Stranietate bine stăpânită

 Volumul De-a buşilea prin aer, Editura Tracus Arte, 2013, îl impune pe Ştefan Ciobanu ca pe un poet distinct, puternic, original, rafinat şi atent la construcția fiecărui poem cât şi la ansamblul volumului. Nu e singurul care foloseşte fabula/povestea drept mască lirică, dar poemul, uneori aluvionar, este un compus riguros, chiar şi în imprevizibila alchimie suprarealitate, cu misterul ei, şi imediatul strident, neomogen, haotic, violent, agonal, distanțat-apropiat de un eu situat la intersecția oniricului cu trezia/ cotidianul/ biografia. Mi-au atras atenția nu titlurile celor patru secțiuni (care şi aşa trimit la o poezie conținută în grupajul respectiv), cât motto-urile cu funcție de re-lansatori poetici. Unele  trimit, explicit, la poetică asumată, lipsită, însă, de vreun sâmbure epigonic: „clopotele răsună fără noimă şi noi la fel/ tristan tzara”, „miraculosul e mereu frumos, orice miraculos e frumos, ba chiar numai miraculosul e frumos/ andré breton” sau „am ajuns să socot drept sacră dezordinea spiritului meu”/ arthur rimbaud.  

Ştefan Ciobanu mânuieşte deja cu virtuozitate disonanța, contrastul, secvențialitatea, poemele sale, adesea alegorice, stau sub semnul inconformismului, surprizei, misterului, în stare proaspătă, vie. Nu aflăm mimetisme, ci creştere din rădăcini lirice, afinități, la acest poet matur, care impune verbul ca antidot al realului aparent hipnotic, terifiant. Spațiul scene(te)lor este unul mereu neobişnuit, tuşat expresionist, ieşit din cotidianul cel mai contradictoriu. Simbolistica „turnului” din prima poemă aminteşte de turnul lui Gellu Naum, dar eul, aflat în spațiu şi timp suprareale, create de inocent, se situează, personalizat, în siajul neoexpressionist al douămiiştilor, unde cotidianul se îmbibă de miraculos. Iată un pasaj elocvent: „copilul continua să alerge/pânzele de păianjen îl îmbrățişau/era ceva matur în acel copil/ferestre vegetale începuseră să apară/alerga/era ceva iubire acolo şi ceva diferit/împinseseră turnul la marginea oraşului (…) ajuns pe terasă copilul a privit în jos turnul care se răsucea/a întins brațele cât să cuprindă orizontul/ l-a strâns l-a băgat în buzunar…”. 

Scrisul coşmaresc e posibil mai ales în stare de veghe, una situată în adâncul „sufletului de copil”, în subconştient, într-un nocturn al treziei ca în explicita „poezie pentru trezit la întunericul din fiecare dimineață”. Verbul recurent este a vedea, dar e vorba nu de imediatul cel obişnuit, ci de transcenderea realității uşor „mizerabiliste” ori stihial expresioniste, o percepere, o viziune dezmorțită de clişee şi banalitate prin intersectarea şocantă a realului cu interiorul unui subiect neîngrădit, imaginativ. De aceea, fiecare scenariu pare o alegorie plasată în spațiul fantomatic al întrelui, unde barierele conştient-subconştient, interior-exterior, real-fantasmă sunt depăşite. Totul construit în jurul unei metafore centrale, meşteşugit ambiguizate, ca în „oraşul simțit”, unde cataligele figurează ca metaforă a distrugerii, cu prezența, în tablou, a subiectului stăpânit/inundat de viziune apocaliptică: „când am ajuns în oraşul plin de catalige/nu mai ştiu dacă era totul pierdut/țâşneau de lângă manechine spărgând vitrinele spre soare/se opreau foarte aproape de nori//…din difuzoarele postului local/atârnate de ziduri/se auzea marea cum trăgea să moară/şi mi se părea normal//țin minte amiezile când/asemenea unui osândit obligat să-şi revadă/faptele incriminate/priveam paturile goale ale copiilor/ciuruite de catarge”.

