"RITUALURILE" LUI GHEORGHE ISTRATE

Biografia lirică promite, aşadar, să fie o lepădare succesivă de „măşti” ale existenței strict materiale, fără a se pierde legătura profundă cu „pământul” evocat mai sus, doar că ea rămâne ca un fel de duh, de aură, de boare. Orice „rest umilitor de mască” se cere abandonat pentru o reînnoire radicală a ființei: „Să te opreşti întreg la marginea descântecului / Să-ți scuturi pieile pe care le-ai trăit”. Ar fi, acesta, un moment la trezirii transfiguratoare din «somn», din «larma tulbure a negăsirii» chipurilor fără număr, pentru a ajunge la ipostaza de «mire minunat». Satul natal ca atare, Limpezişul din câmpia natală, lasă puține urme de piesaj specific, mai însemnat pare în schimb «satul subteran», al rădăcinilor pierdute în timp, suprafețele ivindu-se fulgurant, în regim prepondrent halucinatoriu: «Ferestrele s-au uns cu năluci de ploaie», «Umblă cineva greu prin umbra pământului», «copiii se lasă furați / de halucinantul tropot de iarbă»,în somnul «păzit de stea», pământul suie-ncet…dogorâtor, năluca unei fete», câte-o «ploaie îngândurată de vară» serveşte unui soi de ablațiune, în pragul unor «mari singurătăți, / Aventuri pe munții înfrigurați de-o idee»... 

Textele ce aproximează o asemenea atmosferă sunt, deocamdată, destul de tulburi, vorbele „mari” nu lipsesc, formulări emfatice, artificioase sabotează sugestia:bărbații satului «se vând cu încredere drumului / Cu traista destinului cârpită în cârcă / În buzunare cu sămânță de baladă», «În aerul dimineții / arunc piatra neamului / Şi-a norocului / Până în mijlocul feții”, „Sângele necunoscându-mă mă latră / Îngenunchindu-mi pumnii în fântâni”, „Lângă cocliții dinți ai vorbei cumpărate / Îți dau în şoaptă rândul să asuzi”, „La ceasul neînconjurat de somn / Bate în uşă tainic destinul / Umple pe masă paharele cu descântec / Se scoală un zeu din fiecare pahar”, „dezbrățişând cuptoarele minciunii” etc. 

