Vise şi singurătate

În Străini, de pildă, un bărbat de vârstă mijlocie colindă străzile unui Tokyo fantomatic şi aproape ireal, întâlneşte o fascinantă tânără de care pare a-l lega pe dată nu atât dragostea la prima vedere, cât mai degrabă intuirea rapidă a imensei singurătăți care îi apropie. O singurătate care pe el îl urmărise întreaga viață, rămas orfan la vârsta de doisprezece ani, iar mai târziu simțindu-se prizonier într-o căsnicie lipsită de dragoste. Pe acest fond, personajul îşi reîntâlneşte într-o zi propriii părinți, acum chiar mai tineri decât el, iar vizitele pe care le face în casa acestora ajung să-l consume de-a dreptul fizic, până la punctul în care devine, el însuşi, aproape o fantomă. Subiectul din N-am mai visat de mult că zbor este, cel puțin în unele puncte şi în ceea ce priveşte anumite detalii simbolice, înrudit. Aici, Taura vorbeşte, în spital, cu o femeie de care se simte atras în mod inexplicabil, dar totul se petrece la adăpostul unui paravan, pentru ca a doua zi el să fie dezamăgit, constatând că aceasta are o vârstă mult mai înaintată decât a lui. Însă, după câteva luni, când ea îl caută, e uluit să constate că timpul pare a trece diferit pentru ei doi: în vreme ce el se simte tot mai apăsat de povara anilor, ea întinereşte inexplicabil, însă într-un ritm galopant. Astfel că inițiala atracție devine pasiune nestăvilită pe care amândoi încearcă s-o trăiască din plin, presimțind amenințarea unui sfârşit neiertător. Iar, dacă, analizând romanul Străini, critica a vorbit despre legătura acestui text al lui Yamada cu folclorul nipon şi cu poveştile cu spirite malefice prezente în lumea tradițională din Arhipelag, aici lucrurile sunt diferite, deşi situația în care protagoniştii sunt puşi e construită cumva în oglindă: dacă în Străini bărbatul îmbătrânea văzând cu ochii, în N-am mai visat de mult că zbor, femeia întinereşte atât de repede, încât nici măcar povestea de dragoste pe care o trăieşte alături de Taura nu are decât şansa unei consumări rapide. 

Universul întreg pare a fi, în proza lui Taichi Yamada, populat cu numeroase porți prin care, în anumite momente ale vieții, oamenii pot pătrunde într-o altă lume, unde vechile legi ale timpului şi spațiului sunt anulate. Însă cei care le pot detecta sau presinți şi cei care, fie şi inconştient, îşi doresc să rupă legăturile cu toate convențiile sociale sunt mai cu seamă bărbați de vârstă mijlocie, ale căror căsnicii au intrat deja într-un proces de dezagregare. Aceasta e şi situația lui Taura care, în afară de soția mereu ocupată să se afirme ca editor al unei reviste, are şi doi copii despre care, însă, constată cu tristețe că nu ştie în mod real nimic. Decât că fiica sa este căsătorită, iar fiul său, student... Doar alături de Mutsuko, uluitoarea apariție din viața lui, protagonistul va fi convins că trăieşte, după foarte multă vreme, cu adevărat. Numai că pe ea ştie că o va pierde în curând, deoarece fiecare apariție a acesteia îl aduce aproape de o femeie din ce în ce mai tânără, care se transformă văzând cu ochii într-un copil. Ce se va întâmpla la următoarea întâlnire a celor doi sau cum se vor termina toate acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care cititorul le are mereu în minte pe parcursul lecturii. Iar finalul romanului, excelent construit, reprezintă nu neapărat un posibil răspuns, ci în primul rând dovada artei de prozator a lui Taichi Yamada. Iar atmosfera pe care o creează, dar şi nivelul psihologiei unor personaje care-şi trăiesc pasiunea contra cronomentru îl individualizează pe autor în peisajul literaturii nipone contemporane. (Excelentă versiunea românească a acestei cărți, semnată de Mihaela Butnariu, capabilă nu doar să-şi adapteze discursul stilului specific al lui Yamada, ci şi să redea desfăşurarea de-a dreptul cinematografică a întâmplărilor relatate.)

