slujească cumpărându-i de pe acolo astfel de cărți arăbeşti. Şi nu mare i-a fost mirarea când după o oarecare vreme a primit răspuns la scrisoarea lui, de la Simion Petrovici din Stambul, în care îl vestea că este gata să-i cumpere orice cărți ar dori numai să-i scrie titlul lor. Astfel a început acum un lung schimb de scrisori între Blaj şi Constantinopol a căror urmare a fost că an de an biblioteca lui Timotei Cipariu s-a îmbogățit cu alte şi alte cărți minunate arăbeşti, turceşti şi evreieşti.

Această comoară atât de prețioasă care ne-a rămas de la Timotei Cipariu, este atât de însemnată încât la anul 1956 au venit la Cluj să o vadă şi să o cerceteze chiar învățatul rector al Universității arabe din Cairo împreună cu un alt mare profesor de la această şcoală înaltă. Amândoi văzând şi cunoscând moştenirea rămasă de la Timotei Cipariu, au declarat că între cărțile arabe tipărite ori scrise cu mâna pe care le-a câştigat el cu atâta cheltuială, prin bunăvoința prietenului său Simion Petrovici – sunt unele atât de prețioase, deoarece ele nu se mai găsesc astăzi, nici măcar în Egipt şi nici prin țările Asiei.

Timotei Cipariu a mai făcut apoi un drum la Bucureşti la anul 1866, când s-a întemeiat „Societatea Academică Română” stând vreme de mai bine de o lună în capitală. În Pănade, Sâncel şi Blaj, s-a păstrat până târziu în mintea oamenilor bătrâni o amintire care spunea că Timotei Cipariu în drumurile făcute la Bucureşti, nu s-ar fi oprit numai acolo, ci că ar fi plecat până la Constantinopol ba chiar la Ierusalim. Pe vremea aceea, când a făcut el cele două călătorii nu existau pe atunci căi ferate şi trenuri. Călătoria se făcea cu carul ori căruța, dar de cele mai multe ori călare, căci nici drumurile nu erau cine ştie ce bune; toamna şi primăvara glodul până în butucul roților umplea drumurile desfundate de ploi. Spuneau bătrânii că adică Timotei Cipariu în una din aceste călătorii s-a dus într-o bună zi la Petru Frățilă din Sâncel – căruia îi spunea „unchiul” – a cărui soție, Ana, era din Pănade „şi l-a rugat să-i dea un cal că are să se ducă pe câteva zile de acasă. Petru Frățilă i-a dat şi calul şi o pereche de desagi. Dar pe Breazul – cum se chema calul – nu l-a mai văzut în ochi, patru luni. În vremea aceea Cipariu – aşa credeau blăjenii, pănăzenii şi sâncelenii pe atunci – a umblat prin Constantinopol până la Ierusalim. Când s-a reîntors Cipariu acasă, Breazul era mai dus, perechea de desagi însă încărcați cu cărți”.

