Poezie
Virgil Diaconu
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014
Viitor de aur!
Partidul roşu a dat goarna în cazarma de cocoşați
şi spinările îndoite au ieşit să protesteze.
Până şi pietrele cubice de pe strada Vasile Lupu
s-au luat de mână cu găurile din pantofi
care locuiesc în cartierul Războieni
şi au ieşit să dea jos Guvernul.
- Vezi să nu îți rupă oasele şi de data asta,
i-a spus bătrâna pieptănată ca un ceas deşteptător
fiului ei ieşit ca glonțul din casă la chemarea partidului
care a pus la cale această revoltă spontană… O revoltă
pentru apărarea democrației, aşadar a conturilor în euro,
a piscinelor şi vilelor de lux. O revoltă pe mâna proştilor
care au ieşit în stradă; a proştilor care flutură steagul
şi îşi numără oasele rupte sub bastoanele de cauciuc
ale jandarmilor.
Se aude că zilele acestea va fi înscăunat
noul prim-ministru, cel hrănit cu apă de trandafiri
şi clonat în preajma Tezelor din Iulie ’71.
- Aşa că luați-vă pancartele şi dați fuga în Piața Revoluției
dacă vreți să vă măresc rația şi ajutorul de şomaj,
a spus organizatorul acestei revolte spontane…
- Dar pe noi de ce nu ne cheamă nimeni? –
au strigat, trosnind, paturile din apartamentul
traficantului de plăceri sexuale plătite cu ora de aleşi.
- Vrem şi noi să ieşim în stradă şi să demonstrăm,
au spus lingurile şi furculițele din hotelul de lux.
Ce, noi nu avem viziune politică?
Şi în timp ce babetele glossy care se agită la demonstrație
dau declarații color pe posturile TV, libărcile guvernamentale
pregătesc pentru manifestanții din piață supa săracului,
preparată rapid din cele mai bune E-uri aduse de-afară.
- Jos Guvernul! – au strigat
pancartele din Piața Revoluției şi aplaudacii roşii.
- Jos Guvernul! – au strigat eroii neamului
prin cârciumile amarului; prin cârciumile amarului
servit cu suta de grame în pahare de sticlă transparentă.
- Jos Guvernul! – au strigat eroii acestui neam de eroi,
de sub pancartele pregătite din vreme
pentru această revoltă spontană…
Şi în timp ce babetele glossy savurează sarmalele electorale
şi se bucură de focurile de artificii care le oxigenează plămânii,
generalul Cătuşă din fruntea Poliției
se întoarce cu spatele la istorie,
iar doamna Gratie Pivniceru de la Justiție
se face că nu vede mita electorală nici de data aceasta.
Chiar acum îl instalează pe noul prim-ministru,
pe băiatul acesta plagiat în întregime după Tezele din Iulie ’71.
- Viitor de aur țara noastră are! – strigă o gură spartă
din mulțime, trezind nostalgii printre uniformele nevăzute
care asigură ordinea şi disciplina acestei revolte spontane…
- De-acum pot să înflorească cireşii, mai spune poetul,
care este filmat chiar în această clipă de uniformele nevăzute.
Ceasornicul
Totul începe înspre seară, când ceasul din turn
îşi începe rondul de noapte. Când ceasul din turn
îşi face rondul de noapte cu soldații lui prin camera mea.
Totul începe înspre seară, când scăpați din cazarma de fier
soldații ceasului pornesc să cucerească oraşul.
Când merg pe străzi, deodată mă trezesc înconjurat
de aceşti războinici care cred că totul li se cuvine.
De aceşti războinici care îşi ascut săbiile de privirile mele.
Totul începe înspre seară, când ceasul din turn
îşi face rondul de noapte cu soldații lui prin camera mea.
Prin sufletul uitat deschis. Vezi,
cei plecați aleargă toată noaptea prin mine.
Uneori desluşesc printre ei glasurile mamei
care mă cheamă din depărtarea grădinii, din albastru.
Glasurile mamei, care îmi leagă rănile cu mângâierile ei
şi mă ceartă cu lacrima.
Ceasul din turn mă urmăreşte cu soldații lui, cu întunericul.
Soldați pe care nu-i mai dovedesc. Aşa că până la urmă
va trebui să îmi strâng toate oştile şi să accept lupta.
Şi să închei noi alianțe cu Pădurea şi Austrul.
Şi să aduc la zi vechile mele tratate cu vrăbiile.
