Istorie şi literatură
Florin Manolescu
SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL COLECȚIONARUL DE ȚĂRI ŞI DE CONTINENTE G.I. DUCA
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014
Se poate spune, fără riscul de a exagera, că, aşa cum Don Juan a colecționat femei, Duca a colecționat țări şi regiuni fixate în toate cele patru puncte cardinale ale globului terestru. Cu aceeaşi tenacitate şi perseverență devoratoare, ba chiar cu exact aceeaşi poftă insațiabilă, caracteristică irezistibilului cuceritor de inimi. Însă ceea ce este cu siguranță mai important, de pe urma călătoriilor sale, ne-au rămas destule pagini vii, care n-ar trebui să lipsească din niciuna dintre antologiile noastre concepute pe această temă.
Pe cît de cunoscut este I.G. Duca prin biografia sa cu final tragic, dar şi prin scrierile sale memorialistice, pe atît de ignorat este fiul acestuia, G.I. Duca (14/27 noiembrie 1905, Bucureşti – 17 noiembrie 1985, Palo Alto, California), autor al unor remarcabile amintiri publicate de editorul Ion Dumitru la München, într-o serie de trei volume de format A4, bogat ilustrate cu fotografii şi intitulate Cronica unui român în veacul XX. Sînt amintiri tipice pentru România regală, în care autorul a crescut şi pe care a reprezentat-o în calitate de diplomat al Ministerului Afacerilor Străine pe lîngă legațiile române din Washington (1928–1930), Tokio (1933–1934), Rio de Janeiro (1934–1937), din nou Washington (1937–1939), Budapesta (1941), Helsinki (1942–1943) şi Stockholm (1943–1947), pînă cînd, odată cu abdicarea Regelui Mihai I, pentru țară lua sfîrşit o întreagă epocă, iar, pentru fostul diplomat de carieră, stabilit în S.U.A., la New York, începea o complicată viață de exilat.
Dar de ce amintiri tipice pentru România regală ? Mai întîi pentru că în ele sînt înregistrate, uneori cu detalii inedite sau măcar pitoreşti, reproduse din cînd în cînd dintr-un jurnal personal de cursă foarte lungă, cîteva dintre principalele momente istorice ale devenirii, dar şi ale destructurării ei. Marele război şi constituirea României Mari, sub domnia Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, reforma agrară, concepută şi de tatăl memorialistului, liberalul I.G. Duca, asasinat de legionari la 29 decembrie 1933 pe peronul gării din Sinaia, Diktatul de la Viena, precedat de tratativele româno-maghiare de la Turnu Severin, unde Duca junior a fost secretarul mult încercatei delegații române, rebeliunea legionară din ianuarie 1941, trăită în Bucureşti, ca martor ocular, sau convorbirile secrete purtate în 1944 la Stockholm cu Alexandra Kolontay, „fiica unui general burghez şi a unei mame născută în Finlanda“, reprezentantă a Uniunii Sovietice în Suedia.
Apoi, pentru că mai toți românii despre care ni se vorbeşte în perfectă cunoştință de cauză sînt, la fel ca G.I. Duca (descendent pe linie maternă al Moruzeştilor şi Cantacuzinilor, iar, pe linie paternă, înrudit cu Ghikuleştii), ultimii reprezentanți ai unei lumi fără nici un viitor în România republicană. Cu unii dintre aceştia (principesa Ileana, sau fiica cea mică a lui Barbu Ştirbey, Caterina, decedată la Berna în 1946, sau diplomatul Alexandru/Sandu Ghika, mai tînăr cu aproape nouă ani decît el), Duca s-a aflat în cele mai strînse şi afectuoase relații, în castelul de la Buftea al familiei Ştirbey („de fapt o spațioasă casă de țară, copiată după o ciudată clădire descoperită de Alexandru Ştirbey în Elveția“) a fost primit ca la el acasă, iar Regina Maria, pentru care a avut o mare admirație şi căreia i-a compus un amplu portret în cel de-al doilea volum al amintirilor sale, l-a tratat ca pe copilul ei. Cîteva dintre ceremoniile extrem de pretențioase ale acestei lumi care, pentru a străluci, nu s-a sfiit să exagereze, sînt descrise cu lux de amănunte şi cu vii detalii din culise. Ca în cazul nunții încheiate în 1925, la Posada, în pofida unui adevărat boicot regal, între fiica Marthei Bibescu, Valentina, şi D. Ghika-Comăneşti, cînd foarte chipeşul Duca e prezent în calitate de cavaler de onoare. Sau ca în cazul încă unei nunți simandicoase, cea încheiată în februarie 1942, la Mogoşoaia, în plină iarnă, dar şi în plin război, între Marina Ştirbey şi Constantin Brâncoveanu :
Meticuloasa punere în scenă a Marthei Bibescu începe la intrare, unde până la Palat, mari făclii aprinse străjuiau aleea, înfipte în zăpadă, sau ținute de țărani guralivi.
Colonadele şi galeriile erau luminate, iar ferestrele casei lui Vodă Brâncoveanu înflorite şi sclipitoare de lămpi bulbucate. Un cort la intrare, primea dimpreună cu vârtejuri de fulgi, nesfârşite serii de dantele, pene, brocate, blănuri, scule, uniforme, decorații şi fracuri. Apoi aleşii coborau treptele de piatră în marile pivniți boltite, pe zidurile cărora, făcute din cărămizi turtite, se întinseseră din loc în loc lungi draperii înfrumusețând stâlpii şi colțurile cu flori şi plante înfoiate. Într’o parte, strane noi de lemn duceau la un altar improvizat, format de mari coloane de argint înconjurate de lumânări aprinse în nenumătrate sfeşnice. […] Principesa Martha, costumată în drapaje purpurii, cu minunatele ei smaragde atârnate de piept şi de urechi, purtând inexplicabile pene negre pe cap, înaintează mironosită printre nuntaşii gură-cască, dusă de mână ca la un menuet, de George Cantacuzino, îmbrăcat militar. […] Naşa şi naşul, căci acesta era rolul celor doi actori, au luat loc într’o strană îmbrăcată cu aceeaşi purpură ca rochia amfitrioanei, iar după o lungă aşteptare, în care un minunat cor al operei amalgamat cu acela al [Bisericii] Domniței Bălaşa a cântat de vreo trei ori „Vino din Liban, mireasă…“ viitoarea Principesă Brâncoveanu a apărut palidă, într’o rochie de toată frumusețea, îngreunată de o mare dantelă şi o trenă de 4 metri… […]
La eşire, cortegiul a trecut sub bolta săbiilor ridicate de ofițerii aviatori înşiruiți pe treptele scării de piatră. Apoi, ne-am năpustit cu toții în salonul tronului unde mirii, nunii şi familia primeau agitate felicitări între două socluri ce susțineau mari candelabre cu lumânări aprinse…
,,Am văzut, astfel, la Mogoşoaia, va nota memorialistul într-un subsol adăugat mai tîrziu paginii sale de jurnal, protipendada elegantă a Bucureştilor, întrunită pentru ultima oară, înainte de prăbuşirea Țării.“
Dar nu numai ceremoniile cvasiregale sînt de natură să ne atragă atenția asupra unui anumit nivel şi stil de viață astăzi dispărut, ci şi cele mai mult sau mai puțin profane. Una dintre acestea e surprinsă în vara anului 1942, în locuința în care trăiesc şi primesc, ca într-un adevărat salon cu specific moldo-valah, Maruka şi George Enescu :
Într’un mic apartament din blocul Lahovary, alături de Biserica Albă, „Princesse aimée“ a reînviat după o tragică eclipsă, în care pasiunea ei dramatică pentru Nae Ionescu s’a îmbinat cu o boală ce era să’i coste atât mințile, cât şi viața. Înceata ei revenire la normal nu s’a datorat numai sănătății ce s’a refăcut, dar şi geloziei pe care a resimțit-o în ziua în care a aflat că Enescu avea o legătură cu fosta ei soră de caritate. Atuncea, eleganta, vestita şi originala amfitrioană a feluritelor palate Cantacuzino s’a redeşteptat, iar micul salonaş din blocul Lahovary a devenit din nou un centru de întâlnire a Bucureştenilor.