Iubiți frați săteni. Vestea despre marea ştiință de carte şi înalta învățătură pe care o stăpânea Timotei Cipariu a ajuns să fie purtată de oameni până departe în alte țări prin anii 1845-1855. Mulți învățați de pe acolo îi trimiteau scrisori la Blaj şi-l rugau să le răspundă şi să le dea lămuriri despre unele din rosturile şi faptele legate de istoria şi de limba poporului românesc. Şi Timotei Cipariu le răspundea tuturor, spre marea uimire dar şi mulțumirea a acestora, care nu întârziau apoi să răspândească între cunoscuții lor faima marelui învățat de la Blaj. Unul dintre aceşti vestiți cărturari străini, cu care Timotei Cipariu a purtat un şir de scrisori a fost şi profesorul german cu numele Teodor Momsen. Era acesta unul din cei mai buni cunoscători a istoriei strămoşilor noştri de romani, şi ani de-a rândul la Universitatea din Berlin a predat studenților lui această materie de învățământ. Teodor Momsen, ca să ştie şi să cunoască cât mai multe fapte adevărate despre romani, s-a apucat şi a strâns scrisorile rămase de pe vremea acestora, dar nu aşternute pe hârtie, ci scrisă pe plăci mari de piatră cioplite. Romanii adică prin toate țările pe care le-au cucerit şi le-au legat de marea lor împărăție, întâmplările şi faptele mai de seamă petrecute pe acolo le scriau pe pietre mari cu slove cioplite cu dalta şi le aşezau în văzul mulțimii prin oraşe şi de multe ori prin sate. Aceste plăci de piatră scrise, după ce împărăția romanilor s-a destrămat şi din Dacia, şi pe pământul ei au venit popoarele barbare, au ajuns să fie sfărâmate şi îngropate pe pământ, deoarece oraşele şi satele au fost acum jefuite, arse şi ruinate. Scrierile acestea rămase de la romani pe plăci mari de piatră, după sute şi sute de ani, învățații din vremurile mai noi au dat de urma lor, şi au început a le căuta dezgropându-le, ca să citească scrisul săpat pe ele. Astfel cu ajutorul acestui material s-au putut afla foarte multe lucruri despre viața, orânduirea, faptele şi isprăvile mai de seamă ale strămoşilor romani. Cele scrise pe aceste plăci învățații le-au copiat şi apoi le-au tipărit, arătându-şi şi părerea lor despre cele care erau trecute acolo. O astfel de treabă însemnată a făcut şi profesorul german Teodor Momsen, care s-a apucat de un lucru foarte mare: a întrebat pe profesorii şi pe oamenii de ştiință de prin țările pe unde au stăpânit cândva romanii, cerându-le lămuriri despre aceste pietre scrise, şi rugându-i să-i împărtăşească cuprinsul lor ca apoi să le poată tipări. Astfel a publicat el câteva cărți mari – câte una abia o poți ridica de la pământ de grea ce-i – pe care le-a botezat cu nume latinesc „Corpus inscriptionum latinarum” adică pe româneşte „Corpul inscripțiilor latine”. Învățatul nostru având nevoia să afle astfel de veşti scrise pe pietre şi din Dacia noastră de pe vremea când era stăpânită de romani i s-a adresat şi lui Timotei Cipariu rugându-l să-i spună dacă nu cumva s-ar găsi şi pe aici astfel de materiale atât de însemnate pentru studiul istoriei. Aşa s-a legat prietenia între învățatul profesor de la Universitatea din Berlin şi între tot atât de învățatul dascăl de la şcolile mai mici de la Blaj.

Dar Timotei Cipariu între minunatele şi vestitele sale isprăvi cărturăreşti a mai făcut una, poate că cea mai însemnată pentru poporul românesc. Să v-o spun şi pe aceasta, ca să vă dumeriți pe deplin despre marea lui ştiință şi despre cunoaşterea trecutului limbii şi istoriei româneşti. Împăratul Traian după ce a cucerit Dacia şi a supus poporul lui Decebal a adus în țara nouă pe lângă locuitorii pe care i-a numit colonişti, şi a adus mai multe legi şi orânduieli romane, în locul vechilor datini şi obiceiuri nescrise ale dacilor. Legile romane erau scurte, drepte, limpede de înțeles, şi administrația şi slujbaşii romani din Dacia, după anul 107, le cereau tuturor locuitorilor să le cunoască şi să le respecte. Pe atunci în Dacia, partea cea mai mare a locuitorilor erau țărani, care aveau pământul lor mai mult sau mai puțin, ca proprietate particulară. Şi ca totdeauna şi în tot locul şi între orăşeni, dar mai ales între săteni, se făceau vânzări