Proză

Radu Niciporuc

PASCAL DESENEAZĂ CORĂBII

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014

Pe măsură ce mă apropiam de poarta de îmbarcare, pasagerii erau tot mai puțini şi începusem să mă îngrijorez. Să se fi schimbat ora plecării? Ceasurile aeroportului mă încredințau că ajunsesem la timp, biletul îmi confirma datele zborului, iar funcționarele de la pupitru nu mi s-au părut alertate de o eventuală întârziere; mi-au validat cu un aer plictisit cardul de îmbarcare, în timp ce autobuzul aştepta jos, la baza scărilor, cu motorul oprit. Au trecut apoi mai bine de douăzeci de minute de când mă aşezasem pe unul dintre scaunele sale, fără ca şoferul să explice cuiva de ce nu-şi mişca hardughia din loc, lăsându-mă să bănuiesc că avea vreo defecțiune, el sau poate avionul, şi să regret că plimbarea pe care o făcusem până la Luxemburg, fusese atât de scurtă. Brusc, subsolul acela lugubru m-a deprimat. Pornirea autobuzului nu m-a scos din starea de vid şi amorțeală în care căzusem, iar şerpuitorul său traseu, prelungit printre stâlpii terminalului şi pe lângă avioanele aliniate, ca nişte omizi uriaşe, în amiaza ploioasă, nu părea să fie altceva pentru nervii celor aşezați pe scaune – căci alți pasageri nu existau – decât un test de anduranță. Avionul de Conakry era ascuns cu grijă, după o coamă de deal, în zona vechilor hangare, departe de ochii curioşilor şi iscodirile presei. Când am ajuns, pe jos de data aceasta, în dreptul scărilor – amândouă „în poziție”, lucru neobişnuit pentru modelul acela de Airbus – stropii de ploaie mi s-au înfipt în pielea capului ca nişte unghii reci, şi m-au împins spre prima scară, cea apropiată de carlingă. N-am luat în seamă nici ploconelile stewardeselor, gata să mă însoțească pe culoar, nici liniştea suspectă din avion. Eram nerăbdător să mă instalez pe locul meu, să-mi scot romanul pe care-l începusem cu o zi înainte şi să mă izolez de lumea din jur. Atunci am auzit primul scâncet. Părea în armonie cu lumina filtrată peste scaune, ca într-o sală de concert, şi când s-a auzit din nou, părea mai timbrat şi mai puternic. Apoi, foarte repede, pe fondul bâiguielilor nedumerite ale vecinilor, s-a afirmat un plâns tăios, urmat la scurt timp de un urlet sfâşietor. După ce mi-am plasat geanta în lăcaşul pentru bagaje, am aruncat o privire peste scaunele din spate: la jumătatea rândului din fața toaletelor, se zbătea sub un hanorac ceva ce părea să fie sursa scâncetelor, a plânsului şi a urletelor. La un capăt, se afla un polițist cu o mitralieră pe piept şi aparat de filmat în mână. La celălalt, un bărbat musculos, cu aceeaşi inscripție roşie pe mânecă, a poliției naționale, iar dincolo de el, înspre geam, un civil cu o pălărie trasă pe ochi, ca-n filmele cu detectivi. La această tripletă se va adăuga în curând şi comandantul avionului, alertat de urletele ce se revărsau deja în rafale, spintecând cu violență aerul, şi de protestul spontan al călătorilor, iritați nu atât de faptul că cel ce urla avea tegumente asemănătoare cu ale lor ci de subminarea unui confort pentru care plătiseră. „C’est intolérarable, commandant, nous n’avons pas payés pour ça”, declară belicos bărbatul care-i ceruse unei stewardese cu eşarfă cărămizie să-l cheme pe comandant. Sămânța revoltei se întinse cu repeziciune, strigătele veneau din toate părțile acoperind urletele nefericitului, şi, în câteva minute, epoleții comandantului nu se mai văzură din mulțimea ce-l copleşea cu amenințări vehemente, lozinci şi chiar reproşuri pentru abandonul colonial. Cât apucasem să-l văd mi s-a părut că prestanța îl făcea mai înalt. La un moment dat l-am auzit rostind de câteva ori, fără convingere, cuvântul justiție. Din față, de după perdelele ce delimitau clasa bussines, stewardesele şi câțiva pasageri priveau cu interes viermuiala ce se întețea de-a lungul culoarului. Se auzea tot mai des, încărcat de nervozitate şi teamă, un c’est pas possible, messieurs. Trecuseră deja două ore de când urcasem în autobuz, şi comandantul izbuti să scape din încercuire şi să se refugieze spre carlingă, asta însemnând suspendarea operațiunii. Dar revocarea unei repatrieri e laborioasă, domnilor, spuse rotindu-şi brațele cu un elan electoral. Atunci i-am văzut ultima oară epoleții şi nodul de la cravată. Trimiteți-l cu un avion de marfă, mon commandant, se auzi, tardiv, sugestia unei negrese cu fustă creponată şi gât subțire, de bâtlan. Când manifestația, găzduită de culoarul din stânga al zonei destinate pasagerilor obişnuiți, s-a domolit, urletele de sub hanorac au ajuns în zona frecvențelor înalte şi au câştigat în forță, amplificând avântul revoluționar al mulțimii. Nous ne vivons pas dans la forêt! Nous sommes tous des citoyens respectables, strigau toți şi buzele vineții le tremurau peste dantura îngălbenită, de foşti carnasieri. Pe lângă cei aflați în picioare, încercau să se ridice şi alții, din imediata apropiere, dar nu izbuteau, şi ritmul în care se ridicau şi se aşezau îi făcea să semene, de unde priveam, cu nişte păpuşi mecanice manevrate din butoane şi corzi. Din pragul cokpitului, comandantul supraveghea hărmălaia cu un aer dezgustat. Nervoase, capetele cu păr negru şi sârmos se ondulau când într-o parte, când într-alta, ca oceanul frământat de hulă, în timp ce amărâtul de sub hanorac parcă îşi modula urletele după legănatul lor. După un timp, când stația portabilă a comandantului îi ceru acestuia să pregătească debarcarea protestatarului, mulțimea se linişti brusc, fără să-i pese că hanoracul continua să se zbată şi să urle. Când polițistul cu mitralieră i-a dat un ghiont şi i-a spus să se ridice, acesta s-a evaporat pe uşa din spate, şi echipajul a trecut imediat la procedurile de decolare. Părea că nu se întâmplase nimic. Avionul şi-a încheiat turul de pistă şi s-a desprins repede de la sol, iar după un viraj lent peste periferiile trezite din siestă, s-a înscris maiestuos pe culoarul ce-i fusese desemnat.