Maruka întruneşte, prin urmare, mai în fiecare zi, o lume amestecată ce se înghesuie în trei odăițe spre a asculta vioara lui Enescu, pianul Cellei Delavrancea, sau a (sic) Nadiei Chebap. Clae peste grămadă, bătrâni şi tineri, melomani şi diletanți, intelectuali şi neştiutori, diplomați şi militari, snobi şi modeşti din toate cercurile, toate vârstele, volumele şi, aşi spune, aproape toate sexele, ascultă aşezați, răsturnați ori în picioare, inspirațiunile maestrului.
În mijlocul lor, întinsă pe o canapea, Maruka Enescu — căreia i se mai spune Domniță şi Principesă Cantacuzino, cu o fantezie ce ar putea să jicnească pe actualul ei soț — ascultă, tricotează, trimite bilețele, primeşte omagiile mulțimii, cu vechi surâsuri profesionale şi semne copilăreşti, cu mâna. „Princesse aimée“ este azi o neaşteptată arătare în acest amestec al apartamentului ei, o curioasă caricatură, îmbinare de suverană în exil şi de mare actriță în retragere. Şi-a păstrat încă distincțiunea mersului şi mândria capului, dar vestita ei talie s’a topit în grăsimi suprapuse, iar fața a devenit o mască violent sulemenită, în care doar arcuirea nasului a păstrat o adevărată noblețe. […]
În acest amestec hazliu de mobilă înghesuită de abea ai loc unde să te mişti, printre comode, mese, scaune, mescioare, canapele, fotolii şi scăunele, aparițiunea ei pare supranaturală în lungile rochii de interior pe care le poartă. În plus, multitudinea fotografiilor, portretelor de familie, vaselor de flori greu mirositoare, trofeelor Sovietice aduse de Bâzu [Cantacuzino] şi coroanelor omagiale oferite lui Enescu, amintesc oarecum de un cavou în care s’ar fi adunat obiectele scumpe unui ilustru dispărut.
Pentru că de data aceasta în discuție sînt nu doar boierii, ci şi artiştii epocii interbelice, trebuie observat că, în timp ce față de un Enescu, memorialistul păstrează o distanță respectuoasă, nu acelaşi lucru se poate spune în legătură cu Liviu Rebreanu, ajuns împreună cu pianista Sylvia Şerbescu în Finlanda, în primăvara anului 1943, pentru a participa acolo la sărbătorirea zilei de 10 Mai, cea mai importantă dată aniversară a României regale :
Când l-am însoțit pe Rebreanu la Tampere, m’am mirat, în trei ore de drum, că un scriitor de teapa lui are un vocabular aşa de restrâns ; o conversațiune lipsită de interes, nici o curiozitate şi, în general, o minte greoaie şi o frază de om fără cultură… Un public restrâns l-a întâmpinat în sala de conferințe ceea ce l-a supărat într’atâta, încât a declarat […] că dânsul „este prea mare pentru Finlanda“ — din acea clipă l-am categorisit definitiv. […] După o masă pe care am dat-o noilor noştri prieteni, am terminat seara în deliciosul apartament al Directorului Teatrului Suedez, Leopold Golowin, un Ruso-Finez, care ne-a făcut muzică, ne-a vorbit cu emoțiune de marele tragedian Gösta Ekman şi ne-a ținut sub farmecul povestioarelor sale teatrale… Rebreanu a rămas îmbufnat… Câteva ore mai târziu, ne-am scăpat de dânsul, petrecându-l, fără părere de rău, până la aeroport…
Dat fiind că ținea atît de mult la aparențe, dacă ar fi ştiut ce impresia a lăsat în urma lui şi dacă ar fi avut acces la jurnalul lui G.I. Duca, Rebreanu s-ar fi putut consola citind paginile consacrate istoricului Nicolae Iorga, sosit la Washington „să țină conferințe într’o limbă ce, spre uimirea noastră, insista că era engleză“ şi să-i vorbească memorialistului, „într’un nesecat potop de cuvinte“, despre situația din țară, dar mai ales despre încordatele relații din sînul familiei regale :
„Regina Maria este o femeie foarte ambițioasă, foarte frumoasă, foarte inteligentă, dar vrea să joace pe Caterina cea Mare — păi asta dragă, nu se poate !… Ei, Elena este cu totul altceva — ce femeie bine, ce educațiune, ce bunătate, ce bun simț, o adevărată cucuoană… Vai de mine, ce am auzit eu despre Carol de la mama lui ! Nici nu am putut să le înscriu în notele mele zilnice, de teamă ca nu care cumva să dea cineva de ele…“ Şi cum îl îmboldeam să-mi spună : „…e un nebun, un descreerat, un anormal, dragă ! Auzi, să-mi scrie el ceea ce mi-a scris după prima noastră întrevedere la Paris : eu țineam mult la el şi voiam să-i dovedesc că actul dela Milano nu era juridiceşte valabil, dar, când a început să-mi înşire grozăvii despre nevastă-sa, l-am oprit şi i-am zis că plec la minut !… Atuncea țipând ca un disperat s’a pus în fața uşii strigând : « O să stai să auzi totul, nu ai dreptul să pleci… ! » şi câte altele… A trebuit să pun mâna pe un coupe-papier ca să mă lase să plec…“. Bietul Iorga făcea încă spume la gură amintindu-şi scena.
„Apoi mi-a scris o scrisoare de înjurături, dar când am revenit la Paris se îndulcise complect… La urmă m’am înduplecat şi eu şi am fost să-l văd ; însă auzind în spatele uşii foşnetele rochiei jidoavcei, i-am spus — ori ne suim la etaj unde să putem fi singuri, sau nu am ce căuta aici !… Şi, odată sus, a reînceput : că se va reîntoarce în Țară numai dacă nevastă-sa va părăsi România… I-am zis că aceasta este imposibil… De-aceea de la moartea Regelui nici nu l-am mai văzut… “
Cum era de aşteptat, există în corpul amintirilor lui G.I. Duca şi numerose informații inedite, referitoare la ultimii ani ai României regale, adică la începutul sfîrşitului. Informații din categoria celor cu un caracter strict documentar. Între acestea, mai ales cele privind convorbirile secrete purtate cu Alexandra Kolontay, în vederea încheierii unui armistițiu cu ruşii. „Primesc, în sfârşit, la 8 August [1944], notează memorialistul în jurnalul său, din care mai citează o dată, următoarea telegramă semnată de [Grigore Niculescu-] Buzeşti : « Spre a face un pas înainte pentru ieşirea României din război, s’a decis a se trimite un general pe lângă armata Sovietică. El va avea misiunea să discute cu comandantul Sovietic coordonarea acțiunii militare. Va fi investit cu puterile necesare şi va aduce toate informațiile utile. Ofițerul a fost desemnat în persoana Generalului Aldea, care a mai negociat cu Ruşii în 1940. Generalul Aldea va reprezenta frontul național-democrat. Această misiune are aprobarea Regelui… Binevoiți a comunica imediat cele de mai sus Doamnei Kollontay […]. Este de prisos de a mai adăuga că Generalul pleacă fără ştirea guvernului… ».“
Cu totul inedită, prin prezența ei ca atare şi nu mai puțin prețios-documentară, este şi bogata iconografie a cronicii lui G.I. Duca. O adevărată expoziție, cît timp cele peste 850 de pagini ale acestor memorii sînt împănate nu numai cu numeroase note de jurnal, dar şi cu 188 de fotografii avînd nu de puține ori valoarea unor adevărate documente rarissime.