şi cumpărări de moşie. Târgul – după rânduiala făcută de romani – trebuia întărit în fața legii, printr-un contract scris, ca să nu se ivească nicicând vreo neînțelegere între vânzători şi cumpărători. Pe atunci hârtia nefiind cunoscută iar rânduiala învoirii contractelor ca totuşi să poată fi scrisă, ea nu era trecută pe tablă de piatră deoarece lucrul acesta era prea greu şi împreunat cu multă cheltuială. Atunci s-a găsit o altă cale, şi un alt mijloc pentru a se scrie aceste treburi. Şi anume: romanii pentru a învăța pe copiii lor scrisul slovelor, au cioplit din lemn de brad subțire nişte tăblițe mici cât latul palmei, pe care apoi le-au scobit puțin înăuntru, lăsându-le marginile mai ridicate. În această scobitură au turnat ceară de albine amestecată cu smoală după ce au încălzit-o bine la foc, până la grosimea pe care o avea înălțimea marginii scobiturii. Amestecul acesta îl lăsau să se răcească, el însă niciodată nu se întărea atât de mult încât pe tăblițe să nu se poată zgâria cu un vârf de cui ascuțit, slovele s-au numerii pe care-i foloseau romanii. Pe aceste tăblițe numite de către strămoşii noştri „table cerate” s-au scris multe şi din contractele de vânzări şi de cumpărări de pământuri făcute între locuitorii Daciei. Peste capul lor încă odată cu secolul al III-lea al erei noastre a venit prăpădul aşa numitei năvăliri barbare. Acum multe neamuri coborâte dinspre Asia, mânate de dorul de pradă au adus cu ele jaful, arderea şi nimicirea oraşelor şi satelor din Dacia, care avuseră o viață atât de frumoasă şi de înfloritoare. În fața acestui pârjol care a ținut multă vreme, aproape şapte veacuri, strămoşii noştri au căutat să fugă să-?i scape viața, iar lucrurile mai de preț le-au ascuns îngropându-le în pământ, cu gândul să le afle atunci când se vor întoarce la vetrele părăsite. Aşa au făcut şi mulți din strămoşii noştrii, care locuiau prin Munții Apuseni, unde romanii au căutat aurul găurind pietrele şi făcând băi sau mine pentru a-l putea scoate de sub pământ. Plecând stăpânirea romană din Dacia pe la anul 271, cele mai multe din aceste băi au rămas părăsite. Strămoşii locuitori care n-au plecat odată cu armata şi cu administrația romană, au socotit că dacă-şi vor ascunde în aceste băi lucrurile mai prețioase, barbarii năvălitori nu le vor găsi decât cu multă greutate. Între lucrurile ascunse atunci de teama furtunii şi de furia barbarilor, mulți proprietari şi-au aşezat în sânul pământului şi astfel de table cerate pe care erau scrise contracte de vânzări şi cumpărări de pământ. Tablele acestea le-au pus stăpânii lor în galeriile sau coridoarele băilor, în câte o mică scobitură făcută în stâncă sau piatră, sus, ca să fie ferite de umezeală. Aşa a făcut şi vreunul or poate mai mulți din strămoşii noştri de pe atunci care locuiau la Abrud, ori la Roşia Abrudului. Stăpânii tăblițelor însă nu s-au mai întors niciodată la locurile de naştere, iar ele au rămas îngropate în întunericul minelor părăsite până după anul 1850. Acum conducătorii țării şi băieşii sau minerii au hotărât printre altele să desfunde coridoarele băilor părăsite pentru a săpa mai departe în stâncă ca să poată afla aurul atât de mult aşteptat. Câțiva băieşi săpând în una din minele părăsite de la Roşia Abrudului, au dat şi peste aceste tăblițe cerate. Cu mirare s-au întrebat între ei văzându-le, oare ce va fi scris în zgârieturile din smoala de pe ele. Dar neputându-le citi slovele le-au luat şi le-adus de le-a arătat protopopului Simion Balint din localitate. Privindu-le tot aşa de mult s-a minunat şi acesta, dar nici el n-a reuşit să desluşească înțelesul slovelor scrise pe tăblițe, măcar că erau scrise latineşte, limbă pe care şi el o cunoştea foarte bine. Atunci a venit cu tăblițele la Blaj, dându-i-le lui Timotei Cipariu ca acesta să încerce să găsească taina scrisului lor. Şi Timotei Cipariu nu numai că a reuşit să le citească, dar totodată cu ajutorul scrisului lor a dezlegat şi una din cele mai mari întrebări pe care vreme de peste două sute de ani şi-au pus-o atât învățați români şi străini, întrebarea: cum s-a format şi s-a alcătuit limba noastră românească.