Când am ieşit din avion şi am intrat în burduf, m-a izbit zăpuşeala cu iz de mucegai; mi-am spus atunci că băiatul acela ştiuse de ce țipase, şi că aşa aş fi urlat şi eu dacă m-ar fi smuls cineva cu forța dintr-o țară curată şi la locul ei, şi m-ar fi proiectat într-o cantină prin al cărei tavan decupat se revărsau şuvoaie de țânțari peste mulțimea tristă şi resemnată. Nu mi l-a arătat nimeni pe mai-marele aeroportului, pe Monsieur Paul, dar l-am recunoscut imediat ce l-am zărit. Înalt, cu două pungi de grăsime la ceafă, pantaloni portocalii şi buze groase lipite ca o ventuză pe chipul său cu ochi de veveriță, zâmbitor sau încruntat, după împrejurări. De câte ori ieşea din birou îşi proptea coatele pe balustrada ce înconjura sala de aşteptare, îşi ştergea ochelarii cu o batistă mototolită, şi arunca priviri cuprinzătoare ca să se asigure că aglomerația era în toi. Când îl vedea că se lăsa uşor pe călcâie şi-şi punea ochelarii pe nasul turtit, îngerul meu păzitor, un amploaiat al aeroportului care făcea mici servicii pentru agent – m-a aşteptat cu numele navei scris cu cretă, pe o bucată de carton, şi a stat cu ochii în patru pe geamantanul meu, atacat din minut în minut de făpturi spectrale ce se ofereau să mi-l transporte oriunde aş fi dorit – se crispa şi devenea mai mărunt şi mai neînsemnat decât era de obicei. Monsieur Paul nu avea însă ochi pentru asemenea gângănii, pe el îl interesau doar cei ce aveau nevoie de viză. Ca mine, de exemplu. M-a reperat în mulțime şi a trimis un slujbaş să mă întrebe dacă doream aşa ceva, şi răspunsul meu l-a îndemnat pe acesta să-mi arate scările ce duceau la biroul şefului, unde se aflau deja câțiva europeni sosiți cu acelaşi avion. Stăpânul biroului mi-a arătat un fotoliu cu pielea plesnită, şi, după ce m-am aşezat, a început să caşte cu un zgomot şi o putere de aspirație ce părea să consume tot oxigenul din încăpere. Pesemne că întârzierea avionului îi zădărnicise siesta. Am ridicat fruntea şi i-am văzut dantura gălbuie, străjuită de buze de culoarea râmelor. Părea să şi le admire înaintea oricărei pledoarii: Voilà, Monsieur, a exclamat, şi formula însoțită de un plescăit, a marcat debutul scurtei noastre conversații, pe a cărei durată am avut impresia că nu vorbea ci doar clănțănea din dinți. Când a înțeles, din scrisoarea de însoțire, că eram angajatul unei companii al cărei conducător îi făcuse nu demult o vizită preşedintelui țării sale – prezent, cu chipiu şi epoleți, pe peretele din stânga – şi-a activat mobilul şi a vorbit în dialect cu cineva de la agenție. Din clipa aceea dantura i s-a retras îndărătul ventuzei, privirea i-a devenit sticloasă şi degetele i s-au întins spre ventilatorul de pe birou. Nu-l mai interesam. În încăpere intra, la intervale regulate, un soi de secretar cu câteva paşapoarte într-o mână şi o pungă de plastic în cealaltă. Lăsa paşapoartele pe birou, şi punga lângă unul din picioarele lui încovoiate, pe covor, şi lua altele dintr-un teanc ce aştepta lângă ventilator. Monsieur Paul se uita pe sub sprâncene la europenii ce-şi țineau capetele plecate, de parcă ar fi fost vinovați, şi se apuca de ştampilat şi de iscălit. La răstimpuri, se ridica şi ieşea pe culoar, iar secretarul aducea alte paşapoarte şi altă pungă de plastic.