Mai întîi, fotografiile de familie. Între acestea, portretul unui bunic cu mustăți en guidon şi ochelari pince-nez, inginerul Gheorghe Duca, întemeietor al Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti şi director al Căilor Ferate Române, într-o vreme în care, dacă e să-l credem pe Pamfil Şeicaru, „căile noastre ferate erau clasate imediat după cele Germane“, tocmai datorită acestui „organizator fără egal“.
În imediata lor apropiere, fotografiile cîtorva membri ai Casei Regale Române sau ale familiei Ştirbey.
Apoi fotografiile unor monumente şi clădiri reprezentative din străinătate şi din România. „Cula Duca din Măldăreşti, Vâlcea“, cumpărată de I.G. Duca la începutul secolului XX, restaurată şi transformată într-un mic „muzeu al artei țărăneşti“ — o „locuință-cetate, cu zidurile groase de peste un metru, tăiate de ochitoare înguste pentru puşcaşi, ridicate, pare-se, în veacul al 18-lea“, „Castelul familiei Sturdza dela Miclăuşeni, jud. Roman“, construit în stil neogotic, „Castelul Sonnberg al Arhiducilor Austriei“, cumpărat de principesa Ileana şi vandalizat de ostaşii sovietici la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, „Palatul Sturdza la finele anului 1939“, ulterior demolat, sau fotografia intitulată „Începutul Monumentului ridicat de Mestrovici în cinstea Regelui Ferdinand la Şosea, apoi demontat de comunişti“.
Impunătoare şi prețioase sub raport documentar sînt şi fotografiile în care pot fi admirați, de cele mai multe ori în ținută de gală, membrii legațiilor române pe lîngă care Duca a fost acreditat. Aşadar : „Personalul Legațiunii Române la Rio strâns în jurul lui Alexandru Duiliu Zamfirescu“ (fixat de „cronicar“ printr-un portret memorialistic nimicitor), „Legațiunea Regală a României din Helsinki în Noiembrie 1942“, „După prezentarea scrisorilor de acreditare. Georges Caranfil este înconjurat de membrii Legațiunii, precum şi de şeful protocolului Ministerului de Externe Finlandez“, „Sosirea familiei Nanu în toamna 1943“, „Pentru ultima oară în uniformă diplomatică în Februarie 1947“.
Nu lipsesc nici cîteva fotografii ale unor cunoscuți artişti români sau străini, surprinşi în ipostaze mai mult sau mai puțin surprinzătoare. „Bernard Show făcând pe caraghiosul“ pe puntea unui vapor, „Cella Delavrancea Lahovary“ la pian (cu o dedicație : „Prietenului meu Georges Duca“), „Liviu Rebreanu rostindu-şi conferința în aula Universității din Helsinki la 10 Mai 1943“ sau chiar „Mâinile lui Dinu Lipatti“, cu degetele pe claviatura unui Bechstein, incredibil de amplu răsfirate.
Însă incomparabil mai numeroase şi mai pitoreşti sînt fotografiile turistice ale memorialistului. „« Empress of Britain » ne aşteaptă la Suez spre a ne duce spre Indii“, „În fața vestitului Tajmahal“, „În Himalaya cu Doamna [Florica] Assan“ (ea însăşi o ferventă şi originală călătoare), „Ceremonia trecerii Ecuatorului“ între Ceylon şi Sumatra, „În oraşul imperial din Peking“, „Suindu-mă pe Zidul cel mare Chinezesc“, „Călare pe elefant în Angkor“, „« Neptunia » mă duce din Trieste la Rio de Janeiro“, „Pe fluviul Amazoanelor“, „Ruinele Inka la Macelus Pichu“, „Tânăr Indian întâlnit în Anzii din Peru“, „Pe lacul Titicaca între Peru şi Columbia“, „Pe lacurile Argentino-Chiliene din Patagonia“, „Cape Town“, „Cu fete Zulu în Valea celor O Mie de Dealuri“, „Luptător Masai în Kenya de Răsărit“, „Victoria Falls“, „Marea înghețată din Alaska“, „Pe lacurile finlandeze“, „În Laponia Finlandeză dincolo de Cercul Polar“, „Călare în Sudul Suediei“, „În fiordurile Norvegiene“ şi cîte şi mai cîte altele, cel puțin la fel de exotice, în ciuda alb-negrului lor monoton.
De altfel, G.I. Duca a fost un împătimit călător, poate cel mai activ şi mai pasionat globe-trotter român, cu vaporul, cu trenul, cu avionul sau cu automobilul, dar şi pe catîri, pe cămile sau pe cai, într-o epocă în care călătoria pe mai multe continente a fost îndeletnicirea exclusivă a cîtorva exploratori îndrăzneți, dar mai ales un hobby costisitor, accesibil doar aristocrației transnaționale. De aceea, se poate spune, fără riscul de a exagera, că aşa cum Don Juan a colecționat femei, Duca a colecționat țări şi regiuni fixate în toate cele patru puncte cardinale ale globului terestru. Cu aceeaşi tenacitate şi perseverență devoratoare, ba chiar cu exact aceeaşi poftă insațiabilă, caracteristică irezistibilului cuceritor de inimi. „Eşti atât de nebun după călătorii, i-a spus cîndva un prieten, încât într’o bună zi o să nimereşti chiar la Zanzibar !“ Însă ceea ce este cu siguranță mai important, de pe urma numeroaselor voiaje întreprinse de G.I. Duca, ne-au rămas destule pagini vii, care n-ar trebui să lipsească din antologiile noastre concepute pe această temă, chiar dacă talentul literar al călătorului n-a fost întotdeauna la înălțimea pasiunii sale pentru călătorii. Oricum, antologice rămîn paginile despre Carnavalul din Rio sau despre o revoluție militară braziliană, consumată ca la teatru, în stil Caragiale, despre atmosfera de Crăciun şi despre serbarea dionisiacă a bacalaureaților din Suedia, sau cele despre vestitul schit românesc de la Prodromos, pe Muntele Athos, unde accesul e permis doar cu acordul Consiliul religios de la Sfînta Chinotita, care le eliberează pelerinilor cîte o „patalama“ însemnată cu „o pecete formată din patru bucăți“, peste care s-a presărat „puțin praf de aur“ :
Conştient de prețul vieții mele, am luat drumul schitului românesc de la Prodromos, ce nu reuşise încă a fi ridicat la rang de mânăstire, în ciuda dimensiunilor lui mânăstireşti.
„Vai de mine, ce o să pățim acolo !“ se jeluia [părintele călăuz] Ionaa. „Să mă ierte Dumnezeu, dar să ştiți că le-a furat mințile…“
Într’adevăr, fusesem lămurit de la Karyes [capitala Republicii Athonite] că vajnicii noştri călugări au refuzat să primească calendarul cel nou şi că, în nesocotitul lor fanatism, ne-au afurisit pe toți ca eretici, mergând chiar până a arunca în mare grâul trimis de către Patriarh din Țară. […]
Care nu a fost deci mirarea înfricoşatului Ionaa când însuşi starețul, urmat de trei preoți m’a întâmpinat la intrarea lăcaşului, spre a mă duce apoi într’un vast arhondaric ce dădea pe un lung balcon cu o întinsă vedere spre mare.