Nedumerirea aceasta a învățaților era pricinuită de faptul următor: strămoşii noştri romani grăiau în limba latinească în două feluri; unul era acela al cărturarilor şi scriitorilor care vorbeau o limbă mai frumoasă, mai bogată, mai aleasă în cuvinte şi înfrumusețată în exprimare, căreia i se zicea „limba latină clasică”. Pe când poporul, mulțimile de la oraşe şi mai ales de la sate vorbea tot limba latină, dar mai simplă, mai fără multe vorbe şi întorsături înflorite de cuvinte. Limba aceasta era numită „vulgară”, adică vorbită de popor. Unii între învățații vremii în care a trăit şi Timotei Cipariu, ocupându-se cu studierea trecutului limbii noastre, credeau la început că ea s-ar fi născut şi format din limba latină clasică adică vorbită de învățați, iar alții erau de părerea contrară, ca adică limba noastră ar fi avut drept mamă pe cea latină vorbită de popor. Dar pentru a dovedi aceasta din urmă părere a lor, ei nu aveau nici o dovadă scrisă. Minunea dovedirii acestei păreri i-a revenit lui Timotei Cipariu, care s-a apucat cu multă răbdare şi migală să citească slovele şi cuvintele scrise pe „tăblițele cerate” pe care i le-a adus prietenul său Simion Balint de la Roşia Abrudului. Cărturarul blăjean, după multă trudă şi gândire a dezlegat şi taina prin care s-a dovedit că limba noastră românească se trage din acea latină vulgară, iar vestea aceasta n-a întârziat să o împărtăşească învățaților din țară şi din străinătate. Aflând acum ei acest lucru, de data aceasta dovedit chiar prin scrisoare, au rămas uimiți de isprava lui Timotei Cipariu, care a dezlegat odată pentru totdeauna începuturile limbii noastre. Timotei Cipariu ca să dovedească şi învățaților străini adevărul, în legătură cu descoperirea pe care a făcut-o, le-a descris şi felul cum erau lucrate aceste table cerate, precum şi tot ceea ce era scris pe ele. Descoperirea aceasta a aflat-o şi învățatul profesor de la Universitatea din Berlin, Teodor Momsen, rămânând şi el nu numai mirat şi minunat, dar totodată şi stăpânit de dorința de a vedea chiar cu ochii şi a citi scrisul de pe tablele cerate care se găseau atunci în mâna lui Timotei Cipariu. Gândul acesta a pus stăpânirea pe mintea lui, şi nu i-a mai lăsat nici o clipă de pace şi odihnă până când într-o bună zi s-a hotărât să plece din Berlin şi să vină tocmai la Blaj. Zis şi făcut, şi măcar pe atunci se călătorea atât de greu şi drumul din Berlin până la Blaj se făcea în câteva săptămâni, totuşi Teodor Momsen nu şi-a împregetat, a venit aici şi a fost găzduit cu toată cinstea în casa lui Timotei Cipariu. A văzut aici cu ochii şi a citit slovele scrise pe tablele cerate, şi s-a convins astfel că prietenul de la Pănade a avut toată dreptatea când a scris că limba noastră românească s-a născut din acea latină vulgară. Stând aici câteva zile a tot chibzuit cum ar face să aibă şi pentru țara lui o astfel de tăbliță cerată din cele şapte bucăți care se găseau la Timotei Cipariu, căci în Germania pe atunci nu se aflau astfel de documente. Să ceară se sfia, căci ştia că învățatul de la Pănade ținea la ele mai mult decât la lumina ochilor şi nu le-ar fi dat cuiva nici pentru milioane de galbeni. Atunci – ca să vedeți cât de mare este patima învățaților pentru lucrurile acestea – la plecare pe când Timotei Cipariu trebăluia ceva afară din casă, Teodor Momsen fără să fie văzut, a băgat în buzunar una din tablele cerate, apoi