Tratate din vremea când toate locuiau într-un cuib:
în mâna Domnului. Da, eu va trebui să mă pregătesc
pentru lupta cea mare! Să-mi adun oştile şi să ies în câmp,
la bătaie. N-am nici o teamă, Domnul este cu mine!
Deja Pădurea a pus pe fugă soldații cu verdele ei!
Şi legiunile de vrăbii au dărâmat deja cu trâmbițele lor
zidurile întunericului. Ierihonul nopții.
Eu locuiesc într-un ceasornic.
În noaptea aceasta gândurile mele vor pleca la război.
Insula
Iasomia şi sulful sunt orizontul în dimineața aceasta.
Prin hățişuri – sufletul tulburat.
Făpturi din altă lume au trecut pe aici, iar el le caută urma.
Nu-s decât vrăbiile, care dezvelesc în aer cărarea
pe care insula o ascunde printre pietre şi ierburi.
Nu este decât goana şopârlelor, care cutremură ierburile.
Nu e decât cearta gaițelor căzură din cer.
Sunt chipurile pe pământ ale veşniciei.
Cine va cuteza să le numere? Oastea măceşilor înfloriți
şi gaițele care au cucerit văzduhul sunt tot atâtea cărări
pentru cel de curând sosit din cenuşile nopții.
Oprită sub secure, cârtița va mai ține o vreme în loc
foamea furnicilor roşii…
Încă o zi şi vei spune că nici nu a fost.
Nu te grăbi! Ai încă vreme să prinzi din urmă coțofenele,
aceste gânduri în alb şi negru care ți-o iau mereu înainte,
fulgerând prin copaci.
Nu te grăbi! Soarele se va întoarce aici în fiecare zi
ca să dezgroape din întuneric surâsul tău cosit de nelinişte…
De-acum poți să scoți spinul din piept.
Insula se trezeşte în tine cu toate făpturile.
Pe ramurile tale înfloreşte cântecul vrăbiilor,
pădurea îți cotrobăieşte prin suflet, în căutare de fragi.
Şi râul îți aleargă prin vene.
Din cârtița deschisă sub fulger aduni cenuşă
pentru tot restul nopții,
opreşti întunericul cu o singură mână.
Coroană
Copilăria mea dintre două biserici…
Ea, strecurata printre bătăile de clopot,
ca să-i prindă pe sfinți chiar în clipa
în care coboară din icoane pe pământ.
O copilărie plină de sfinți, o biserică din care,
scăpată, lumina o ia la fugă pe străzi.
Copilăria! O noapte de Paşte,
în care Învierea se împarte tuturor.
Tuturor morților şi tuturor viilor… Învierea!
Copilăria mea dintre două biserici.
Calc pe urmele ei cu prințesa de mână. Cu lumina de mână.
Sturzul cântă un lied, care trebuie să fie sufletul lui Iov,
după ce şi-a pierdut fiii.
Chiar şi toamna trece prin sufletul meu cu toate cuiburile.
Cu toate vrăbiile pe care Domnul le îngroapă în ramuri
ca să încolțească la primăvară.
Copilăria, neînvinsa copilărie!
Care cu sabia ei de lemn scurtează de cap balaurii nopții.
Care mă ia şi-acum de mână prin crâng:
sunt fluturele, sunt toate culorile care bat din aripi spre tine.
Sunt albina care bate cu aripa ei la poarta narciselor.
Copilăria! Care se ascunde seara în brațele mele.
Care țipă în somn. Pesemne coroana de spini i se arată în vis,
coroana de spini începe să se vadă… Spin cu spin – să se vadă.
Copilăria, care până la Apocalipsă mai are atât de puțin.
Singurătatea mea urcă în Lună.
Nici nu mai ştiu pe unde mi-am lăsat, aseară, gândurile.
Să fie ele merele din capul copacului? Însângeratele mere?
Nici sufletul nu mai ştiu pe unde l-am pierdut.
Să-l fi uitat la greieri?
Să fie el cântecul sturzului, după ce şi-a pierdut fiii?
Copilăria, neînvinsa copilărie!
O flacără cu mâinile goale, în luptă cu întunericul. Cu spinii.
Şi cum taie unul câte unul capetele întunericului,
ea mă scoate în fiecare dimineață victorios din hățişurile nopții.
Din hățişurile coroanei de spini.
Copilăria, neînvinsa copilărie!