Desigur, acest gen de rezumat nu face decât să distrugă esența romanelor lui Taichi Yamada, accentul căzând întotdeauna, în cazul acestui autor, pe semnificație, iar nu pe stricta desfăşurare a unui fir narativ, fie ele şi neobişnuite. De pildă, Străini e o carte care, dincolo de cadrul nipon în care este plasată acțiunea, şi dincolo de fascinația lumii japoneze pentru poveştile cu fantome (nu întâmplător scriitorul aduce la tot pasul în discuție imagini simbolice extrem de expresive pentru cititorul familiarizat cu tradițiile şi cultura acestui spațiu cultural, dacă e să ne gândim doar la calitățile magice ale ratonilor şi vulpilor care, în folclorul japonez, au capacitatea de a se transforma în spirite), reuşeşte să vorbească extrem de convingător despre condiția umană. Desigur, în alt sens decât se întâmpla acest lucru în creația unui Malraux sau Sartre. Căci Yamada se foloseşte de ineditul pretext al unei narațiuni apropiate doar formal de genul horror, pentru a spune câteva lucruri esențiale despre singurătatea umană, despre atât de discutata – nu numai în Occident – criză a cuplului şi / sau a comunicării, despre nevoia sentimentului de apartenență la un anumit spațiu social sau familial. Pentru că, în realitate, liniştea pe care afirmă Harada, protagonistul, că o simte contemplând singurătatea propriei locuințe e doar aparentă; la fel şi dorința sa de a se cufunda în muncă. În fond, lucrurile pe care şi le doreşte cel mai mult devin evidente o dată cu călătoria pe care o face la Asakusa, locul copilăriei sale şi, mai cu seamă, o dată cu întâlnirea cu părinții săi. Desigur, de aici încep întrebările pe care începe să şi le pună cititorul: sunt aceştia cu adevărat părinții lui? Sunt nişte fantome venite să-l chinuiască, ori să-l ajute să depăşească greutățile cu care se confruntă? Este adevărat tot ceea ce i se întâmplă protagonistului, sau totul e doar rodul imaginației sale de scenarist de televiziune?  