Poezia lui Gheorghe Istrate evoluează însă destul de rapid spre o formulă mult limpezită, deopotrivă la nivelul rețelelor imaginarului, articulate în ample figurații «expresioniste», şi al discursului liric, tot mai cizelat şi mai muzical, urmând majoritar prozodia clasică, riguros respectată. Într-o carte precum Pseudopatriarchalia (1971), «măştile» din versurile de debut reapar ca motiv central în «chipurile noastre repetate», închegate din neguroasa substanță ancestrală: casa părintească are «zidiri de fum / trufaş înmuiate în eternitate», «dospeşte casa-n nopți străvechi», spațiu şi sursă de naşteri succesive, dar şi de morți, de «morminte care (ne) nasc mereu», «copilu-n spinare e un strămoş», în «uriaşe picături de ploaie» se ascund zei cu măşti multiple, şirul generațiilor alcătuieşte un fel de stratificată, aeriană geologie: «Cei ce se nasc au mai murit cândva / sub craniul stelei moare altă stea / cel care te sărută nu sunt eu / sub răsuflarea mea e-un mort mereu»... Memoria însăşi se transmite ca un flux tainic perpetuând o substanță sau un suflu al începuturilor, ca în virtutea unei stranii inerții generice, a unei «derive» greu sau imposibil de controlat de către individul prins în mişcarea neîntreruptă, încețoşată, a timpului. Versuri de o frumoasă articulare solemnă transmit acest «ritual» al perindării generațiilor: «Dar nu-i a mea memoria aceasta / nici graiul ce-l rostesc înlăcrimat / şi nici icoana galbenă în care / un Dumnezeu străin s-a aşezat. // Demult în lemnul ei dormeau părinții / alăturea cu zeii lor; vreun nor / le-o fi furat pedepsitor voința / şi sceptrele singurătății lor. // Nici boala, Doamne, care-mi soarbe lacom / lumina brațului nu e a mea - / eu sunt doar o memorie-n derivă, / din cerul altui adevăr, o stea. // Eu sunt o apă roasă de vechime / prin care trece grav şi dureros / pluta de carnea-a neamului ce duce / capul părintelui dintâi, bărbos». Printre poeziile pe drept citate ca exemplare este şi Bătrânii, memorabilă pentru trecerea în emblemă a acestei dinamici a obârşiilor ce antrenează trudnic, printre vieți şi morți reluate ciclic, o energie telurică, aproximată într-un registru al imaginarului halucinant-oniric, hiperbolizat: «Auzi cum iar se prăbuşeşte-afară / ograda traversată de bătrâni? / Exodul lor spre peştera amară / e-un haos nentrerupt de săptămâni. // Ei trec lăsând în steagurile sparte / cămaşa neştiută-a altor sori, / ei trec o clipă dezveliți de moarte / cu pruncii noştri delirând în pori. // Înlănțuiți pe-o roată colosală / pe jumătate-ntoarsă în pământ, / ei trag în spate cerul ca pe-o țoală / imensă, destrămându-se în vânt. // Văzduhul putrezeşte de bătrâni / şi-n grajduri caii mestecă rugina, / femeile născând destupă sâni / acoperind cu lapte mort lumina. // Auzi țărâna cum vuieşte goală? / Ei duc în brațe pietre ori copii - / uimite oasele din nou se spală / închipuind statuile lor vii. // Mă-ngrop cu ochii-n palma lor de lut / şi carnea-ncet pe alt schelet se trage / şi mă răstorn iluminat şi mut / în hruba lor proptită pe toiage» (Bătrânii). În acelaşi regim al visului ce dilatează imaginea, făcând-o misterioasă şi tulburătoare, se articulează şi versurile din Pământ, înscrise organic în logica viziunii poetului ce transferă ochiului propriu atribute ale unei geologii insolite: «Eu văd pământ, numai pământ / în ochiul meu e un mormânt / în care de vecii durează / o sabie ce scânteiază. // Eu dacă mişc trudit din pleoape / aud troznind în ceruri ape / şi-un înger rătăcit şi gol / pierzându-şi haina în nămol»… Lumea din afară capătă şi ea contururi fabuloase, în aceeaşi perspectivă expresionist-onirică ce ridică totul la dimensiuni gigantice: «Nisipul casei fierbe umbre mari / de neamuri şuierând prin telegari. /…/ În ieslea văii ierbile cât plopul / subt coase nevăzute-şi surpă snopul // şi-o oaste arsă netezind pământul / prin ramele armurii sparge vântul, / iar urşii mari şi-arată-n dealuri scite / spinările lor groase, ciuruite»… Accentul fundamental cade însă mereu pe latura spirituală a viziunii, totul pare tutelat de o divinitate în al cărei «creuzete plutitoare» se petrec alchimiile transfigurării, duhul ancestral impregnează lumea amintind de «sufletul» din «adierile» blagiene ale Laudei somnului, – apar de altfel şi runele poetului ardelean sub înfățişare de «neînțelese inscripții săpate în aripile vulturului», - acele «semnături» arhetipale care-l obsedează şi pe poetul de acum. Tot ce se petrece esențial în spațiul său imaginar tinde spre formula ritualului, arhaice «mume» spală ființele şi le purifică, o zână (convențională) îi cere poetului să refacă «gesturile» întemeietoare de «neam», «În mijlocul curții se-aprind focuri galbene ce sperie moartea. / E-un teritoriu sacru», «în pumnii lor amari / îmi măsurau trei ursitoare anii / şi-mi cercetau sigiliile mari» etc. Sunt şi multe exterioare «atribuiri de sens» în aceste versuri ce evidențiază uneori în chip prea explicit «programul», însă rămân câteva poeme de referință cu sunet înalt şi o rafinată grafie a imaginii.