Când a sosit agentul, eram aproape ațipit; în afară de fâşâitul ventilatorului nu se auzea nimic, toți aşteptau poate un acces de bunăvoință, sau unul de lehamite din partea lui Monsieur Paul. Acesta a pocnit din buze, descumpănit, şi în timp ce mi-a întins paşaportul, s-a uitat chiorâş la urechea cu cercel şi la straturile de păr împletit de pe căpățâna celui ce ar fi trebuit să-mi obțină viza cu cel puțin o oră şi jumătate mai devreme. Un lungan în blugi, care nu s-a simțit dator să-mi ofere nicio explicație şi, cu atât mai puțin, vreo scuză. L-am absolvit însă de păcate căci a părăsit în grabă parcarea aeroportului, şi, ocolind şandramalele periferiei, a ieşit la drumul de pământ ce ducea la terminal, oprindu-se după mai puțin de douăzeci de minute sub proiectorul de la poarta acestuia, lângă un militar cu beretă roşie, bocanci prăfuiți şi automat în bandulieră.

Dacă în Africa te pomeneşti lângă o armă, e bine să-i oferi cât mai repede purtătorului ei un dolar sau chiar doi. Şi asta nu pentru că în următoarea secundă erai salutat cu arătătorul îndreptat în sus, de parcă ți s-ar fi dat asigurări că vei fi înscris în catastifele cereşti ci pentru că în felul acesta te conformai unei cutume, a cărei nesocotire nu era văzută cu ochi buni.

