OMUL CA TEOFANIE ASCUNSĂ

Să ne întoarcem aşadar... la început! Termenul de teofanie, ce provine din greaca veche (theophaneia, „apariție a zeului“), ar avea în contextul dezbătut aici nuanțele sale. Pentru a le creiona sunt necesare câteva aspecte introductive referitoare la textele supuse cercetării. Facerea, cum este tradus termenul în Biblia sinodală (1988), constituie prima carte a Vechiului Testament. Cuvântul „testament“ în această denumire (ca şi în titlul Noul Testament) nu are aici sensul modern binecunoscut. Latinescul „testamentum“ în care îşi află originea, traduce cuvântul ebraic ce înseamnă „legământ“. Astfel, Vechiul Testament ne vorbeşte despre legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul evreu prin Moise şi care va fi împlinit în Noul Testament prin apariția lui Christos. Vechiul Testament reprezintă Biblia evreilor, numită şi TaNaK, nume format din inițialele celor trei părți constitutive: Tora (Pentateuhul), Nebiim (Profeții) şi Ketubim (Scrierile) şi cuprinde 39 de cărți. El a fost scris în ebraică, exceptând câteva pasaje în limba aramaică, textul fiind tradus în limba greacă începând cu secolul al III-lea a.Ch., la Alexandria, filieră prin care ne-a parvenit sub denumirea de Septuaginta.

 

Revenind la Geneză (Facerea), ea ne oferă nu doar o introducere în istoria poporului evreu, ci o introducere în istoria umanității. Deşi exegeții consideră că interpretarea acestei prime cărți a Pentateuhului nu poate fi făcută decât în raport cu evenimentele ulterioare care descriu evoluția poporului evreu, nu vom face excursuri de acest tip. Vom propune mai degrabă o privire trans-istorică pentru a ridica cititorului întrebări despre natura existenței sale şi a-i determina o întoarcere reflexivă către sine însuşi. În acest sens, cosmogeneza şi antropogeneza biblică pot avea un statut de sine stătător, vorbind dincolo de tradiție şi de text, despre posibile răspunsuri la căutările noastre ontologice. Ne interesează mai degrabă dimensiunea simbolică a apariției ființei umane în economia Creației, aşa cum este prezentată de capitolul I al Vechiului Testament. Vladimir Lossky vorbeşte în După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu despre o „teologie a chipului“, precizând că unii exegeți, precum Karl Barth, neagă o astfel de teologie (ea ar fi inventată), iar alții (Anders Nygren, E. Lehmann), că ar fi străină revelației (teologia chipului ar fi o inserție grecească de tip platonic şi stoic în traducerea Septuagintei). Poate fi omul sau nu poate fi expresia unei teofanii? Să vedem câteva argumente textuale.

 

Cartea Genezei, concluzionează Encyclopaedia Judaica (titlu abreviat în text Enc. Jud., 2007, vol. 7, p. 440), este o lucrare compusă din diferite documente provenind din varii perioade de timp. Prezența anacronismelor, utilizarea unor nume ebraice diferite pentru Dumnezeu, diversitatea stilului şi vocabularului, existența unor duplicate care prezintă contradicții ale aceluiaşi eveniment au condus la o astfel de interpretare. Se menționează, spre exemplu, cum crearea simultană a bărbatului şi a femeii din Facere 1:26-28 ca un apogeu al operei divine, după ce au fost făcute păsările şi animalele, este reluată în Facere 2:7, 18, 19, 22, dar prezintă o altă ordine: femeia este făcută din bărbat şi după ce au fost create animalele şi păsările. Dumnezeu vorbeşte despre sine însuşi la plural, ceea ce, spune aceeaşi sursă, este neobişnuit – Facere 1:26, 3:22 – iar combinarea numelor divine YHWH-Elohim întâlnită de aproape 22 de ori în două capitole ale Genezei (2 şi 3), nu mai apare apoi decât o dată în Pentateuh (Exod 9:30). De altfel, este unanim acceptată ideea că textul biblic, în ansamblul său, este o colecție eterogenă de scrieri provenind din epoci diferite.

