Romanul aŞteptat

 Deceniile scurse de la prăbuşirea comunismului au părut că dezmint convingerea că literatura nu rămâne niciodată indiferentă la zvârcolirile istoriei. În decurs de două decenii şi jumătate, cursul istoriei contemporane a României s-a schimbat radical, prin evenimente nu o dată dureroase, dar literatura s-a îndreptat către alte orizonturi. Proza s-a adâncit în egografie sau în cronica marginalității sociale, iar poezia în sexualitate şi măruntă cazuistică domestică. Marele roman al ultimei jumătăți de secol, care să ducă mai departe (inclusiv din punct de vedere literar) jumătățile de adevăruri spuse de proza generațiilor şaizeci şi optzeci, trăgând concluziile unei istorii româneşti chinuite şi contorsionate, dădea impresia că este sortit unei aşteptări indefinite.

Aşteptarea a luat sfârşit, însă, odată cu publicarea romanului Punct şi de la capăt, de Gabriel Chifu. Un roman neanunțat de precedentele creații în proză ale autorului, dar anunțat de transfigurarea creatoare a acestuia, survenită în ultimul deceniu, când atât poezia, cât şi proza şi eseistica lui Gabriel Chifu au căpătat o altă anvergură. Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate (2007), Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (2009) şi Însemnări din ținutul misterios (2011) sunt treptele unei metamorfoze literare, care a determinat o valutare superioară a scriitorului în ierarhiile criticii, dar mai ales a adus cu sine o schimbare de orizont de creație. Gabriel Chifu a lăsat, încet-încet, în urmă atât neo-romantismul amar al debutului, cât şi căutările formale de la finele anilor ’80, asumându-şi fără echovoc temele mari ale artei: moartea, istoria, memoria, condiția umană. Într-o lume a derizoriului şi a simulacrelor, scriitorul mizează tot mai mult pe esențial.

Punct şi de la capăt nu este, însă, o versiune actualizată a romanului „obsedantist” din deceniile ’60-’70 ale secolului trecut. ?i asta, nu numai din cauză că, spre deosebire de acestea, împinge frontierele temporale ale poveştii înainte de 1944 şi după 1989. La fel de importantă ca semantica romanului este poetica sa, capitol la care Gabriel Chifu dă dovadă de o extraordinară luciditate şi inteligență narativă. El nu reciclează forme şi modalități învechite, ci „croieşte”, pentru conținutul atât de particular al romanului, o poetică de uz propriu.

Aşadar, romanul reia tehnica anchetei, consacrată de Noul Roman francez şi adoptată şi de romancierii noştri din deceniul ’60-’70. Chiar profesiunea personajului care începe narațiunea – căci pe parcurs, cu multă finețe, prozatorul va substitui instanțele narative – este una frecventă în romanul politic românesc mai vechi (de pildă, în ciclul Refugii, de Augustin Buzura): Valentin Dumnea este scriitor şi ziarist. 

De-aici încolo, peisajul se schimbă, însă, căci Dumnea nu este un justițiar, iar scopul final al anchetei sale nu este reabilitarea cuiva. Între romanul „obsedantist” şi perioada noastră s-a petrecut, evident, prăbuşirea comunismului, istoria făcându-le, în consecință, dreptate celor care avuseseră de suferit în perioada comunistă. Inițial, ancheta lui Dumnea porneşte de la o întrebare legitimă a unui medic şi amic al scriitorului-ziarist, Mihai Deleanu, care – aflând că fusese înfiat în condiții obscure – doreşte să îşi cunoască părinții naturali. Ulterior, acest imbold exterior se estompează. În locul lui acționează, la început, vagile impulsuri literare ale ziaristului (aflat într-o criză existențială şi creatoare), apoi narațiunea însăşi este cea care alimentează, parcă de la sine, investigația. O translație subtilă, menită să diminueze rolul personalității anchetatorului în „orchestrarea” dosarului pe care, într-o inspirată interpretare a metodei camilpetresciene, ni-l înfățişează romanul. Diminuare ce are, la rândul ei, rostul de a face loc celei de-a doua instanțe narative, profesorul Bazil Dumitrescu (care o preia pe parcursul a 10 episoade, alcătuind capitolul Zile), iar apoi duhului povestirii, instanța impersonală care „iese” din istoriile înşiruite în roman, precum sufletul din cel care expiază.

Romanul e, cum spuneam, complex şi orice lectură critică trebuie să penduleze între conținut – perspectivă asupra istoriei, tipologie, conflicte – şi discurs, căci nici acesta din urmă nu este indiferent în raport cu conținutul. 

De pildă, Gabriel Chifu răstoarnă perspectiva temporală clasică a romanului-anchetă, care merge dinspre trecut înspre prezent. Cele 10 povestiri ale lui Bazil Dumitrescu (narate, însă, la o persoană a III-a a obiectivității, din motive pe care le aflăm doar în fragmentul final, În loc de epilog) merg dinspre prezent înspre trecut. ?i nu doar pentru că adevărul despre părinții lui Mihai Deleanu nu poate fi aflat decât săpând tot mai adânc. Ci şi pentru că prozatorul doreşte să ne atragă atenția asupra unei fatalități a spiritului public românesc: orice discuție despre prezent, despre ce suntem, se finalizează inevitabil printr-un apel la ce am fost, la răul istoric reprezentat de comunism, de aşezarea noastră „în calea tuturor răutăților”, de nu cumva ajungem chiar până la Traian, care, nu-i aşa?, n-a avut altceva mai bun de făcut decât se ne mute din Italia aici...