şi-a luat rămas bun de la gazdă mulțumindu-i de toate, şi pe aci ți-e drumul către Berlin. Timotei Cipariu n-a băgat de seamă chiar atunci lipsa tăbliței, decât ceva mai târziu, dar nici în ruptul capului n-ar fi putut bănui că i-a fost luată de prietenul său pe care l-a ospătat cu atâta dragoste. S-a prepus, ba pe unii ba pe alții, care veneau pe la dânsul, dar tăblița era lipsă. Teodor Momsen ajuns acasă ce şi-a zis: „Tăblița aceasta atât de prețioasă am luat-o ce-i drept fără să-i spun nimic prietenului meu Timotei Cipariu, dar acum mă simt dator să-l vestesc despre fapta mea, care oricum aş socoti-o, nu a prea fost cinstită”. Totuşi ca să se dezvinovățească în scrisoarea trimisă lui Timotei Cipariu, i-a mărturisit fapta, dar i-a mai spus că tăblița minunată n-a luat-o pentru dânsul ci pentru muzeul crăiesc de la Berlin, căruia i-a şi dăruit-o şi unde se găseşte şi astăzi. Timotei Cipariu a iertat fapta prietenului său, ştiind că tabla cerată va fi de atunci înainte, una din dovezile cele ce pot fi văzute şi pipăite cu mâna de sute şi mii de cercetători din țara nemțească, mărturie care le vorbeşte prin slovele ei despre adevărul referitor la naşterea şi dezvoltarea limbii noastre.

Iubiți frați săteni! Pentru dumneavoastră, pentru satul Pănade, este o cinste nespus de mare că Timotei Cipariu aici s-a născut, aici a copilărit, pe dealurile satului a alergat şi s-a jucat, din lunca Târnavei a cules flori şi a prins fluturi împreună cu prietenii săi de joacă şi de hârjoană. Dar cinste mare este şi pentru țara şi poporul nostru căci din mijlocul acestui sat s-a ridicat marele dascăl şi învățat care a uimit lumea prin cunoştințele lui pe care le-a şi împărtăşit apoi prin scris şi grai, la fel şi fel de popoare. Timotei Cipariu a luptat toată viața ca să vadă poporul său ajuns liber, stăpân pe soartă şi având drepturi egale cu acelea pe care în vremea sa le aveau ungurii, secuii şi saşii din Transilvania. Lupta lui pentru acest scop sfânt n-a fost uşoară, dar el nu s-a lăsat biruit de nicio greutate şi piedică. O dată a spus-o el - vorbind despre soarta şi suferințele românilor, - că ceea ce i va fi dat să îndure nației sale româneşti, şi el este gata alături de ea să sufere totul, bucuros. Şi noi, iubiți frați săteni, să-i urmăm povața şi îndemnurile pe care ni le-a dat prin viața şi faptele lui: să trăim, să muncim şi să luptăm alături de popor în orişice împrejurări, şi de-i va fi dat cumva neamului nostru să mai îndure greutăți şi necazuri în viitor, noi niciodată să nu ne lepădăm de dânsul ci să suferim împreună cu el toate durerile şi toate bucuriile de care va fi părtaş. Iar voi iubiți săteni, să spuneți tuturora pe unde veți avea drumuri şi cărări de mers în lung şi latul țării, că din satul vostru şi dintre voi s-a ridicat cărturarul Timotei Cipariu, care a uimit pe atâția învățați din țară şi străini, cu bogăția lui de ştiință şi carte şi prin darul ales de a scrie şi vorbi multe limbi pe dinafară, pe care le-a învățat singur. Să-i cinstiți şi voi şi noi pomenirea, căci prin învățătura lui s-a înălțat faima poporului nostru, şi prin scrierile sale s-a pus piatra cea adevărată la temelia cunoaşterii începuturilor limbii româneşti. Să facem acum legământ cu toții, că în veci nu-l vom uita şi-i vom cinsti pomenirea ca unuia din cei mai mari cărturari nu numai ai țării noastre ci şi ai lumii întregi.

 

Ştefan Manciulea