Un salt e de făcut, în lectura poeziei lui Gheorghe Istrate, peste volumul de un surprinzător conformism tematic şi formal, Cântec la izvoarele lumii, publicat la Editura Militară în 1975. Autorul vorbeşte aici ca din… uniformă, uzând de o retorică depăşită chiar în acel moment. Nu va mai repeta această ieşire la «raportul» zilei, căci cărțile următoare revin la matca lirismului trasată până acum. În Sceptrul singurătății, de exemplu (1978), apoi în Oase de flutruri, 1982, Interiorul tăcerii, 1985, Despărțirea de cuvinte, 1988) suita de teme şi motive cultivate până acum se stabilizează, domină din nou atmosfera de «ritual» (e titlul mai multor poeme şi va fi în continuare al multora), apare în prim plan motivul liric al copilului (Copil-împărat, «eterat copil», «țările prunciei», «tulburat copil», «pruncii dulci din vremi neîncepute») cu mirări candide în fața unei lumi ce nu-şi schimbă reperele de bază: «somnolente umbre», «mătasea somnului» învăluie un univers al reveriei purificatoare, al elevației eterice, al întoarcerii recuperatoare de «prime tipare», la apelul ca o poruncă al «vocilor» ancestrale, în decor de sanctuar: «voci înlăcrimate-mi poruncesc prin roci // astfel străpung altare prin altare / mă prăbuşesc în primele tipare // şi toate măştile îmi curg pe chip / topindu-se în scrum şi în nisip». Nu scutită de convenționalisme este ipostaza poetului cântăreț cu degetele pe harfă sau liră, «ostaticul sublim al unui astru anonim», în «sfintele împărății de dor», cu «voința-ntoarsă în mister», «dansând pe vatra veşnicului rit / pe rănile arzând ale candorii», dedat fantazării luminoase, simțind că se transformă în mireasmă», imaginându-e înscris heraldic pe un înalt orizont spiritual: «eu sunt un rege ars de vini / purtat pe-un eşafod de crini // toți zeii-au vrut – şi mă veghează / cu câte-o lacrimă în gheară»… Excesul de «poetizare» se vede imediat, «programul» impus din afară o ia înaintea viziunii. E, acesta, un moment de relativă comoditate a imaginației lirice, de abandon mai puțin exigent în voia muzicii discursului, cu plăcerea evidentă de autoascultare. Nu lipsesc, însă, nici versurile memorabile.

În ultimă instanță, poezia lui Gheorghe Istrate pare angajată într-un demers perseverent, devenit ca şi obsedant, al transfigurării de sine, al decantării acestei imagini aproape lipsite de contururi materiale, într-un discurs (auto)incantatoriu. Miza extremă e sugerată a fi cea a contemplației pure, dintr-o tăcere atotcuprinzătoare, omoloagă cu arheologiei «măştilor» ce se contopesc în haosul obârşiilor indistincte, în «somnul» originar, într-o mişcare ceremonioasă şi solemnă: «întregul cer l-am străbătut / în pelerina mea de lut / păşind firav - fără vedere / lovind statuile de miere - // ca o albină fără leacuri / prin stupu-mbătrânit de veacuri // astfel cu ochiu-ntors adânc / aud tăcerile cum plâng // cum moartea e târâtă-n dube / spre necropole şi spre hrube // cum prin ființa mea o umbră / mă cheamă-n somn şi mă inundă» (Văz). Universul imaginar e aproximat mereu în acest regim al somniei, departe totuşi de extazul naturist eminescian.  Instalarea în tăcere, somn şi «mister» e programată şi urmată ca atare – «mi-e sufletul neumilit / de răul lumii m-am ferit / ridic o floare albă-n cer / prin mlaştinile de mister». Obsesia decantărilor este, iată, permanentă, până la extrema transparenței spirituale într-o «fereastră dincolo de zi», «umblând sever prin adevăr». Opțiunea pentru visul absolut nu pare să întâmpine niciun obstacol, reveria nu e un spațiu de refugiu, ci un un soi de dat originar, ținând de candoarea similiparadisiacă, infantilă, a ființei: «Eu port mereu un fel de frică-n voce / rostogoliri desprinse din abis / stau îngropat cu viața toată-n vis / ca un copil în slava lui precoce // lumina Doamne n-are început / eu sunt fragmentul ei dinspre tăcere / sunt plumbul ce refuză prins în cnut / să taie-n trup cămaşă de durere /…/ la adăpostul vocii mele / se-ntâmplă-n întuneric stele»… 

Poetica lui Gheorghe Istrate are, cum se vede, rădăcini în sugestia şi vagul simboliste, cultivate în spațiu tematic «tradiționalist». O urmă blagiană se poate uşor descoperi în aliajul rostirii cu tăcerea şi în ezitarea în fața luminii cuvântului mitizate în Hronicul şi cântecul vârstelor («rămâne umbră totuşi în cuvinte», «eu port mereu un fel de frică-n voce», «bate-n mine-o-nvinovare / ca o umbră spartă-n soare»), – o problematică numită adesea fără medieri metaforice sau în ecuații imagisitice standardizate, în «mister», «abis» şi alte noțiuni sonore. Sub aceste straturi obscure, de somnie şi vis, obsesia «rgorii», a clarificării prin decantarea expresiei intră în competiție cu negurile invocate: «sub pântecele şoaptei oarbe cresc / statuile rigorilor algebre», «nervura ființei atinge / polul de ger din meninge, / magma respinsă sever, / plânsul uscat din eter» - în aceste din urmă versuri recunoscându-se frapant ecoul barbian. Mai convențional, cam aceeaşi idee se exprimă astfel: «şi torc trudit țesutu-atâtor lebezi / prin disperarea sumbră care-o am». 