Îmi place foarte mult că Gabriel Chifu – prozator atipic în contextul generației sale – se mişcă dezinvolt printre limbajele narative, nelăsându-se acaparat până la capăt de nici unul. Pe cele mai multe le răstoarnă cu multă abilitate, strecurându-şi propria viziune în interiorul unor modalități consacrate. 

Să luăm, bunăoară, raportul narativ şi simbolic dintre personajele-cheie. Romanul este structurat – ca întreaga noastră istorie contemporană, de altfel, paralelă pe care textul o sugerează, fără să o impună – pe conflictul dintre două personaje simbolice: victima (Octavian Cadar, în textura căruia distingem modelul ilustru al lui Corneliu Coposu, martir şi instanță morală a României post-decembriste) şi călăul (Damian Bordea, alter ego al sinistrului Eugen ?urcanu, liderul „reeducării” din lagărul de la Piteşti). O întreagă tipologie a romanului românesc şi european este răsturnată aici, cu mână sigură, de Gabriel Chifu, căci nici personajul slab nu este un Oblomov, dimpotrivă, nici personajul tare, deşi are caracteristicile negative care fac mereu simpatic un asemenea individ în proza noastră, nu este de fapt elementul activ, care să anime şi să ordoneze narațiunea. Întreaga tipologie a realismului este astfel răsturnată, într-un text ce posedă, altminteri, toate caracteristicile eminente ale realismului, de la documentarea istorică şi până la construcția de atmosferă.

Gabriel Chifu procedează, pentru aceasta, la o lărgire considerabilă a cadrului istoric față de ce ştiam din romanul „obsedantist”. Deşi textul său nu este impunător ca dimensiuni – fiind departe de masivitatea unor Cel mai iubit dintre pământeni, Bunavestire sau Fețele tăcerii –, prozatorul împinge ancheta până dincolo de anul 1944 şi, evident, după 1989. Nu 23 august 1944 este data-cheie, în care cursul istoriei noastre fireşti s-a rupt, românitatea fiind împinsă către o existență-limită, între cele două extreme umane întruchipate de Octavian şi Damian. Ultima povestire a profesorului Bazil Dumitrescu coboară rememorarea până la o dată aleatorie din punct de vedere istoric: 8 iulie 1940. Ca un semn, pe de-o parte, că instaurarea comunismului în România nu are de-a face doar cu Yalta, ci şi cu propria noastră istorie interbelică, cu erorile şi opțiunile ei hazardate, iar pe de alta, că omul nu poate fi exonerat de consecințele propriilor sale fapte şi alegeri, sub pretextul istoriei. 

Întrucât destinul celor două personaje-etalon, Octavian Cadar şi Damian Bordea, nu este decis de un eveniment istoric, ci de o acțiune – nici măcar finalizată – aflată sub pecetea întâmplării: numele lor figurează pe o listă de adeziune la o Frăție de cruce legionară, a cărei existență este denunțată de un coleg oportunist, Mărinică Slabu. În ciuda faptului că acțiunea de înființare a respectivei organizații nu mai avusese loc, iar împrejurarea fusese mai mult sau mai puțin uitată, destinul protagoniştilor va marcat până la capăt de ea. ?i Bazil Dumitrescu, profesorul în curtea căruia avusese loc reuniunea preliminară şi fusese redactată lista, şi Octavian, şi Damian vor ajunge, după instaurarea comunismului, în universul concentraționar. Acolo unde – alt punct în care Gabriel Chifu se desparte de tradiția romanului politic românesc – traiectoriile lor se separă. Octavian, personajul slab şi pozitiv, alege să nu abjure şi le răspunde torționarilor cu armele spiritului, rezistând şi necolaborând în nici un fel. Un spirit creştin, am zice, deşi lipsit de acea iubire pentru „fratele Alexandru” pe care o întâlnim la un N. Steinhardt sau Constantin Noica. Damian, dimpotrivă, aplică şi în închisoarea politică aceeaşi strategie de parvenire cu orice preț, acelaşi spirit competitiv eliberat de orice constrângeri morale, şi ajunge un hiper-torționar. Scenele experimentului de reeducare pe care, cu complicitatea Securității, îl inițiază în puşcărie sunt cele mai bune pagini epice de transfigurare a „fenomenului Piteşti” din literatura noastră. 

Între cei doi stă, nici călău, dar nici victimă până la capăt, Bazil Dumitrescu (poate, un ecou îndepărtat, prin anumite trăsături, ale altui ilustru deținut politic: Ion D. Sîrbu), al cărui rol este cel de narator. Să fie aceasta un semnal că prozatorul procedează la o debellare superbos, la o demitizare a „rezistenței” intelectualilor în fața regimului comunist? Sau că rolul istoricului – căci asta e profesiunea inițială a lui Bazil Dumitrescu: profesor de istorie la un liceu dintr-un oraş de provincie – nu este cel de model, ci de semădău, de personaj a cărui menire este cea homerică, de a construi portretele marilor eroi ai istoriei?