Poetul stăpâneşte misterul în această poezie compusă din secvențe contradictorii, nesupuse raționalului, abisală, unde asocierile vin din arii incompatibile. Totuşi, nu există poem care să nu aibă o axă coezivă, viziunea unificând imaginile cele mai disparate. Timpul dragostei din poemul de-a buşilea prin aer este prezentul, dar şi acesta devine un medium, unde se petrec scene ale desprinderii din orice contingent, contradictorii, imposibil de raționalizat, dar cu mai multe niveluri de interpretare. Secvența aşa-zis erotică sau „trezirea” călugărului se petrec pe un fundal parcă supra-real, fantasmatic, unde „peisajul” nu e veridic, sfidând gravitația, perspectiva, logică. Suprarealitatea, deşi există, nu  e ținta poemelor lui Ştefan Ciobanu, nici mişcarea de fugă din cotidian a unui Dan Coman. În poemul de-a buşilea prin aer, de pildă, peisajul degravitaționalizat nu se plasează nici în oniric, nici în vreun real angoasant, distanțat şi refuzat de privitor, ci într-un imaginar coerent al eului bântuit de fantasme, nu în două lumi incongruente, ci în interferența lor. Se realizează simultaneități imposibile, scene contradictorii, delirante, dar de o concretețe particulară, proprie spațiului fantasmal, unitar şi nu dual: „facem dragoste în carliga unui avion de hârtie/îmbrățişați de parcă am ieşi unul din altuş/ne rostogolim pe podea printre scaunele piloților/pe pereți unde salciile iau locul firelor/pe tavan printre miile de butoane şi beculețe colorate/pe aripile acoperite cu rogojină//ținem adâncul apelor la suprafață până/ni se văd trupurile goale într-un ecran stins/suntem dintre cei cărora le trec norii prin umeri/zburăm foarte sus trecem pe lângă tâmpla lui gulliver/ (…)  gulliver înțelege tot/în ochii lui albaştri cerul are forma unei livezi de păpădii”.

De altfel, poemele sunt compuse dintr-o succesiune de imagini contradictorii, secvențiale, unde miracolul se strecoară tocmai pentru că şi realul şi fantasma sunt privite deodată, simultan, dintr-o perspectivă neobişnuită, neintrată în canoane. Scrisul şi cititul sunt şi ele, asemenea ochiului închis-deschis, hermeneutice, făcătoare de fantasme. Iată ce imaginar (expresionist în tuşele de suprafață) naşte lectura „naivă”: „cineva ne citea cu voce tare dintr-un pergament/ne îndesa acarieni în memorie (eram supărați tare ?i noi ?i acarienii)/gramofoanele se topeau/din haine curgeau toate obiectele/ noi căutam fântâna aceea plimbătoare în care nu s-a înecat nimeni/

ne strângeam lacrimile ca ni?te bomboane skittles în batiste de lemn lasă/ ne uităm la ele altădată/ eu eram aici tu tot aici dar foarte departe/soarele trecea prin dreptul unor geamuri murdare/ ne întâlneam din când în când cu rucsacuri mari agățate de glasuri/ne salutam în tăcere ca oamenii de munte cu experiența strânsă într-un toiag/(odată am visat că dormeam lângă călcâiul tău de godzilla/dar asta e altă poveste se făcea că te stropea o ma?ină de pompieri doar doar/pleci ?i la?i ora?ul sau te treze?ti ?i faci dragoste cu mine)/ obosit mă a?ezam seară de seară în fotoliul din câmpia cu sufletul de lac/purtată la piept/ mă lua dorul de tine la el acasă zicea/

spune tot spune! ?i urlam dintr-o poză făcută în copilării/ în care ajungeam unui mastiff napoletan până la bot (…) când se linişteau apele şi scriam din stațiunile cu vedere la carne/stăteam în camera mea de hotel acoperită cu piele de om/să vezi măduva nu zicea nici pâs/

