CINE ŞTIE DE CE

– Acum că ne cunoaştem...

– Pardon...!?

– Am zis: acum că ne cunoaştem.

– De când ne cunoaştem?

– Păi... cam de două ore.

– E prea puțin.

– Cum puțin?

– Puțin pentru a ne cunoaşte.

– Puțin? Fie-mea a cunoscut aseară un negru la discotecă şi astăzi mi l-a adus acasă. Că se mărită cu el. Şi uite-aşa, dintr-o cunoştință întâmplătoare şi scurtă – o legătură pe viață.

– Nu e sigur.

– De ce nu e sigur?

– Şi mie mi-a venit cândva ideea, tot întâmplător şi scurt, să-mi clădesc o casă. Ani de zile am strâns materiale, ştii, cărămizi, ciment, var, scânduri, grinzi, burlane, cuie, carton gudronat, smoală... M-a costat scump ideea asta. Am făcut şi închisoare. Am stat de mai multe ori, că leafa, leafă... Mi-am zis că mă pricep, că ştiu, că doar am citit atâtea cărți de specialitate. Şi m-am apucat să o ridic singur. Asta era după ultima condamnare. Ce nevoie am eu de ingineri, arhitecți, zidari, mi-am zis. Oricine poate învăța orice şi poate deveni orice. De-o pildă parlamentar sau chiar ministru, de ce nu. Dintr-un amator fără şcoală poate ieşi un mare cântăreț sau un mare pictor. De ce n-ar ieşi şi un mare constructor?

– Ştiu, trăim într-o vreme a tuturor posibilităților. Toate porțile ne sunt deschise. Eu, de-o pildă, pot să fac acum afaceri şi în Honolulu sau în oricare alt colț de lume.

– Da, aşa mi-am zis şi eu. Numai că prin casa, ridicată de mine după capul meu, astăzi suflă vântul. Zidurile au crăpat, acoperişul a zburat, toată s-a aplecat într-o rână...

– Ca Turnul din Pisa.

– Exact! Vezi? Şi ăla a fost făcut de cunoscători şi tot s-a înclinat.

– Acum ai câştigat experiență. Mai faci una şi iese perfectă.

– Nu mai fac că nu mai am cu ce.

– Adică mijloace?

– Exact. Le-am epuizat pe toate. Am împrumutat de la bancă, girând cu cavoul soacră-mi, m-am împrumutat de la frați, surori, veri, verişoare, unchi, mătuşi. Şi de la prieteni şi de la duşmani. Sunt dator vândut. 

– Şi ce-ai să te faci?

– O cârpesc pe asta pe care am ridicat-o.

– Păi şi pentru cârpeală îți trebuie bani.

– Nu-mi trebuie.

– Cum aşa?

– Din şase fac una.

– Nu înțeleg.

– Din şase camere fac una singură. Nu mai am nevoie de atâta spațiu.

– Aha! Cred că înțeleg. Te-ai întins mai mult decât îți este pătura.

– Nu.

– Atunci?

– Pătura s-a făcut mai mică.

– ?!

– Uite-aşa.

– Cum adică?

– Din şase am rămas doar doi.

– Care şase?

– Eu, soția şi patru copii.

– Acum cred că înțeleg. Ți s-au căsătorit copiii.

– Nu-i aşa. Copiii mi s-au prăpădit. Au murit din cauza mizeriei şi a frigului. Nevastă-mea e bolnavă de oftică şi n-are s-o mai ducă mult. 

– În cazul ăsta ai dreptate. Îți ajunge şi o singură cameră.

– Da. Cu materialele recuperate de la cele cinci camere, am să construiesc o cameră trainică, fără fisuri, să nu mai pătrundă nici firicel de vânt.

– Şi ai s-o faci tot singur?

– Am să mă mai gândesc... De ce n-aş încerca? Voință am, experiență, slavă Domnului...

– Dar cu fiică-mea cum rămâne?

– Ce-i cu fiica dumitale?

– Păi parcă ziceai...?

– Eu? N-am zis nimic. Nu mă bag nu m-amestec. Să facă ce-o vrea.

– Deci, să se mărite...

– Am zis eu?

– Zic eu. În definitiv are toată viața înainte. Şi e viața ei. Copiii, dacă-i va avea, vor fi ai ei... 

– Păi cum altfel?

– Aşa cred şi eu. Şi dacă sunt ai ei, poate să facă ce vrea cu ei. Cu casa, cu bărbatul şi copiii. Stăpânul de-aia se chemă că-i stăpân ca să poată să facă ce vrea şi cum îl taie capul cu ce-i al lui. 

– Că bine zici. Dar trenul?

– Ce-i cu trenul?

– Nu mai vine.

– Aha, uitasem de el. Ne luarăm cu vorba.

– M-am interesat.

– Şi ce-ai aflat?

– Că trenul de opt fără zece soseşte după cel de opt fix.

– Dar cel de opt fix soseşte la opt fix?

– Nu.

– Atunci?

– Cel de opt fix soseşte la opt şi douăzeci, iar cel de la opt fără zece, la opt şi treizecizeci şi cinci.

– Frumoasă încurcătură!

– De fapt, zicea impiegatul, s-ar putea ca cel de opt fără zece să sosească înaintea celui de la opt fix, dar nu la opt fără zece şi nici la opt treizeci şi cinci, ci la douăsprezece şi zece sau chiar mai târziu.

– E posibil? 

– Foarte posibil. Iar cel de opt fix să sosească nu la opt şi douăzeci, ci la unu şi cincisprezece sau chiar ma târziu. Dar s-ar putea foarte bine să vină înaintea celui de la douăsprezece şi zece. În caz că cel de la douăsprezece şi zece ar sosi pe la două sau trei. Orice este posibil.