Sper că s-a înțeles şi că, spre deosebire de multe romane „obsedantiste”, cel al lui Gabriel Chifu nu dă verdicte şi nu „reabilitează” nimic. 

Mai întâi, pentru că prozatorul a depăşit experiența modernității: nici măcar sub forma dosarului de existențe, amintit anterior, romanul nu-şi asumă un punct de vedere unic asupra istoriei şi a istoriilor pe care le intersectează. Un singur exemplu: întors la viața socială şi politică, după prăbuşirea comunismului, Octavian Cadar reînființează Partidul Național ?ărănesc şi-l duce la câştigarea alegerilor din 1996. Noi, însă, ştim că referentul, Corneliu Coposu, a plecat la Ceruri în 1995, iar Partidul Național ?ărănesc a pierdut, din păcate, poate tocmai din cauza plecării sale timpurii, alegerile din 1996. Referentul istoric, aflat deja în memoria cititorului, relativizează inevitabil discursul romanesc, prin dublarea punctului de vedere asupra evenimentelor.

În al doilea rând, pentru că însuşi sensul romanului subminează convingerea, de sorginte mai veche, în puterea literaturii de a determina zguduiri de conştiință. Misiunea textului este să nareze, să pună în ficțiune întâmplările prin care am trecut, şi numai în subsidiar să aşeze o oglindă morală în fața ochilor cititorilor. Acesta este, cred eu, şi primul sens al parabolei duhului povestirii, în care este cuprins, circular, romanul Punct şi de la capăt.

Cel de-al doilea sens al parabolei are, însă, o altă greutate. Bazil Dumitrescu, după ce ajunge la capătul celei de-a zecea întâlniri cu Valentin Dumnea şi pune punct reconstituirii destinului tragic al triunghiului Octavian – Vera – Damian, expiază fără a trage vreo concluzie. Cititorul nici nu desluşeşte cu certitudine dacă doctorul Mihai Deleanu este fiul lui Octavian sau al lui Damian, căci Vera, mama sa, ajungând la o criză în relația cu cel de-al doilea (care făcuse repede „pactul cu Diavolul”, devenind comunist), începe o legătură secretă cu primul. Neclaritatea are nu numai rolul de a submina fundamentele teoretice ale romanului-anchetă, ci şi pe cea de a ne contraria convingerea în puterea reconstituirii istorice de a afla adevărul. Nu adevărul iese la iveală în urma convorbirilor lui Dumnea cu Dumitrescu. Ci doar duhul povestirii.

Căci acesta este, în fond, singura concluzie certă pe care o putem trage în urma tragicei istorii prin care am trecut, cu toții, în ultimele şapte-opt decenii. Fireşte că e bine să nu amestecăm valorile şi să nu uităm cine sunt victimele şi cine sunt călăii. Fireşte că această istorie tragică nu este una populată exclusiv cu torționari şi fameni, ci şi cu modelele vii ale demnității şi rezistenței spiritului. Fireşte că iertarea nu poate veni cât timp nu s-a produs căința. Însă toate acestea sunt relativizate de permanenta mişcare înainte a timpului, care ocultează progresiv înțelesurile. 

Nu alta este – probă de rafinament constructiv – mişcarea romanului: pe un plan, cel al referentului istoric, textul coboară în bolgiile istoriilor personale şi ale celei colective, iar pe altul, cel al narațiunii propriu-zise, el urcă spre o concluzie enigmatică: poate că, povestind, va fi altfel, oamenii nu vor repeta vechile greşeli, iar Octavian Cadar îl va învinge pe Damian Bordea nu numai în romanul lui Gabriel Chifu, ci şi în alegeri... Între certitudinea modernă a posibilității reconstituirii adevărului şi cea postmodernă a imposibilității acestei reconstituiri, prozatorul alege speranța. Implicit, şi dubiul...

Avem în Punct şi de la capăt un roman excepțional prin autenticitatea tematicii şi prin inteligența şi subtilitatea narativă. Un roman care pune punct, într-un anume sens, unei modalități prozastice – romanul politic –, pe care proza postmodernă a optzeciştilor o scosese din prim-plan, fără însă să-i dinamiteze (din cauza contextului politic complicat al anilor ’80 şi a cenzurii) premisele. Gabriel Chifu, prin schimbarea de perspectivă pe care o aduce, prin lărgirea orizontului istoric şi prin răsturnarea poeticii de gen, închide un capitol şi, totodată, deschide unul nou în istoria romanului românesc contemporan. 

Şi, totodată, ne face să reflectăm intens la modele, valori, evenimente, decizii. La tot ceea ce suntem pe cale să pierdem, din cauză că mereu îl alegem, între trup şi spirit, pe „fratele porc”, cum spunea acelaşi Noica.

 

Gabriel Chifu, Punct şi de la capăt, Editura Polirom, Iaşi, 2014.