Severi m’au poftit să iau loc pe o canapea, lăsând la latitudinea mea să înfiripez o conversație pe care o presimțeam furtunoasă. De bine de rău a trebuit — deci — să le tălmăcesc punctul meu de vedere cu cea mai aparentă obiectivitate, fără a-i întărâta în zadar, dar şi fără a face un compromis cu legea Țării.
Potoliți în cele din urmă, s’au înveselit că nu m-am lăsat influențat „de papistaşi, jidani şi masoni“, dar nu s’au dat totuşi în lături de-a adăuga : „Sfânta Biserică veniți să o vedeți, de-asemenea paraclisul, biblioteca şi celelalte întocmiri, dar la vecernie vă rugăm să nu luați parte, aceasta fiind împotriva canoanelor noastre…“
Nu am insistat, şi m’am mângâiat la acea oră admirând Prodromos din susul stâncilor frumos încinse de ziduri şi chiparoşi la malul apei, cu chipurile insulelor Tassos, Samotrake şi Lemnos la orizont.
Pe Părintele Ionaa însă l-a înghițit pământul, gonit de prodromiți fără îndoială.
Chiar dacă în ele este vorba de cu totul altceva, la fel de expresive sînt şi paginile despre „cea mai extraordinară şi ciudată aventură“, pe care Duca o trăieşte în 1929 la Hollywood, unde, pentru a încerca să devină actor de cinema, se prezintă cu o scrisoare de recomandare adresată de Regina Maria celebrului pe atunci Douglas Fairbanks, soțul la fel de celebrei Mary Pickford, „Regele şi Regina industriei cinematografice“. O experiență ratată, dar consemnată curajos în cîteva pagini de o absolută naivitate comică şi ilustrată cu ajutorul a două memorabile fotografii. Un portret al actriței Dolores del Rio, o frumusețe clasică pentru care, discret, tînărul şi la fel de fotogenicul Duca face o adevărată pasiune, şi o fotografie de grup „La Paramount Pictures din Hollywood cu noua stea Jane Arthur“. Cu cîțiva ani buni înaintea lui, un alt călător de profesie, Matila Ghyka, avusese ceva mai mult succes cinematografic. Reuşise să fie distribuit ca figurant într-un film american despre Războiul de Independență.
Ratată în fond a fost şi experiența de dramaturg a lui G.I. Duca, întinsă pe o perioadă mult mai îndelungată şi de aceea mult mai mistuitoare. O pasiune stimulată şi de încurajările unor agenți literari din Brazilia, din Statele Unite şi din Anglia, dar şi de pianista Cella Delavrancea, care l-a sfătuit în 1931 să-şi măsoare puterile în cenaclul lui E. Lovinescu :
Femeia care m-a încurajat mult în încercările aşa-numite literare, era neîntrecuta Cella Delavrancea-Lahovary care, după ce a ascultat piesa mea, a rugat pe Lovinescu să mă primească în cenaclul său.
Într’adevăr, micul, prăfuitul său apartament în care mirosea veşnic a bucătărie şi a fum de țigări, era centrul în care se întruneau în fiecare duminică după amiaza o mână de oameni spre a asculta întâi, şi a critica apoi, operele noi ale consacraților şi, mai cu seamă, ale aspiranților.
În încăperea înțesată cu bune pânze, mediocre covoare şi sute de volume, Lovinescu — posac şi massiv, — conducea şedințele fără măiestrie şi fără vervă, dar cu mare autoritate în mijlocul unui public pestriț, în care verdictele „canapelei“, ocupate de surorile Delavrancea, erau fără recurs.
Junii aspiranți literari, dezmățați şi intimidați, se înghesuiau la intrare, iar eroul zilei citea cuminte la bureaul maestrului.
Lovinescu citise şi dânsul piesa mea înainte de a mă încuraja a mă produce în public, de-aceea am socotit ca o adevărată şi nesperată cinste că mi-a dat acest prilej să fiu cântărit de judecători atât de severi.
Reacțiunile lor au fost favorabile, iar oaspetele (sic) nostru — cu capul său greoi şi părul său buclat alb — a găsit-o „cu multă originalitate, diversitate şi umor, dar nu încă suficient de scenică, părând a fi în stadiul ei actual mai mult o radiografie de piesă, decât o operă terminată“.
Prietenos şi părintesc, m-a sfătuit în asentimentul general : „Las-o să mai clocească un timp în sertar, apoi ia-o din nou în mână…“
Într-una din Agendele literare editate de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt (vol. III, Bucureşti, 1999), E. Lovinescu a înregistrat şi el debutul dramaturgic al lui Duca în cenaclul „Sburătorul“, fără să-i acorde însă vreo importanță mai deosebită. „Şedința XXII, Dum.[inică] 1 febr. [1931], Duca citeşte piesa lui, Nando… cu discuții în care se distinge tânărul Cantacuzino.“ O lectură care la 29 ianuarie a fost precedată de o întîlnire a dramaturgului cu amfitrionul, consemnată şi ea în Agende : „G.I. Duca la 5–6 ½ — lungă conversație asupra piesei sale.“ E destul de puțin chiar şi pentru stilul telegrafic al agendelor lui Lovinescu. Iar, dacă în spatele lui Nando se ascunde Ferdinand I (căci acesta era apelativul familiar al regelui), e cu atît mai puțin.
Încă o adevărată umbră pe pînza vremii o reprezintă scenariul compus de G.I. Duca pentru un film comic realizat imediat după război de suedezi, în coproducție cu danezii. Un divertisment înregistrat numaidecît în jurnal şi citat în amintiri :
23 Iulie [1946]. Întâlnind acuma câtva vreme un actor-director suedez de talent, numit Åke Ohberg, acesta — aflând de interesele mele trecute în materie cinematografică — mi-a cerut să colaborez la producțiunea unui film pe care îl pregătea împreună cu Danezii. Un lucru a condus la altul, Ohberg însărcinându-mă în cele din urmă să prelucrez o poveste daneză după ce textul scris de autor — Giraudoux — nu a fost pe placul său.
Ce-i drept, după cum va constata ceva mai tîrziu scenaristul, cei doi actori principali, „încântătoarea stea daneză“ Sonia Wigert şi Åke Ohberg, „un actor-director suedez de talent“, nu s-au întrecut cu firea, iar atunci cînd, la 23 decembrie 1946, filmul intitulat „« Jag älskar dej arvbigar » (adică « I love you shrew »)“ a fost proiectat la Stockholm, în sala cinematografului „Eriksberg“, publicul nu s-a prea înghesuit. Era în Ajunul Crăciunului. Şi totuşi, mulțumirea scenaristului a fost deplină. Îi fusese preferat lui Jean Giraudoux şi numele îi era menționat pe generic, de la bun început : „Manuscris de Georges Duca, bazat pe o idee a lui…“.
§ Dacă piesele de teatru ale lui Duca sînt probabil pierdute şi dacă filmul din 1946 nu mai este nici el pomenit, în arhiva Institutului Hoover de pe lîngă Universitatea Stanford, Palo Alto, California, vegetează un vast Jurnal („munca cea mai temeinică şi îndărătnică pe care am îndeplinit-o“, va nota cu justificată mîndrie memorialistul) cuprinzînd însemnări din perioada 1919–1985 (63 de volume elegant legate în pînză înflorată), cu interdicția dreptului de publicare suspendată la sfîrşitul anului 2005. Cum arată pe dinafară o parte din acest jurnal se poate vedea într-o originală fotografie inclusă de autor în cel de-al treilea volum al cronicii sale. Clişeul, mare cît toată pagina, este intitulat „Sărbătoresc a 25-a aniversare a « Jurnalului meu » înconjurat de cele 28 volume scrise“, impozantele „cărți de mînă“, groase cît pumnul şi stivuite la stînga şi la dreapta autorului lor, țin locul unor rezemătoare solide, iar, dintre ele, răbdător şi cu zîmbetul pe buze, autorul îşi scrutează posteritatea ca dintre brațele celui mai confortabil fotoliu.