 

Cosmogonia biblică are numeroase puncte comune cu alte cosmologii antice din Orientul Apropiat, fapt care atestă o importantă influență anterioară, ne spune Enc. Jud. Atmosfera abisului apelor primordiale din Geneză 1:2 (ebr. tehom- adâncul şi mayim – apa sau apele) le regăsim ca materia prima în cosmogonia babiloniană. Poemul mesopotamian al creației, Enuma elish, ne vorbeşte despre oceanul primordial reprezentat parțial de „născătoarea Tiamat care îi va zămisli pe toți“ (citat din Enuma elish în Miturile esențiale, Victor Kernbach, 1996, pag. 20). Această masă amorfă de ape, haotică dar plină de potențialițăți, asimilată uneori cu vidul, este un motiv comun al culturilor antice (vezi şi Rg-Veda X,121,129, cosmogonia egipteană etc.). Mai sunt multiple alte afinități cu celelalte tradiții, dar nu ne vom extinde la astfel de analogii datorită spațiului restrâns.

 

Revenind la tema propusă, Omul ca teofanie ascunsă, trebuie să precizăm că teofania are darul de a ridica întrebări majore, deşi misterul, inefabilul care-i defineşte substanța nu se adresează atât gândirii, cât simțirii sau unui alt „organ“ de receptare: sufletul. Teofania utilizează acelaşi mecanism al paradoxului ocultat-revelat în care îşi îmbracă mesajul şi parabolele christice. „Dumnezeu“ în limba ebraică, Elohim, are formă de plural. El (ei) după crearea cosmosului, a (au) hotărât şi crearea unei ființe care să poarte chipul şi asemănarea Sa (Lor) – omul (adam), făcut bărbat şi femeie. 

„Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră (s.n.), ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! 

Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.“ (Facerea, 1:26,27)

 

Dar să ne întoarcem la primele momente ale Creației, pentru a surprinde apoi mai bine înțelesurile acestui pasaj. O primă întrebare care s-ar pune este legată de bi-unitatea divină, iar, mai târziu, vom vedea, chiar de tri-unitatea divină. Cert este că începuturile creației biblice se află sub semnul paradoxalului Elohim, plural ebraic ce poate fi interpretat mai uşor în contextul celui de-al doilea verset unde descoperim ebraicul ruah, Duh (spirit, suflare) al lui Dumnezeu care se purta deasupra apelor. Iată că Unicul Creator cuprinde în sine şi principiul feminin: ruah este substantiv feminin în ebraică şi asocierea sa cu apele primare îi întăreşte genul. Dumnezeu şi Duhul Său/ Suflarea Sa sunt Unul şi doi în acelaşi timp. Remarcăm şi preexistența adâncului, a apelor, ceea ce ar exclude ideea creației ex nihilo, precizeză Enc. Jud. Se pare că dualul este leitmotivul primelor două versete: „La început a făcut Dumnezeu cerul (cerurile) şi pământul“, altfel spus, susul şi josul, o primă pereche de contrarii. Atributele pământului sunt tot două, nu mai multe – este „netocmit şi gol“ (controversata expresie tohu va-vohu); iar despre „perechea“ Ruah-Elohim se poate discuta enorm fără a epuiza subiectul. Oricum, se pare că mesajul din subtext este coexistența acestor două principii, masculin şi feminin, a contrariilor în unitatea divină primordială. Această coincidentia oppositorum este un leitmotiv al Creației în plină desfăşurare. Primele două versete au atributele genului epic specific Genezei – narațiunea nu respectă neapărat o ordine cronologică şi ne dă indicii cu privire la transcendența divină în care se află germenii Creației abia în a doua parte a versetului doi, tot în termeni metaforici. Încununarea actului divin creator se face prin zidirea omului în cea de-a şasea zi. Identitatea esențială prin chip, asemănare şi statut (acela de stăpân) dintre Adam şi Dumnezeu ne duce cu gândul la înalta filosofie a Upani?adelor care are drept ax identitatea dintre ?tman (sinele, spiritul individual) şi Brahman (Dumnezeu, Absolutul). Analogiile, chiar şi în registru inversat pe alocuri, sunt uimitoare:

„La început, Acesta nu era decât Sinele (?tman), cu înfățişarea Omului... Cercetând în jur, el nu a văzut nimic în afară de sine (?tman). „ Eu sunt acesta“, a grăit el la început...Singuraticul nu se bucură. A dorit un al doilea. El era cât o femeie şi un bărbat strâns îmbrățişați. S-a despicat pe sine(?tman) însuşi în două. Drept care s-au ivit soțul şi soția...