În cazul meu, soldatul cu beretă a făcut ceva mai mult: a ridicat bariera şi i-a îngăduit lunganului să mă repeadă până la estacadă, unde, legată la o baterie de conducte flexibile, nava îşi deversa fluidele, vibrând uşor în luminile ce-i poleiau castelul şi catargele.

O vreme, după ce stingeam lumina de la capul patului şi îmi trăgeam pătura sub bărbie, înainte ca rândurile policier-lui să apuce să se amestece între ele, auzeam prin perete declicul sertarelor de la noptiere, scârțâitul uşii de la baie, săltatul şi bătutul pernelor între palme, clinchetul linguriței într-un pahar, țârâitul telefonului când suna cea mai mică dintre fete, şi interludiul muzical de mai târziu, când Pascal fredona din melodiile Clarei, şi merde-ul înciudat dacă se-ntâmpla să-i cadă scrumul pe pijama, pe cearceaf sau pe covor. Mă obişnuisem atât de mult cu zgomotele şi foşnetele sale încât fără ele nu mai puteam adormi. În primele zile crezusem că bărbatul acela subțire, cu ten măsliniu şi buze groase, putea fi întâlnit în zece locuri deodată: îl întâlneam pe coridoare şi punți în căutarea petelor de rugină, controla datele de expirare ale hărților, ale extinctoarelor şi medicamentelor, de parcă fişa postului ar fi prevăzut pentru ofițerii lui că trebuiau să stea doar în timonerie, nemişcați, şi cu binoclul la ochi, iar el să verifice furtunele şi valvulele, să asculte în cambuză litaniile bucătarului dacă se întâmpla să iasă cu minus la inventar, sau pe ale cumătrului din Senegal, cum îi spunea nostromului, dacă nu-i ieşeau acestuia parâmele la socoteală, să stea cu noi, la televizor, la meciurile care îl plictiseau vizibil, sau să ne țină la apéro lecții despre corăbii şi vinuri. Dacă în serile acelea se întâmpla ca vreunul dintre negrişori să treacă prin dreptul uşii, Pascal îl striga într-un idiom familiar amândurora, îl aşeza într-un fotoliu şi schimba cu el câteva cuvinte pline de h-uri, înainte să deseneze pe tabla de anunțuri una din corăbiile lui Enrique Navigatorul, şi apoi să-l întrebe, de data aceasta în franceză:

– C’est quoi ça?

– Un bateau, monsieur!

– Merde! C’est pas un bateau, c’est une caravelle!

Apoi, după ce-şi trecea degetele prin părul parcă programat să-i cadă pe frunte, căuta o hârtie şi scria pe ea cu creion roşu carabus şi kapaβoς, lămurindu-l pe bietul său oaspete că fără aceste cuvinte, descoperirile geografice ar fi întârziat mai mult de jumătate de secol, poate chiar un secol, şi că istoria navigației ar fi fost alta, iar el, pompagiul, ar fi continuat să caute apă cu ața şi inelul printre dunele satului togolez în care se născuse. Din când în când trăgea cu urechea la zgomotele de afară, apoi îşi aprindea o Gauloise şi ne privea pe toți cu ochi strălucitori, prin care nu vorbeau doar câteva generații de căpitani şi amirali orgolioşi ci şi bucuria lui pentru ce urma să se întâmple: se apuca să deseneze cu trăsături precise, pe aceeaşi hârtie, caravela pe care o schițase cu creta în fața negrişorului, punctând cu săgeți cele patru catarge – inovația fundamentală a portughezului – abia vizibile dintre pânzele umflate de vânt, în imaginea perfect proporționată a caravelei redonda. Prindea apoi hârtia cu o pioneză deasupra barului şi îşi în cheia demonstrația cu un tur de pastis, pe care îl sorbea cu o plăcere împărtăşită de asistență cu nevinovate doze de ipocrizie.