Plimbări în două continente, Bucureşti, 1933 ; Cronica unui român în veacul XX,
3 vol. cu 188 de fotografii, Editura Jon Dumitru, München, 1983–1984
Pe cît de cunoscut este I.G. Duca prin biografia sa cu final tragic, dar şi prin scrierile sale memorialistice, pe atît de ignorat este fiul acestuia, G.I. Duca (14/27 noiembrie 1905, Bucureşti – 17 noiembrie 1985, Palo Alto, California), autor al unor remarcabile amintiri publicate de editorul Ion Dumitru la München, într-o serie de trei volume de format A4, bogat ilustrate cu fotografii şi intitulate Cronica unui român în veacul XX. Sînt amintiri tipice pentru România regală, în care autorul a crescut şi pe care a reprezentat-o în calitate de diplomat al Ministerului Afacerilor Străine pe lîngă legațiile române din Washington (1928–1930), Tokio (1933–1934), Rio de Janeiro (1934–1937), din nou Washington (1937–1939), Budapesta (1941), Helsinki (1942–1943) şi Stockholm (1943–1947), pînă cînd, odată cu abdicarea Regelui Mihai I, pentru țară lua sfîrşit o întreagă epocă, iar, pentru fostul diplomat de carieră, stabilit în S.U.A., la New York, începea o complicată viață de exilat.
Dar de ce amintiri tipice pentru România regală ? Mai întîi pentru că în ele sînt înregistrate, uneori cu detalii inedite sau măcar pitoreşti, reproduse din cînd în cînd dintr-un jurnal personal de cursă foarte lungă, cîteva dintre principalele momente istorice ale devenirii, dar şi ale destructurării ei. Marele război şi constituirea României Mari, sub domnia Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, reforma agrară, concepută şi de tatăl memorialistului, liberalul I.G. Duca, asasinat de legionari la 29 decembrie 1933 pe peronul gării din Sinaia, Diktatul de la Viena, precedat de tratativele româno-maghiare de la Turnu Severin, unde Duca junior a fost secretarul mult încercatei delegații române, rebeliunea legionară din ianuarie 1941, trăită în Bucureşti, ca martor ocular, sau convorbirile secrete purtate în 1944 la Stockholm cu Alexandra Kolontay, „fiica unui general burghez şi a unei mame născută în Finlanda“, reprezentantă a Uniunii Sovietice în Suedia.
Apoi, pentru că mai toți românii despre care ni se vorbeşte în perfectă cunoştință de cauză sînt, la fel ca G.I. Duca (descendent pe linie maternă al Moruzeştilor şi Cantacuzinilor, iar, pe linie paternă, înrudit cu Ghikuleştii), ultimii reprezentanți ai unei lumi fără nici un viitor în România republicană. Cu unii dintre aceştia (principesa Ileana, sau fiica cea mică a lui Barbu Ştirbey, Caterina, decedată la Berna în 1946, sau diplomatul Alexandru/Sandu Ghika, mai tînăr cu aproape nouă ani decît el), Duca s-a aflat în cele mai strînse şi afectuoase relații, în castelul de la Buftea al familiei Ştirbey („de fapt o spațioasă casă de țară, copiată după o ciudată clădire descoperită de Alexandru Ştirbey în Elveția“) a fost primit ca la el acasă, iar Regina Maria, pentru care a avut o mare admirație şi căreia i-a compus un amplu portret în cel de-al doilea volum al amintirilor sale, l-a tratat ca pe copilul ei. Cîteva dintre ceremoniile extrem de pretențioase ale acestei lumi care, pentru a străluci, nu s-a sfiit să exagereze, sînt descrise cu lux de amănunte şi cu vii detalii din culise. Ca în cazul nunții încheiate în 1925, la Posada, în pofida unui adevărat boicot regal, între fiica Marthei Bibescu, Valentina, şi D. Ghika-Comăneşti, cînd foarte chipeşul Duca e prezent în calitate de cavaler de onoare. Sau ca în cazul încă unei nunți simandicoase, cea încheiată în februarie 1942, la Mogoşoaia, în plină iarnă, dar şi în plin război, între Marina Ştirbey şi Constantin Brâncoveanu :
Meticuloasa punere în scenă a Marthei Bibescu începe la intrare, unde până la Palat, mari făclii aprinse străjuiau aleea, înfipte în zăpadă, sau ținute de țărani guralivi.
Colonadele şi galeriile erau luminate, iar ferestrele casei lui Vodă Brâncoveanu înflorite şi sclipitoare de lămpi bulbucate. Un cort la intrare, primea dimpreună cu vârtejuri de fulgi, nesfârşite serii de dantele, pene, brocate, blănuri, scule, uniforme, decorații şi fracuri. Apoi aleşii coborau treptele de piatră în marile pivniți boltite, pe zidurile cărora, făcute din cărămizi turtite, se întinseseră din loc în loc lungi draperii înfrumusețând stâlpii şi colțurile cu flori şi plante înfoiate. Într’o parte, strane noi de lemn duceau la un altar improvizat, format de mari coloane de argint înconjurate de lumânări aprinse în nenumătrate sfeşnice. […] Principesa Martha, costumată în drapaje purpurii, cu minunatele ei smaragde atârnate de piept şi de urechi, purtând inexplicabile pene negre pe cap, înaintează mironosită printre nuntaşii gură-cască, dusă de mână ca la un menuet, de George Cantacuzino, îmbrăcat militar. […] Naşa şi naşul, căci acesta era rolul celor doi actori, au luat loc într’o strană îmbrăcată cu aceeaşi purpură ca rochia amfitrioanei, iar după o lungă aşteptare, în care un minunat cor al operei amalgamat cu acela al [Bisericii] Domniței Bălaşa a cântat de vreo trei ori „Vino din Liban, mireasă…“ viitoarea Principesă Brâncoveanu a apărut palidă, într’o rochie de toată frumusețea, îngreunată de o mare dantelă şi o trenă de 4 metri… […]
La eşire, cortegiul a trecut sub bolta săbiilor ridicate de ofițerii aviatori înşiruiți pe treptele scării de piatră. Apoi, ne-am năpustit cu toții în salonul tronului unde mirii, nunii şi familia primeau agitate felicitări între două socluri ce susțineau mari candelabre cu lumânări aprinse…
,,Am văzut, astfel, la Mogoşoaia, va nota memorialistul într-un subsol adăugat mai tîrziu paginii sale de jurnal, protipendada elegantă a Bucureştilor, întrunită pentru ultima oară, înainte de prăbuşirea Țării.“
Dar nu numai ceremoniile cvasiregale sînt de natură să ne atragă atenția asupra unui anumit nivel şi stil de viață astăzi dispărut, ci şi cele mai mult sau mai puțin profane. Una dintre acestea e surprinsă în vara anului 1942, în locuința în care trăiesc şi primesc, ca într-un adevărat salon cu specific moldo-valah, Maruka şi George Enescu :
Într’un mic apartament din blocul Lahovary, alături de Biserica Albă, „Princesse aimée“ a reînviat după o tragică eclipsă, în care pasiunea ei dramatică pentru Nae Ionescu s’a îmbinat cu o boală ce era să’i coste atât mințile, cât şi viața. Înceata ei revenire la normal nu s’a datorat numai sănătății ce s’a refăcut, dar şi geloziei pe care a resimțit-o în ziua în care a aflat că Enescu avea o legătură cu fosta ei soră de caritate. Atuncea, eleganta, vestita şi originala amfitrioană a feluritelor palate Cantacuzino s’a redeşteptat, iar micul salonaş din blocul Lahovary a devenit din nou un centru de întâlnire a Bucureştenilor.