El şi-a dat seama (s.n.): De bună seamă creațiunea sunt eu, căci eu am creat totul.“

(B?had?ra?yaka Upani?ad, Cartea Întâi, Brahmana IV:1-5, în Cele mai vechi Upani?ade, trad. din lb. skr. Radu Bercea, Ed. Ştiințifică, Bucureşti, 1993, pag. 37)

(Singuraticul de aici are o corespondență semnificativă în Facere 2:18: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.“)

 

Mesianicul „Eu sunt cel ce sunt“ seamănă mult cu „ Eu sunt acesta“; afirmația novo-testamentară „împărăția cerurilor este în voi“ nu vorbeşte oare despre aceeaşi misterioasă unitate la nivel de esență dintre om şi Dumnezeu?

În alt loc din B?had?ra?yaka Upani?ad (abreviere B.Up.) întâlnim:

„Într-adevăr, la început Acesta era Brahman. El şi-a dat seama de sine (?tman) însuşi (s.n.): Eu sunt Brahman. De aceea a devenit acest Tot. Oricare dintre zei se deştepta întru cunoaşterea acestuia, devenea el însuşi acesta; la fel şi dintre ??i, la fel şi dintre oameni.... Chiar şi în ziua de azi, cel care-şi dă seama astfel: Eu sunt Brahman, acela devine Totul şi nici măcar zeii nu pot să-l împiedice, căci el este sinele (?tman) lor.“

(B.Up., Brahmana IV:1O)

Este foarte interesantă aici similitudinea între primul act de gândire, dacă îl putem numi aşa, al Creatorului, aşa cum ni-l revelează B.Up. şi Geneza biblică:

„Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina (s.n.) şi a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.“ (Facerea, 1:1, în Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția sinodală, 1992)

 

Observăm o atitudine autoreflexivă comună a Creatorului în cele două texte. El conştientizează ceea ce a realizat, iar această priză de conştiință asupra lui însuşi este primul act al minții divine care ne introduce în termeni de dualitate. Observăm că această autorevelare a Creatorului este un leitmotiv în cosmogeneza biblică. 

„A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari... Şi a văzut Dumnezeu că este bine.“(s.n.) (Facerea 1:16-18)

Acelaşi „Şi a văzut Dumnezeu că este bine“ îl regăsim şi după crearea ființelor vii, a păsărilor, după crearea animalelor. Capitolul I al Facerii se încheie în acelaşi mod:

„Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte.“ (Facerea, 1:31)

 

Se pune o întrebare firească: nu ştia Dumnezeu deja că este bine ceea ce face? Nu ştia a priori că acțiunile sale şi rezultatul lor vor fi pozitive? Omnisciența divină se află oare la începuturile Creației într-un impas? Sau este vorba mai degrabă despre o metaforă a trecerii unui „prag“: dinspre transcendență spre imanență? Geneza biblică se poate asimila oare unui joc al Supremului Creator cu sine însuşi pentru a se descoperi în toată splendoarea atributelor sale?

Este semnificativă, de asemenea, analogia om – Dumnezeu şi sub raportul puterii: nu numai că primul poartă chipul şi e făcut după asemănarea Creatorului, dar, mai mult, textul biblic ne trimite la o corespondență evidentă de statut. Aşa cum Dumnezeu este Stapânul macrocosmosului, omul devine în Geneză stăpânul microcosmosului teluric, de altfel acesta fiind şi scopul zidirii lui: 

„Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească (s.n.) peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!“ (Facerea, 1:26). 