Apoi, cititorul are în față o lume dominată, după cum textul sugerează la tot pasul, de o halucinantă viziune a vidului, numai că, în întreaga proză a lui Yamada, vechiul concept nipon de kyomu no arigatasa, devine înstrăinare totală, singurătate, alienare. Se întâmplă aşa tocmai pentru că strategia aleasă de narator este, ca şi în cazul altor autori japonezi ai ultimelor decenii, aceea a mascării şi deghizării – ele funcționând, însă, la modul implicit, textul tinzând, nu o dată, doar să sugereze, nu să spună cu glas tare. În general – şi, cel puțin, la nivel teoretic – masca nu modifică personalitatea celui ce o poartă, fapt care ar da de înțeles că sinele e imuabil şi neafectat de acest tip de manifestări contingente. Numai că primejdia există, fiind evidentă în cazul cărții de față, căci vrând să prindă forțele altcuiva în capcanele chipului său – aşa cum procedează naratorul – purtătorul măştii va deveni, la rândul său, posedat pe de-a-ntregul de Celălalt. Iar protagonistul din Străini, în ciuda protestelor şi strategiilor sale care ne-ar putea induce, la un moment dat, în eroare, are, de fapt, nevoie ca ceilalți să-i semene, să adopte, la rândul lor strategia retragerii în sine, la fel cum procedase Kobo Abe cu personajul central din romanul său, Bărbatul-cutie. De aici, nevoia sa de a reveni iar şi iarăşi în aceleaşi locuri şi de a intra în legătură cu semeni ai săi în care nu are, de fapt, încredere. Cu toate acestea, nu se poate dispensa de ei, tocmai pentru că aici e de găsit oglinda în care protagonistul încearcă să se privească şi să se recunoască, raportând întrgul univers la propriul model şi mod de existență. Imagine mimetică, pură reprezentare, apoi tulburare mijlocind şi însoțind obligatoriu cunoaşterea de sine, oglinda simbolică pe care scriitorul o creează în mai toate paginile cărții, se dovedeşte, astfel, a fi un adevărat labirint borgesian în care personajul lui Yamada, aflat parcă pe un drum nesfârşit, va fi întotdeauna departe de vreo ieşire care, şi aşa, era suficient de improbabilă de la bun început. Pentru că, deşi în numeroase texte masca este simbolul identificării, ea se dovedeşte şi capabilă a provoca adevărate drame, romanul Străini înscriindu-se în această direcție, transformîndu-şi, practic, personajele, în imagini reprezentate. Iar de la atitudinea celui care alege, ca mod de viață, să contemple sau să se autocontemple la nesfârşit, mai este doar un pas, poate chiar numai o jumătate spre alternativa pe care o reprezintă, în fața vieții şi a existenței autentice, recursul la retragerea din lume, adică, nimic altceva decât retragerea sub o mască. Numai că masca aceasta se dovedeşte a fi doar o salvare iluzorie şi, în plus, încărcată, în ceea ce-l priveşte pe autorul însuşi, cu multiple semnificații, cel mai adesea trecute cu vederea. Creația lui Yamada stă mărturie, în acest fel, nu doar pentru profunda influență pe care proza modernă occidentală – fie ea experimentală sau nu – a avut-o asupra scriitorului nipon, ci, în egală măsură, pentru modul în care autorul a ales să se raporteze la cultura universală, în ansamblu, pentru a spune câteva lucruri esențiale despre oameni şi relațiile interumane, despre singurătate, despre măşti şi posibila (şi înspăimântătoarea) reificare a ființei, despre comunicare şi dificultățile ce-i pot apărea în cale. Şi, adesea, chiar şi despre acele aspecte la care ar fi mai comod, poate, să nu ne gândim niciodată.

Interesant este, apoi, şi faptul că, în fața experienței aparte reprezentate de romanele lui Yamada, sentimentul de spaimă este perceput mai degrabă de cititor, decât de personajele implicate în straniile întâmplări, care le par, în fond, ceva suficient de obişnuit. Tocmai aici e de găsit marea artă a lui Yamada însuşi, precum şi efectul propriei sale experiențe de scenarist de televiziune, maestru în a face ca granița dintre lumea reală şi cea a iluziei să dispară. Desigur, acest aspect trebuie să fie suficient de familiar cinefililor, mai ales celor care au gustat pelicula Ringu, arta autorului constând, în Străini, de exemplu, mai ales în a induce cititorului un soi de stare-limită doar înrudită cu spaima, dar niciodată întru totul identică cu ea. Din nou, cinefilii vor recunoaşte, aici, strategia deja celebră din anumite momente ale Zonei crepusculare, dar Taichi Yamada reuşeşte ca, prin intermediul acestor procedee venite pe filiera celei de-a şaptea arte, să vorbească, într-o manieră unică şi greu de uitat, despre singurătate, despre nevoia de dragoste pe care o simte orice ființă umană, despre trecutul care ne bântuie fără putință de scăpare pe fiecare în parte.