Maruka întruneşte, prin urmare, mai în fiecare zi, o lume amestecată ce se înghesuie în trei odăițe spre a asculta vioara lui Enescu, pianul Cellei Delavrancea, sau a (sic) Nadiei Chebap. Clae peste grămadă, bătrâni şi tineri, melomani şi diletanți, intelectuali şi neştiutori, diplomați şi militari, snobi şi modeşti din toate cercurile, toate vârstele, volumele şi, aşi spune, aproape toate sexele, ascultă aşezați, răsturnați ori în picioare, inspirațiunile maestrului.
În mijlocul lor, întinsă pe o canapea, Maruka Enescu — căreia i se mai spune Domniță şi Principesă Cantacuzino, cu o fantezie ce ar putea să jicnească pe actualul ei soț — ascultă, tricotează, trimite bilețele, primeşte omagiile mulțimii, cu vechi surâsuri profesionale şi semne copilăreşti, cu mâna. „Princesse aimée“ este azi o neaşteptată arătare în acest amestec al apartamentului ei, o curioasă caricatură, îmbinare de suverană în exil şi de mare actriță în retragere. Şi-a păstrat încă distincțiunea mersului şi mândria capului, dar vestita ei talie s’a topit în grăsimi suprapuse, iar fața a devenit o mască violent sulemenită, în care doar arcuirea nasului a păstrat o adevărată noblețe. […]
În acest amestec hazliu de mobilă înghesuită de abea ai loc unde să te mişti, printre comode, mese, scaune, mescioare, canapele, fotolii şi scăunele, aparițiunea ei pare supranaturală în lungile rochii de interior pe care le poartă. În plus, multitudinea fotografiilor, portretelor de familie, vaselor de flori greu mirositoare, trofeelor Sovietice aduse de Bâzu [Cantacuzino] şi coroanelor omagiale oferite lui Enescu, amintesc oarecum de un cavou în care s’ar fi adunat obiectele scumpe unui ilustru dispărut.
Pentru că de data aceasta în discuție sînt nu doar boierii, ci şi artiştii epocii interbelice, trebuie observat că, în timp ce față de un Enescu, memorialistul păstrează o distanță respectuoasă, nu acelaşi lucru se poate spune în legătură cu Liviu Rebreanu, ajuns împreună cu pianista Sylvia Şerbescu în Finlanda, în primăvara anului 1943, pentru a participa acolo la sărbătorirea zilei de 10 Mai, cea mai importantă dată aniversară a României regale :
Când l-am însoțit pe Rebreanu la Tampere, m’am mirat, în trei ore de drum, că un scriitor de teapa lui are un vocabular aşa de restrâns ; o conversațiune lipsită de interes, nici o curiozitate şi, în general, o minte greoaie şi o frază de om fără cultură… Un public restrâns l-a întâmpinat în sala de conferințe ceea ce l-a supărat într’atâta, încât a declarat […] că dânsul „este prea mare pentru Finlanda“ — din acea clipă l-am categorisit definitiv. […] După o masă pe care am dat-o noilor noştri prieteni, am terminat seara în deliciosul apartament al Directorului Teatrului Suedez, Leopold Golowin, un Ruso-Finez, care ne-a făcut muzică, ne-a vorbit cu emoțiune de marele tragedian Gösta Ekman şi ne-a ținut sub farmecul povestioarelor sale teatrale… Rebreanu a rămas îmbufnat… Câteva ore mai târziu, ne-am scăpat de dânsul, petrecându-l, fără părere de rău, până la aeroport…
Dat fiind că ținea atît de mult la aparențe, dacă ar fi ştiut ce impresia a lăsat în urma lui şi dacă ar fi avut acces la jurnalul lui G.I. Duca, Rebreanu s-ar fi putut consola citind paginile consacrate istoricului Nicolae Iorga, sosit la Washington „să țină conferințe într’o limbă ce, spre uimirea noastră, insista că era engleză“ şi să-i vorbească memorialistului, „într’un nesecat potop de cuvinte“, despre situația din țară, dar mai ales despre încordatele relații din sînul familiei regale :
„Regina Maria este o femeie foarte ambițioasă, foarte frumoasă, foarte inteligentă, dar vrea să joace pe Caterina cea Mare — păi asta dragă, nu se poate !… Ei, Elena este cu totul altceva — ce femeie bine, ce educațiune, ce bunătate, ce bun simț, o adevărată cucuoană… Vai de mine, ce am auzit eu despre Carol de la mama lui ! Nici nu am putut să le înscriu în notele mele zilnice, de teamă ca nu care cumva să dea cineva de ele…“ Şi cum îl îmboldeam să-mi spună : „…e un nebun, un descreerat, un anormal, dragă ! Auzi, să-mi scrie el ceea ce mi-a scris după prima noastră întrevedere la Paris : eu țineam mult la el şi voiam să-i dovedesc că actul dela Milano nu era juridiceşte valabil, dar, când a început să-mi înşire grozăvii despre nevastă-sa, l-am oprit şi i-am zis că plec la minut !… Atuncea țipând ca un disperat s’a pus în fața uşii strigând : « O să stai să auzi totul, nu ai dreptul să pleci… ! » şi câte altele… A trebuit să pun mâna pe un coupe-papier ca să mă lase să plec…“. Bietul Iorga făcea încă spume la gură amintindu-şi scena.
„Apoi mi-a scris o scrisoare de înjurături, dar când am revenit la Paris se îndulcise complect… La urmă m’am înduplecat şi eu şi am fost să-l văd ; însă auzind în spatele uşii foşnetele rochiei jidoavcei, i-am spus — ori ne suim la etaj unde să putem fi singuri, sau nu am ce căuta aici !… Şi, odată sus, a reînceput : că se va reîntoarce în Țară numai dacă nevastă-sa va părăsi România… I-am zis că aceasta este imposibil… De-aceea de la moartea Regelui nici nu l-am mai văzut… “
Cum era de aşteptat, există în corpul amintirilor lui G.I. Duca şi numerose informații inedite, referitoare la ultimii ani ai României regale, adică la începutul sfîrşitului. Informații din categoria celor cu un caracter strict documentar. Între acestea, mai ales cele privind convorbirile secrete purtate cu Alexandra Kolontay, în vederea încheierii unui armistițiu cu ruşii. „Primesc, în sfârşit, la 8 August [1944], notează memorialistul în jurnalul său, din care mai citează o dată, următoarea telegramă semnată de [Grigore Niculescu-] Buzeşti : « Spre a face un pas înainte pentru ieşirea României din război, s’a decis a se trimite un general pe lângă armata Sovietică. El va avea misiunea să discute cu comandantul Sovietic coordonarea acțiunii militare. Va fi investit cu puterile necesare şi va aduce toate informațiile utile. Ofițerul a fost desemnat în persoana Generalului Aldea, care a mai negociat cu Ruşii în 1940. Generalul Aldea va reprezenta frontul național-democrat. Această misiune are aprobarea Regelui… Binevoiți a comunica imediat cele de mai sus Doamnei Kollontay […]. Este de prisos de a mai adăuga că Generalul pleacă fără ştirea guvernului… ».“
Cu totul inedită, prin prezența ei ca atare şi nu mai puțin prețios-documentară, este şi bogata iconografie a cronicii lui G.I. Duca. O adevărată expoziție, cît timp cele peste 850 de pagini ale acestor memorii sînt împănate nu numai cu numeroase note de jurnal, dar şi cu 188 de fotografii avînd nu de puține ori valoarea unor adevărate documente rarissime.