 

Intenția se concretizează în versetul 28, după crearea omului El binecuvântându-l şi spunându-i să supună şi să stăpânească pământul întreg. Textul însă poate fi interpretat aici şi în registru strict individual. Ebraicul „adam“ (tradus prin om) are o etimologie destul de ambiguă, menționează Enc. Jud.(vol. 1, p. 371). Forma feminină, „adamah“, înseamnă „pământ“, jocul de cuvinte „adam“-„adamah“ din Geneză 2:7 sugerând ideea că „adam“ are înțelesul de „făcut din pământ“. Descoperim astfel o altă posibilă cheie de interpretare a pasajului mai sus amintit: indicația divină dată lui Adam de a supune şi a stăpâni pământul poate fi sinonimă cu a se stăpâni şi a se supune pe sine însuşi. Mai precis: a-şi controla corpul făcut din pământ înseamnă a-l cunoaşte şi a acționa asupra lui (corpului). Acest pământ, planul cel mai de jos al Creației, este dăruit, în forma nobilă a trupului său, lui Adam; în Adam se combină creatul şi increatul, cerul şi pământul, plinul şi vidul, după chipul şi asemănarea lui cu Dumnezeu. Putem considera deci că universul creat de Dumnezeu în cinci zile, „se condensează“ în forma corpului său? Într-o astfel de topografie interioară, nu ar glorifica omul însăşi sacralitatea şi splendoarea Creatorului său şi a întregii Creații?

Celebra expresie sanscrită Tat tvam asi ( „Tu eşti Acela!“) care desemnează identitatea dintre esența spirituală a omului şi esența lui Dumnezeu (identitatea ?tman – Brahman) regăsită ca leitmotiv în Ch?ndogya Upani?ad,( Capitolul al VI-lea, Partea a 8-a:7-16) este omologabilă expresiei puse aici în discuție.

 

Dar să revenim la versetul 1:26 din Geneză. Acest chip şi asemănare, cu siguranță, este altceva decât o construcție pleonastică, aşa cum pare la prima vedere. Dacă am îndrăzni să facem un portret al Creatorului pornind de la ceea ce ni se spune în textul Genezei, am deduce, evident, atotputernicia divină, omniprezența Sa, omnisciența Sa, cu toate atributele: libertate, splendoare, bogăție, frumusețe, conştiință şi conştientizare de sine. Este oare mai puțin de atât omul făcut după chipul şi asemănarea divinității? Aici este cheia. Versetele 26-27 vorbesc despre un Dumnezeu care se doreşte părtaş al lui însuşi în magnifica operă creată. Elohim abandonează pentru moment rolul Creatorului şi îşi asumă rolul creaturii. Sau, mai bine zis, este deopotrivă Creator şi creatură. Iar apoi reflectă asupra a ceea ce a creat şi analizează dacă este bine. De remarcat astfel o primă triadă care este simultan Unul: Creatorul, creatura umană şi Observatorul. Creatorul este principiul dinamic, forța primordială generatoare a Universului, Cel care naşte. Observatorul este principiul pasiv, cel care ia act de ceea ce s-a generat din el însuşi, cel care, prin „intermediul“ Creatorului, se obiectivează pe sine însuşi. Creatura umană, încununare a Creației, este cea care dă seama de raportul dintre celelalte două aspecte. Poate fi asociată această triadă cu triada creştină a Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh? Paradoxul şi misterul antropogenezei biblice poate să rezide tocmai în această tri-unitate divină. Nediferențiată decât din punctul de vedere al unei derulări cosmice a „evenimentelor“ primordiale, tri-unitatea se va reflecta, conform expresiei binecunoscute, „ după chipul şi asemănarea Noastră“, şi în om. „Precum în cer, aşa şi pe pământ“ va spune Christos. În Geneză, principiul corespondenței se etalează ca principiu guvernator al Creației şi al omului însuşi. Triada poate fi identificată şi anterior antropogenezei biblice sub forma intenției, dorinței divine de a crea, a atotputerniciei Cuvântului creator (leitmotivul divin al lui a spus: „a zis şi aşa a fost“) şi a cunoaşterii (aici a posteriori – a văzut că e bine), privită ca un joc al autorevelării (Dumnezeu se cunoaşte pe Sine acționând şi observând rezultatele sau culegând roadele acțiunilor sale). 