mă prindea dimineața adormeam pe lângă muncitorii/ veniți să termoizoleze clădirea (din pove?tile nopților cu ploi nesătule). Motto-ul din André Breton nu e întâmplător, timpul scriiturii se situează într-un alt timp decât cel obişnuit. Ar fi de citat poemul lunetă, instrumentul anamorfotic, indicat şi în titlu favorizând iluzia celui „aşezat la masa de scris”, al cărui poem nu pare visat, ca cel al lui Naum, ci de-a dreptul vizualizat, dar ca ilusie optică. Poemul ar merita citat în întregime, ca model de scriitură catoptrică, dar o sa menționez doar o scurtă succesiune de imagini: „paznicii se lichefiaseră oamenii puneau între ei locuri goale până la infinit”.  Eul aflat într-o stare continuă de veghe-viziune pare unul multiplicat şi distorsionat de reflexie odată cu trezirea simultaneității planurilor/elementelor/lumilor disjuncte, una permanentizată în spațiul monstruos şi fantasmal dat de oglinzi: „iat-o adusă lângă trezirea mea/prin reflexiile a milioane de oglinzi/plantate de-a lungul liniilor de tren/de-ar spune la ştiri după sinuciderea din dragoste/că este în cameră/de-ar pune un microfon în dreptul inimii mele//stă cu spatele (nici n-am pretenții) goală ca şi reflexia din oglindă/fumează cu gesturi largi/în cameră este aproape lumină// …de-ar urmări camera de reportaj/cum se îndreaptă mâinile mele spre ea/şi mâinile rămân în acelaşi timp sub pernă/deasupra/închid deschid ochii”. 

Poezia lui Ştefan Ciobanu are multiple sensuri, multiple rădăcini; un poem, geografie cu fructe şi legume, îmi aminteşte de Daniel Bănulescu, altul, cerul interzis, de Ioan Es. Pop, dar fiecare compoziție din volum e bine elaborată, are impact la lectură, trăieşte prin stările induse, prin neobişnuitul suspensiei spațiale şi temporale atât de bine dozate. Reveriile/fantasmele hieratice, ca în pictura lui Chagall, se consumă dincolo de lumea obişnuită, văzută prin “oglinzi”, “lentilă”, mai ales dintr-o perspectivă antisentimentală. În poezia aşa a fost atât peisajul cât şi momentele cuplului au explicit aerul rece al poemului bacovian, antisentimentalismul e surprins în secvențele cotidiene distorsionate, bolnave, ale singurătății hipnotice: “aleea era doldora de copaci/păsări se loveau de mâinile noastre/erau mai flămânde în vis//căutam şi noi alături de ceilalți//veniseră cu târnăcoape şi lopeți/nu au făcut decât să sângereze tăcuți/găsiseră nişte oameni/i-au luat repede şi i-au târât//să-i fi văzut cum îi târau spre casă//nenăscuții lumii ne muşcau de glezne/ploaia ne umplea sticluțele cu amoniac//erau străinii iubito//să-i fă văzut cum se târau acasă”.

Sunt multe personaje simbolice în poemele volumului, unele memorabile. Aş da exemplul vizitatorului, cel care vede un muzeu viu, dar din unghi anamorfotic, aş mai semnala şoferul deținător şi păstrător, totodată, al misterului însuşi dintr-o realitate devenită halucinantă, iarăşi cu câteva tuşe chagalliene în imobilitatea sa: „îl caut pe şofer să îi vorbesc pe limba lui de păsăroi/cu cioc de fier şi aripi ruginite să îmi audă vocea dintr-o fântână/ştiu ştiu inima lui este un ghemotoc de hârtie/nu se va clinti de-ar veni uragane/dar eu îl caut pe şofer (…) să colindăm oraşele lumii cu instrumente muzicale băgate sub scaune”. 

Oricâte trimiteri culturale am face, oricâte rădăcini am găsi poemelor lui Ştefan Ciobanu, e limpede că autorul ne provoacă, este original şi rafinat în construcție şi imagini, demn de urmărit în peisajul liric actual.

 

?tefan Ciobanu, De-a buşilea prin aer, Editura Tracus Arte, 2013