Mai întîi, fotografiile de familie. Între acestea, portretul unui bunic cu mustăți en guidon şi ochelari pince-nez, inginerul Gheorghe Duca, întemeietor al Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti şi director al Căilor Ferate Române, într-o vreme în care, dacă e să-l credem pe Pamfil Şeicaru, „căile noastre ferate erau clasate imediat după cele Germane“, tocmai datorită acestui „organizator fără egal“.
În imediata lor apropiere, fotografiile cîtorva membri ai Casei Regale Române sau ale familiei Ştirbey.
Apoi fotografiile unor monumente şi clădiri reprezentative din străinătate şi din România. „Cula Duca din Măldăreşti, Vâlcea“, cumpărată de I.G. Duca la începutul secolului XX, restaurată şi transformată într-un mic „muzeu al artei țărăneşti“ — o „locuință-cetate, cu zidurile groase de peste un metru, tăiate de ochitoare înguste pentru puşcaşi, ridicate, pare-se, în veacul al 18-lea“, „Castelul familiei Sturdza dela Miclăuşeni, jud. Roman“, construit în stil neogotic, „Castelul Sonnberg al Arhiducilor Austriei“, cumpărat de principesa Ileana şi vandalizat de ostaşii sovietici la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, „Palatul Sturdza la finele anului 1939“, ulterior demolat, sau fotografia intitulată „Începutul Monumentului ridicat de Mestrovici în cinstea Regelui Ferdinand la Şosea, apoi demontat de comunişti“.
Impunătoare şi prețioase sub raport documentar sînt şi fotografiile în care pot fi admirați, de cele mai multe ori în ținută de gală, membrii legațiilor române pe lîngă care Duca a fost acreditat. Aşadar : „Personalul Legațiunii Române la Rio strâns în jurul lui Alexandru Duiliu Zamfirescu“ (fixat de „cronicar“ printr-un portret memorialistic nimicitor), „Legațiunea Regală a României din Helsinki în Noiembrie 1942“, „După prezentarea scrisorilor de acreditare. Georges Caranfil este înconjurat de membrii Legațiunii, precum şi de şeful protocolului Ministerului de Externe Finlandez“, „Sosirea familiei Nanu în toamna 1943“, „Pentru ultima oară în uniformă diplomatică în Februarie 1947“.
Nu lipsesc nici cîteva fotografii ale unor cunoscuți artişti români sau străini, surprinşi în ipostaze mai mult sau mai puțin surprinzătoare. „Bernard Show făcând pe caraghiosul“ pe puntea unui vapor, „Cella Delavrancea Lahovary“ la pian (cu o dedicație : „Prietenului meu Georges Duca“), „Liviu Rebreanu rostindu-şi conferința în aula Universității din Helsinki la 10 Mai 1943“ sau chiar „Mâinile lui Dinu Lipatti“, cu degetele pe claviatura unui Bechstein, incredibil de amplu răsfirate.
Însă incomparabil mai numeroase şi mai pitoreşti sînt fotografiile turistice ale memorialistului. „« Empress of Britain » ne aşteaptă la Suez spre a ne duce spre Indii“, „În fața vestitului Tajmahal“, „În Himalaya cu Doamna [Florica] Assan“ (ea însăşi o ferventă şi originală călătoare), „Ceremonia trecerii Ecuatorului“ între Ceylon şi Sumatra, „În oraşul imperial din Peking“, „Suindu-mă pe Zidul cel mare Chinezesc“, „Călare pe elefant în Angkor“, „« Neptunia » mă duce din Trieste la Rio de Janeiro“, „Pe fluviul Amazoanelor“, „Ruinele Inka la Macelus Pichu“, „Tânăr Indian întâlnit în Anzii din Peru“, „Pe lacul Titicaca între Peru şi Columbia“, „Pe lacurile Argentino-Chiliene din Patagonia“, „Cape Town“, „Cu fete Zulu în Valea celor O Mie de Dealuri“, „Luptător Masai în Kenya de Răsărit“, „Victoria Falls“, „Marea înghețată din Alaska“, „Pe lacurile finlandeze“, „În Laponia Finlandeză dincolo de Cercul Polar“, „Călare în Sudul Suediei“, „În fiordurile Norvegiene“ şi cîte şi mai cîte altele, cel puțin la fel de exotice, în ciuda alb-negrului lor monoton.
De altfel, G.I. Duca a fost un împătimit călător, poate cel mai activ şi mai pasionat globe-trotter român, cu vaporul, cu trenul, cu avionul sau cu automobilul, dar şi pe catîri, pe cămile sau pe cai, într-o epocă în care călătoria pe mai multe continente a fost îndeletnicirea exclusivă a cîtorva exploratori îndrăzneți, dar mai ales un hobby costisitor, accesibil doar aristocrației transnaționale. De aceea, se poate spune, fără riscul de a exagera, că aşa cum Don Juan a colecționat femei, Duca a colecționat țări şi regiuni fixate în toate cele patru puncte cardinale ale globului terestru. Cu aceeaşi tenacitate şi perseverență devoratoare, ba chiar cu exact aceeaşi poftă insațiabilă, caracteristică irezistibilului cuceritor de inimi. „Eşti atât de nebun după călătorii, i-a spus cîndva un prieten, încât într’o bună zi o să nimereşti chiar la Zanzibar !“ Însă ceea ce este cu siguranță mai important, de pe urma numeroaselor voiaje întreprinse de G.I. Duca, ne-au rămas destule pagini vii, care n-ar trebui să lipsească din antologiile noastre concepute pe această temă, chiar dacă talentul literar al călătorului n-a fost întotdeauna la înălțimea pasiunii sale pentru călătorii. Oricum, antologice rămîn paginile despre Carnavalul din Rio sau despre o revoluție militară braziliană, consumată ca la teatru, în stil Caragiale, despre atmosfera de Crăciun şi despre serbarea dionisiacă a bacalaureaților din Suedia, sau cele despre vestitul schit românesc de la Prodromos, pe Muntele Athos, unde accesul e permis doar cu acordul Consiliul religios de la Sfînta Chinotita, care le eliberează pelerinilor cîte o „patalama“ însemnată cu „o pecete formată din patru bucăți“, peste care s-a presărat „puțin praf de aur“ :
Conştient de prețul vieții mele, am luat drumul schitului românesc de la Prodromos, ce nu reuşise încă a fi ridicat la rang de mânăstire, în ciuda dimensiunilor lui mânăstireşti.
„Vai de mine, ce o să pățim acolo !“ se jeluia [părintele călăuz] Ionaa. „Să mă ierte Dumnezeu, dar să ştiți că le-a furat mințile…“
Într’adevăr, fusesem lămurit de la Karyes [capitala Republicii Athonite] că vajnicii noştri călugări au refuzat să primească calendarul cel nou şi că, în nesocotitul lor fanatism, ne-au afurisit pe toți ca eretici, mergând chiar până a arunca în mare grâul trimis de către Patriarh din Țară. […]
Care nu a fost deci mirarea înfricoşatului Ionaa când însuşi starețul, urmat de trei preoți m’a întâmpinat la intrarea lăcaşului, spre a mă duce apoi într’un vast arhondaric ce dădea pe un lung balcon cu o întinsă vedere spre mare.
Severi m’au poftit să iau loc pe o canapea, lăsând la latitudinea mea să înfiripez o conversație pe care o presimțeam furtunoasă. De bine de rău a trebuit — deci — să le tălmăcesc punctul meu de vedere cu cea mai aparentă obiectivitate, fără a-i întărâta în zadar, dar şi fără a face un compromis cu legea Țării.