Dacă, să presupunem, chipul ar fi o identitate de formă (desigur, nu în sens material), atunci asemănarea la ce s-ar putea referi? Poate cumva la conținut? Este evident că, din modul în care se „autoportretizează“ Elohim, omul va căpăta şi el atributele divine. Deşi insuficient explicată în Facere 1: 26-28, creația omului îşi găseşte semnificația şi adâncimea în Facere 2:7, care este o completare a capitolului întâi, punct de vedere adoptat de Enc. Jud. şi care rezolvă parțial anacronismele menționate inițial. Dumnezeu va sufla asupra lui Adam suflare de viață şi omul va fi astfel ființă vie. Suflarea de viață ce este altceva decât manifestarea acelui Duh al lui Dumnezeu, Ruah? Imortalitatea acestui Duh este incontestabilă şi ea se transferă aşadar şi primului om. El, Adam, poartă astfel o dublă pecete: a pamântului, a Creației marcată de dualitate, timp şi spațiu, lumină şi întuneric, noapte şi zi, şi pecetea nemuririi. El deține cheile puterii telurice, dar, aidoma lui Dumnezeu, el poate „accesa“ şi cunoaşterea, precum şi atotputernicia divină. De aceea Adam este lăsat să ia contact cu simbolul vieții şi al cunoaşterii dualității bine-rău în paradis.

 

Este foarte interesant că în primul capitol omul, precum şi tot ceea ce există s-a făcut prin puterea Cuvântului divin. În capitolul II, inadvertențele în privința cronologiei acțiunilor divine culminează cu facerea omului dar nu prin Cuvânt, ci prin Acțiune divină, asta presupunând o implicare concretă, explicită a Creatorului: 

„Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în fața lui suflare de viață şi s-a făcut omul ființă vie.“( Facerea 2:7)

Totuşi, analizând în profunzime, constatăm că suflarea de viață pe care Dumnezeu o pogoară asupra omului este, aidoma cuvântului, o manifestare a „respirației“, a „suflului“ divin. Identitatea suflare – cuvânt o regăsim şi în alte pasaje biblice, sau în alte texte precum Upani?adele. 

„ La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul. 

Acesta era întru început la Dumnezeu.

Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.

Întru El era viață şi viața era lumina oamenilor.“(Ioan 1:1-4 )

 

„ ...astfel e alcătuit sinele : din glas (vac, cuvânt), din gând (trimitere la cunoaştere) şi din suflu (prana).“ (B?had?ra?yaka Upani?ad , Brahmana 5:3)

Deține cumva şi omul puterea Cuvântului prin care a fost creat? Psihologia contemporană şi neuroprogramarea lingvistică ar putea avea un răspuns.

La nivel uman, regăsim o altă expresie a paradoxalei tri-unități divine. Adam are trup făcut din țărână, are suflare de viață de la Dumnezeu şi rațiune, lucru demonstrat de faptul că este făcut stăpân peste pământ şi toate bogățiile sale (cap. I), şi confirmat apoi în grădina Edenului când este pus să numească animalele, păsările etc. (Facere, 2: 19-20). Trup, minte şi spirit, folosind o terminologie modernă, fiecare din ele găsindu-şi corespondențe în Ființa divină primordială. Rațiunea sau gândirea, ca intermediar între trup şi spirit, este şi pragul capital pentru Adam. El, împreună cu consoarta sa, va fi testat şi astfel va fi „evaluată“ capacitatea lor de a gândi, de a discerne, de a alege. Odată cu capitolul doi, lucrurile se complică. Eseul de față nu va mai intra însă acum în detalii.

Câteva ultime precizări... Dacă în primele zile ale Creației, Elohim vede că este bine ceea ce a înfăptuit, în ziua a şasea, după ce este creat şi omul ca un apogeu al operei divine, Ei (El) constată că erau nu doar bune, ci bune foarte. Dacă nu ar apărea al doilea capitol şi al treilea, totul ar părea perfect. Nicio interdicție, nicio amenințare nu zguduie relația Adam-Elohim în primul capitol. Începând cu al doilea, lucrurile se modifică subtanțial. Iată câteva inadvertențe: Dumnezeu nu mai pare acelaşi ca în capitolul inițial –şi chiar nu este într-o anumită măsură. Numele Elohim este aici însoțit de tetragrama YHWH. El pare a se teme că ar putea fi detronat de cei doi căzuți în neascultare şi îi alungă – atributele sale de omnipotență, omnisciență (le cere explicații cuplului căzut despre pățanie), de omniprezență sunt reduse la un statut mai degrabă de stăpân cu mână de fier care blestemă şi pedepseşte cu moarte pe sclavul neascultător (să fie oare o reflectare a unei perioade zbuciumate din istoria poporului evreu?). Este o întrebare pe care exegeții o iau frecvent în considerare, analizând cartea Genezei în context istoric. Naşterea şi numele Evei, cronologia diferită în privința facerii făpturilor terestre, ambiguitatea copacului sau copacilor din centrul Edenului, anularea libertății de decizie în privința cunoaşterii etc. sunt susceptibile de interpretări hermeneutice care, evident, vor îmbogăți cadrul analizat aici cu noi înțelesuri. Raportul om-Dumnezeu integrat în raportul timp – veşnicie ar merita şi el o interpretare aparte, pentru a configura mai solid ipoteza omului ca teofanie ascunsă, însă mențiunile din acest eseu sunt doar un succint punct de pornire pentru cercetări ulterioare.