În cele din urmă, Gheorghe Istrate îşi cantonează şi limitează imginarul în acest spațiu al coabitării uşor tensionate dintre fondul obscur, nocturn al eului profund şi tentația decantărilor apolinice ale expresiei de sine, situat sub semnul «crizei» - titlu de poem – ce pune față în față «o trâmbă de fum / din bârlogul străbunilor» cu «veghea» în care sedimentele nocturne se distilează: «mi-e dor de-o veghe / în turnul cuvintelor / de aur / mi-e dor de o nălucă statornică». Pe acest teren, cedează uneori ispitei bombastic şi prețios-poetizante, scriind, de pildă, «adun în crini sămânța rămasă de lumină / melodiind retina-nnoptării ce-o să vină», ori «un imn de flori copile candori arzând în glastră»… Concentrată în Despărțirea de cuvinte, care e şi o antologie din textele precedente, această «criză» atrage din nou atenția supra caracterului de «ritual» al discursului liric (majoritatea versurilor stă sub titlul sau poartă subtitlul ritual), iar reuşitele notabile țin îndeosebi de capacitatea de sugestie a unei asemenea ceremonii a rostirii. Poeziile lui Gheorghe Istrate mizează mai totul pe muzicalitate, rafinament prozodic, în marginea acelei simbioze întuneric-lumină, tăcere-cuvânt, vizând atingerea unui fel de Logos originar, a Cuvântului cu majusculă, întemeietor şi esențializat. Unul dintre motivele poetice relativ frecvente este, de altfel, cel al tiparului («stau în tipar şi n-am cuvânt, / cuvântul se usucă-n sine», «mi-am interzis orice sărbătoare, / sărbătoarea mea e Cuvânt», «triunghiular e deci cuvântul», «mireasma-ntâielor tipare»), în variante ca runa, emblema, blazonul…

Reluarea multor poeme în cartea din 1988, Interiorul tăcerii, confirmă şi definitivează obsesia tiparelor, runelor, Cuvântului figura în reprezentare mistică drept ochi triunghiular, a unei «vocale-n care-a ars totemul», a unei heraldici verbale («eliberând din veacurile dese / blazoanele cuvintelor târzii», «slujim la Curtea-Veche din Cuvânt»), ca expresie a succesivelor decantări ale tăcerii originare, a unui «alfabet de întuneric». Dar şi a unei transfigurări a eului, a unei înnoiri ce e şi reabilitare în forme pure a unor straturi originare: : «transcriu ființa mea din nou / în pergamente de ecou». Tonul înalt al discursului, dicțiunea prozodică elevată se generalizează, nu fără alunecări grandilocvente («eu simt rostire dinspre astre», «îmbrățişați în marele mister / eu te păzesc în slava eteree»). În fond, Gheorghe Istrate ilustrează o variantă a ipostazei de poet purist, restaurând un modernism ataşat cu ani buni în urmă unui discurs ceremonial, de fină cizelare verbală, însă programatic desprins de realitatea mai concretă a trăirii: «desparte-mi de nămolul zilei / scheletul marelui eres». Un adăpost sacru precum «catedrala unui mit» spune mai totul despre năzuința acestui lirism fascinat exclusiv de orizonturi spirituale, până la a atinge un fel de asceză, de austeritate emblematică a eului epurat de orice urmă a asperităților existențiale: a te goli de verb, în Verb captiv / a-ncremeni-n Infinitiv». Supremația majusculei față de mai nesigura grafie a concretelor conduce spre o ascensiune cvasimistică, amintitoare de imnografia unui Ioan Alexandru, bunăoară din referențiala sa Lumină lină: «mi se părea mi se părea: / eu – pasăre deasupra mea // cercam cu somnul – somnora / cercam cu visul – visura // de-a fi ştiut n-aş fi zăcut / de mine însumi desfăcut // vom stărui să trecem blânzi / prin calendarul cu plăpânzi // vâslind în luntrile tăcerii / înspre robiile puterii // acolo unde-n țărmul mumă / cu sine sufletul se-adună». E «ritualul» ce încheie volumul şi pune sigiliul definitiv pe acestă lirică oficiantă, de transfigurări muzicale ale unui fond originar de sensibilitate «telurică», ajunsă să se detaşeze de «nămolul» obârşiei, să conducă solemn spre lumină lestul de întuneric al începuturilor şi către dicțiunea imnică o tăcere conservată în substratul rostirii. O poezie ce suferă uneori – vorba altora – de «prea poezie», dar care şi convinge adesea prin patosul angajării în actul de transfigurare.