Potoliți în cele din urmă, s’au înveselit că nu m-am lăsat influențat „de papistaşi, jidani şi masoni“, dar nu s’au dat totuşi în lături de-a adăuga : „Sfânta Biserică veniți să o vedeți, de-asemenea paraclisul, biblioteca şi celelalte întocmiri, dar la vecernie vă rugăm să nu luați parte, aceasta fiind împotriva canoanelor noastre…“
Nu am insistat, şi m’am mângâiat la acea oră admirând Prodromos din susul stâncilor frumos încinse de ziduri şi chiparoşi la malul apei, cu chipurile insulelor Tassos, Samotrake şi Lemnos la orizont.
Pe Părintele Ionaa însă l-a înghițit pământul, gonit de prodromiți fără îndoială.
Chiar dacă în ele este vorba de cu totul altceva, la fel de expresive sînt şi paginile despre „cea mai extraordinară şi ciudată aventură“, pe care Duca o trăieşte în 1929 la Hollywood, unde, pentru a încerca să devină actor de cinema, se prezintă cu o scrisoare de recomandare adresată de Regina Maria celebrului pe atunci Douglas Fairbanks, soțul la fel de celebrei Mary Pickford, „Regele şi Regina industriei cinematografice“. O experiență ratată, dar consemnată curajos în cîteva pagini de o absolută naivitate comică şi ilustrată cu ajutorul a două memorabile fotografii. Un portret al actriței Dolores del Rio, o frumusețe clasică pentru care, discret, tînărul şi la fel de fotogenicul Duca face o adevărată pasiune, şi o fotografie de grup „La Paramount Pictures din Hollywood cu noua stea Jane Arthur“. Cu cîțiva ani buni înaintea lui, un alt călător de profesie, Matila Ghyka, avusese ceva mai mult succes cinematografic. Reuşise să fie distribuit ca figurant într-un film american despre Războiul de Independență.
Ratată în fond a fost şi experiența de dramaturg a lui G.I. Duca, întinsă pe o perioadă mult mai îndelungată şi de aceea mult mai mistuitoare. O pasiune stimulată şi de încurajările unor agenți literari din Brazilia, din Statele Unite şi din Anglia, dar şi de pianista Cella Delavrancea, care l-a sfătuit în 1931 să-şi măsoare puterile în cenaclul lui E. Lovinescu :
Femeia care m-a încurajat mult în încercările aşa-numite literare, era neîntrecuta Cella Delavrancea-Lahovary care, după ce a ascultat piesa mea, a rugat pe Lovinescu să mă primească în cenaclul său.
Într’adevăr, micul, prăfuitul său apartament în care mirosea veşnic a bucătărie şi a fum de țigări, era centrul în care se întruneau în fiecare duminică după amiaza o mână de oameni spre a asculta întâi, şi a critica apoi, operele noi ale consacraților şi, mai cu seamă, ale aspiranților.
În încăperea înțesată cu bune pânze, mediocre covoare şi sute de volume, Lovinescu — posac şi massiv, — conducea şedințele fără măiestrie şi fără vervă, dar cu mare autoritate în mijlocul unui public pestriț, în care verdictele „canapelei“, ocupate de surorile Delavrancea, erau fără recurs.
Junii aspiranți literari, dezmățați şi intimidați, se înghesuiau la intrare, iar eroul zilei citea cuminte la bureaul maestrului.
Lovinescu citise şi dânsul piesa mea înainte de a mă încuraja a mă produce în public, de-aceea am socotit ca o adevărată şi nesperată cinste că mi-a dat acest prilej să fiu cântărit de judecători atât de severi.
Reacțiunile lor au fost favorabile, iar oaspetele (sic) nostru — cu capul său greoi şi părul său buclat alb — a găsit-o „cu multă originalitate, diversitate şi umor, dar nu încă suficient de scenică, părând a fi în stadiul ei actual mai mult o radiografie de piesă, decât o operă terminată“.
Prietenos şi părintesc, m-a sfătuit în asentimentul general : „Las-o să mai clocească un timp în sertar, apoi ia-o din nou în mână…“
Într-una din Agendele literare editate de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt (vol. III, Bucureşti, 1999), E. Lovinescu a înregistrat şi el debutul dramaturgic al lui Duca în cenaclul „Sburătorul“, fără să-i acorde însă vreo importanță mai deosebită. „Şedința XXII, Dum.[inică] 1 febr. [1931], Duca citeşte piesa lui, Nando… cu discuții în care se distinge tânărul Cantacuzino.“ O lectură care la 29 ianuarie a fost precedată de o întîlnire a dramaturgului cu amfitrionul, consemnată şi ea în Agende : „G.I. Duca la 5–6 ½ — lungă conversație asupra piesei sale.“ E destul de puțin chiar şi pentru stilul telegrafic al agendelor lui Lovinescu. Iar, dacă în spatele lui Nando se ascunde Ferdinand I (căci acesta era apelativul familiar al regelui), e cu atît mai puțin.
Încă o adevărată umbră pe pînza vremii o reprezintă scenariul compus de G.I. Duca pentru un film comic realizat imediat după război de suedezi, în coproducție cu danezii. Un divertisment înregistrat numaidecît în jurnal şi citat în amintiri :
23 Iulie [1946]. Întâlnind acuma câtva vreme un actor-director suedez de talent, numit Åke Ohberg, acesta — aflând de interesele mele trecute în materie cinematografică — mi-a cerut să colaborez la producțiunea unui film pe care îl pregătea împreună cu Danezii. Un lucru a condus la altul, Ohberg însărcinându-mă în cele din urmă să prelucrez o poveste daneză după ce textul scris de autor — Giraudoux — nu a fost pe placul său.
Ce-i drept, după cum va constata ceva mai tîrziu scenaristul, cei doi actori principali, „încântătoarea stea daneză“ Sonia Wigert şi Åke Ohberg, „un actor-director suedez de talent“, nu s-au întrecut cu firea, iar atunci cînd, la 23 decembrie 1946, filmul intitulat „« Jag älskar dej arvbigar » (adică « I love you shrew »)“ a fost proiectat la Stockholm, în sala cinematografului „Eriksberg“, publicul nu s-a prea înghesuit. Era în Ajunul Crăciunului. Şi totuşi, mulțumirea scenaristului a fost deplină. Îi fusese preferat lui Jean Giraudoux şi numele îi era menționat pe generic, de la bun început : „Manuscris de Georges Duca, bazat pe o idee a lui…“.
§ Dacă piesele de teatru ale lui Duca sînt probabil pierdute şi dacă filmul din 1946 nu mai este nici el pomenit, în arhiva Institutului Hoover de pe lîngă Universitatea Stanford, Palo Alto, California, vegetează un vast Jurnal („munca cea mai temeinică şi îndărătnică pe care am îndeplinit-o“, va nota cu justificată mîndrie memorialistul) cuprinzînd însemnări din perioada 1919–1985 (63 de volume elegant legate în pînză înflorată), cu interdicția dreptului de publicare suspendată la sfîrşitul anului 2005. Cum arată pe dinafară o parte din acest jurnal se poate vedea într-o originală fotografie inclusă de autor în cel de-al treilea volum al cronicii sale. Clişeul, mare cît toată pagina, este intitulat „Sărbătoresc a 25-a aniversare a « Jurnalului meu » înconjurat de cele 28 volume scrise“, impozantele „cărți de mînă“, groase cît pumnul şi stivuite la stînga şi la dreapta autorului lor, țin locul unor rezemătoare solide, iar, dintre ele, răbdător şi cu zîmbetul pe buze, autorul îşi scrutează posteritatea ca dintre brațele celui mai confortabil fotoliu.
Plimbări în două continente, Bucureşti, 1933 ; Cronica unui român în veacul XX,
3 vol. cu 188 de fotografii, Editura Jon Dumitru, München, 1983–1984