– Da, orice este posibil. Trăim în era tuturor posibilităților. Ar putea să sosească şi amândouă o dată.

– Nu, asta nu.

– De ce?

– Gara n-are decât două linii. Una pentru dus, alta pentru întors..

– Ai dreptate. La asta nu m-am gândit. (Cască) Uite-aşa trece timpul. Pe nesimțite. Inexorabile fugit tempus. S-a crăpat de ziuă. (Cască)

– Domnule, dumneata eşti pesimist.

– Nu, nu sunt. Constat şi meditez cum e cu noi şi cu trenurile astea. Aşteptăm mereu venirea, dar la plecare nu ne gândim. (Cască)

– Domnule, greşeşti. După sosire, trenul o ia din loc repede. Opreşte doar pentru două minute.

– Ai dreptate. După venire ne rămâne foarte puțin timp. Lucretius ne învață că primul pas în viață este şi primul pas spre moarte. (Cască lung şi zgomotos.) 

– Ai zis ceva? N-am auzit. Am adormit nițeluş.

– Nu. Adică da. Ce facem? 

– Ce să facem. Aşteptăm.

– Până când?

– Asta e, până când? Vorba unui rabin înțelept.

– Asta e, până când. Nici impiegatul nu ştie. Şeful gării zice că dacă nu-l prindem noi, îl prind copiii noştri. Sau nepoții, sau strănepoții. Cândva tot o să vină.

– Eşti sigur?

– Absolut sigur.

– Dar dacă noi nu-l mai prindem, atunci noi ce facem?

– Stăm de vorbă. Dumneata îmi spui ce părere ai, eu îți spun părerea mea. Putem să ne ținem şi câte o cuvântare. Timpul trece mai uşor cu vorbe.

– Nu. Eu am o altă propunere. Să scriem o scrisoare. 

– N-avem hârtie.

– Nici pix.

– Nici plic.

– Nici timbre.

– Eu am căutat ieri toată ziulica. Nu-s de găsit. Gestionarul mi-a spus că a luat foc depozitul de la artificiile de Revelion.

– Bun, dar dacă am avea şi hârtie şi pix şi plic şi timbre, cui am scrie scrisoarea?

– Scrisoarea? Responsabilului.

– Care resposabil? Celui de la debit?

– Pentru ce?

– Pentru hârtie, pix, plic şi timbre.

– Nici vorbă. Degeaba i-am scrie. Dacă a luat foc depozitul.

– Atunci? Cărui responsabil? 

– Celui cu transporturile.

– Şi cine-i ăsta? Cum îl cheamă? 

– Nu ştiu. 

– Păi vezi?

– Ce să văd?

– La transporturi sunt mulți responsabili. Dacă nu ştii cui să te adresezi, e inutil să te adresezi. Logic, nu?

– Logic. Atunci să aşteptăm.

– Până când să tot aşteptăm? 

– Nici şeful gării nu ştie. De unde să ştiu eu? Nimeni nu ştie...

 

S-a luminat de ziuă. Cei doi călători adorm rezemați unul de celălalt. Trenul de opt fără zece seara trece la opt fără zece dimineața. Se trezesc în clipa când locomotiva tocmai fluiera de plecare. Trenul se pune iute în mişcare. Zadarnic aleargă după el. Nu-l mai prind. Se întorc şi se aşează gâfâind pe bancă.

 

– De ce nu ne-o fi trezit impiegatul?

– Crezi că de-aia-i plătit? Să trezească călătorii?

– Nu de-aia, dar oricum...

– Fii serios. Nici el nu ştia că soseşte.

– Cum să nu ştie?

– Eu l-am întrebat şi mi-a spus că nu ştie. Asta a fost înainte de a adormi. Pe urmă a aflat.

– Cum să afle?

– Auzi, cum?! Prin telefon. Sosirea trenurilor se comunică prin telefon.

– Asta ştiu şi eu. Şi nu puteai să-mi spui şi mie?

– Ba puteam. Dar la ce ți-ar fi folosit?

– Mă revolți, domnule! De unde ştii dumneata dacă mi-ar fi folosit sau nu mi-ar fi folosit. Cine-ți dă dumitale dreptul să judeci ce-mi foloseşte şi ce nu-mi foloseşte? Ce, te crezi Dumnezeu din cer?

– Hai că mor de curiozitate. La ce ți-ar folosi?

– Vrei să ştii? Ca să ajung.

– Şi eu.

– Ce şi eu?

– Vreau să ajung.

– Te cred. Nici nu era nevoie să mi-o spui. Aş vrea să văd şi eu pe ăla care nu vrea să ajungă. Unde?

– La înmormântarea şefului. Celui Mare.

– Şi dacă ştiai că trenurile nu merg, de ce ai mai stat atâta în gară?

– Fiindcă nici autobuzele nu circulă.

– De ce?

– Cine ştie de ce. Ca şi trenurile.

– Atunci, ce facem?

– Aşteptăm. Dar să avem grijă să nu mai adormim. Să nu mai scăpăm trenul de opt fix sau fără zece sau care-o fi.

– La nunta nepoatei mele nu mai ajung.

– Parcă ziceai că mergi la înmormântare.

– Eu? Asta ai zis dumneata. Dar nu are nici o importanță. Ne-am luat cu vorba şi uite nici nu mai ştim ce vorbim. Important este să ajung. Dacă nu la înmormântare, măcar la botez. Găsesc eu ori una, ori alta. Lumea moare şi se naşte mereu. Puțină speranță nu-mi strică. Nici dumitale.

– Atunci să aşteptăm şi să sperăm. Vorba şefului de gară: De nu l-om prinde noi, l-or prinde copiii, nepoții... Un tren oarecare...