Înrudit, fie şi parțial, din punct de vedere tematic, romanul N-am mai visat de mult că zbor aduce, deloc întâmplător în discuție, prin intermediul încercărilor lui Taura de a înțelege ceea ce i se întâmplă lui Mutsuko, texte celebre care analizează, fiecare în felul său, natura timpului şi relația acestuia cu spațiul, ale unor autori celebri, de la H.G. Wells la Stephen Hawking, autorul citând, însă, nu o dată, şi fragmente din lirica europeană (Baudelaire) sau japoneză, de care protagoniştii săi sunt fascinați şi sub semnul căreia se desfăşoară câteva dintre dialogurile lor semnificative. Cartea poate fi citită, astfel, (şi) ca o adevărată fantezie metafizică care, cel puțin pe cititorul occidental îl duce cu gândul la F. Scott Fitzgerald şi la strania istorie a lui Benjamin Button. Dar care, în egală măsură, are în vedere raporturile foarte complicate pe care dragostea le stabileşte cu timpul care o consumă sau de care e consumată, după caz. La fel ca şi Străini, cartea poate fi citită şi ca o excelentă alegorie, menită a evalua semnificațiile pe care, în lumea contemporană, le mai pot avea noțiunile de prezent sau de trecut: chiar dacă retragerea în trecut pare, de multe ori, a fi soluția preferabilă sau preferată de personajele sale, Yamada le obligă, de fiecare dată, schimbând contextul, să se confrunte cu toate provocările prezentului. 

Amintirea e cea care ne ține în viață, înțelegea la un moment dat protagonistul din Străini. Dar, va intui el în scurt timp, tot ea poate, în anumite condiții, să ducă ființa umană mai repede spre moarte. Schimbând accentele, adevărurile acestea sunt întrevăzute şi de către Taura şi Mutsuko, înspăimântați, fiecare în parte, de schimbările pe care le suferă femeia, dar şi de faptul că propriile lor amintiri despre clipele petrecute împreună sunt de fiecare dată nuanțate de efectul pe care transformările din prezent le au asupra amândurora. Pe de o parte, Mutsuko e convinsă că nu mai are timp, iar Taura nu poate să nu se întrebe dacă nu cumva chiar întâlnirea lor, prima, cea din spital, a declanşat acest inexplicabil proces. Se poate vorbi, în acest caz, de vreo vinovăție a sa, sau totul trebuie privit cu resemnare şi trăit, în consecință, cu pasiune? Ea se îndreaptă, simbolic, către momentul propriei naşteri, iar el, implacabil, înspre acela al propriei morți. Cât poate dura miracolul acestei iubiri puse de la bun început sub semnul tragicei predestinări? Dar, oare, e adevărat ceea ce i se întâmplă protagonistului, sau totul este doar rodul imaginației sale?  

Taichi Yamada nu-şi face vreodată personajele să discute despre toate acestea, deşi este clar că nimic altceva nu-i interesează mai mult pe cei doi. În plus, tehnica narațiunii la persoana întâi îl ajută pe scriitor să păstreze ambiguitatea – proprie, de altfel, literaturii japoneze contemporane, dacă e să ne gândim, în acest context, doar la exemplele strălucite din creațiile lui Kobo Abe sau Kenzaburo Oe – de natură a pune mereu o piedică în calea oricărei încercări de a duce vreo explicație până la capăt, menținând totul în planul sugestiei ori al aluziei subtile.

Obişnuit cu universul cinematografiei, Yamada ştie, desigur, cum să construiască noi şi noi lumi posibile ori să-şi transporte, aproape pe nesimțite, cititorii pe tărâmul imaginației. Taura însuşi, încă de la începutul cărții, meditează la propria sa existență şi are senzația stranie că o vede ca şi cum aceasta s-ar desfăşura, împotriva oricărei logici, proiectată ca pe un uriaş ecran pe care el l-ar avea în fața ochilor. Dovadă că, aşa cum spune şi Hideo Harada, protagonistul din Străini, „chiar dacă oamenilor nu le vine să creadă, de cele mai multe ori totul se petrece, până şi în viața de fiecare zi, ca într-un studio cinematografic.” 

 

Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor

Traducere de Mihaela Butnariu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2012