Ne vom opri însă şi vom concluziona că fragmentele de text propuse spre analiză în paginile de față coroborează în a deschide un drum către o posibilă reevaluare a statutului de om, o întoarcere ab originem, pentru a afla marile întrebări şi marile răspunsuri. Obosiți de ideologia construită cu râvnă de tradiție prin care suntem urmaşi ai păcatului, am putea să ne întoarcem oare înaintea lui şi să luăm în considerație documente textuale care atestă posibile oglindiri ale divinității în noi înşine? O doctrină care te face culpabil pentru că exişti ca urmaş al păcatului, ar putea credita şi transforma în flacără vie ideea că omul este şi el o teofanie? Cum ar putea omul modern areligios, după expresia lui Mircea Eliade, să-şi recupereze statutul de homo religiosus pentru a ieşi din criza identitară în care se află? Christos este un răspuns. Dar pentru câți dintre noi? Răspunsul lumii contemporane este acela al ateismului, materialismului, consumismului, utilitarismului, raționalismului, deconstructivismului. Cât de actuală şi adecvată timpurilor moderne este învățătura creştinismului pentru a se atinge nivelul unei eficiențe epistemologice, un salt către regăsirea pe un nivel ontologic superior? Christos ne va arăta cum este cu putință să învingi moartea, să fii fiu al lui Dumnezeu şi părtaş al Misterului. Dar pe câți dintre contemporani mai atinge acest fapt? Asemănarea cu Dumnezeu pe care omul trebuie să o manifeste, iată, se împlineşte în modelul christic, Noul Adam, conform creştinismului. Dar omul de azi se chinuie între supraviețuire sau abuz, între hedonism absolut şi autodistrugere. Oare nu ar trebui, poate, să revenim la învățăturile tradițiilor anterioare pentru ca o hermeneutică textuală eliberată de dogmă să permită, într-o primă instanță, o recuperare a posibilei teorii conform căreia omul ar putea fi o manifestare a divinității? Dacă tradiția creştină din care facem parte marea majoritate dintre noi şi marea majoritate a Occidentului, dominantă a istoriei culturii şi civilizației occidentale, nu ar fi avut, nu ar avea sincope şi inadecvări majore în istoria spiritului, atunci de unde criza de conştiință pe care umanitatea o traversează? Nu cumva ar trebui asumată o responsabilitate a abuzurilor de-a lungul istoriei şi o inadecvare datorată rigidității dogmatice care exclude dialogul şi reconfigurarea, conform lumii actuale, a unor modele de gândire religioasă? Ar putea fi propus ca un nou de model de gândire omul ca teofanie ascunsă? Îi putem reda, aşadar, omului contemporan încrederea că este valoros prin simplul fapt al existenței sale, prin prezența Absolutului în el însuşi? Este un adevăr sau o erezie? Vom încheia alături de Ecclesiastul:

„Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înțelege lucrarea pe care o face Dumnezeu de la început până la sfârşit.“

 

Bibliografie selectivă:

Biblia, Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1988

Cele mai vechi Upani?ade, trad. din lb. skr. Radu Bercea, Ed. Ştiințifică, Bucureşti, 1993

Charpentier, Etienne – Să citim Vechiul Testament, Ed. Arhiepiscopiei romano-catolice, 1998

Encyclopaedia Judaica, Ed. Thomson Gale, Detroit 2007

Kernbach, Victor –Miturile esențiale, Ed. Univers Enciclopedic, 1996

Lossky, Vladimir – După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006