Erau însă şi nopți când nu se auzea decât geamătul înfundat al turbinelor şi scrâşnetul coastelor de oțel torsionate de ruliu, şi atunci ştiam că Pascal se afla în timonerie, tăcut şi încordat, cu ochii pe anemometre şi meteoare. Când mă rostogoleam între vise şi somnuri întrerupte de alunecarea scaunelor şi a obiectelor din sertare, mi se părea că auzeam duduitul unui motor străin şi strigătele unor bărbați grăbiți să pună parâmele pe bintă pentru ca la următoarea înclinare să aud zgomot de cărți căzute de pe rafturi, de veselă spartă şi de uşi izbite de pereți.

Dimineața, după câteva Gauloise-uri, Pascal devenea din nou febril şi interesat de soarta planetei, de ultimele comenzi primite la şantierele turceşti, de ultima furtună tropicală din Philipine, de arestările de la vama din Hong Kong, de scandalul de la GlaxoSmithKline, de geamandurile japoneze care împroaşcă vopsea când sunt atinse de vreo navă, dar mai ales de vestea scoaterii la licitație a unui manuscris semnat de Orélie Antoine de Tounens, despre care ne vorbise când se împliniseră o sută cincizeci de ani de când celebrul aventurier fusese proclamat împărat al Araucaniei şi Patagoniei de către căpeteniile mapuche.

La ora când ar fi avut nevoie de spectatori eram ocupat, iar ofițerului de cart ar fi trebuit să-i vorbească în engleză, fapt ce nu avea darul să-l stimuleze. Se apuca atunci să dea telefoane la bucătărie, la cârmă, sau la prova, unde credea că m-ar fi putut găsi, încercând să-l ocolească pe Pourvon, deoarece acesta i-ar fi retezat-o ca de obicei:

– Nu l-am adus aici ca să-ți asculte ție poveştile!

Lui Pascal nu-i plăcea să-i vorbească şefului mecanic pe şleau, cum i-ar fi convenit acestuia ci mai temperat şi mai aluziv, ca să-i saboteze impulsurile normande.

– Da, mon chef, l-am auzit odată răspunzându-i, dar nu uita că omul ți-a terminat lucrările în patru zile, cu toate că avea la dispoziție o lună. Iar la spanioli, ştii ce s-a întâmplat.

Împins de neîmblânzitul demon ce scormonea, în toate flotele şi pe toate navele, jarul eternelor dispute dintre comandanți şi şefii mecanici, Pascal făcuse în clipa aceea o socoteală imparabilă: împărți cele patru luni înscrise în contract, la cele patru nave nominalizate în turneul pe care îl începusem la Marsilia, trecând cu seninătate peste amănuntul că perioada prevăzută fiecăreia nu era menționată nicăieri.

Îmi venea să râd că ajunsese să-mi țină partea, după primirea făcută în seara plecării la Taragona, când nu apucasem să-mi sprijin valiza de copastie, că mi-am şi simțit mâna prinsă, cu mâner cu tot, în capcana unor degete mari şi noduroase, şi probabil că uriaşul care rostea, aproape şoptit, bonsoir, mon ami, m-ar fi săltat şi pe mine dacă nu mi-aş fi smuls-o din încleştare. Nu ştiu dacă atunci am tresărit, când am cunoscut degetele catifelate şi forța lor reținută – amestecul de moliciune şi asprime ascuns în palmele negrilor – sau când am auzit vocea tărăgănată şi cântătoare a lui Abdul. A celui care începuse să fie Abdul, şi avea să fie nu doar cât urcam în urma lui pe scărițele ce duceau pe puntea cu grătare antiderapante, de deasupra cisternelor, sau cât timp îi vedeam silueta proiectată pe fațada castelului, şi mişcarea de tangaj a geamantanului lovit, din când în când, de picior.

On vous attend, mi s-a părut la un moment dat că mormăise, întors spre mine, formula aceea de bun augur, deşi ar fi putut spune orice, câtă vreme palele de vânt ce făceau parâmele să vibreze i-ar fi şters cuvintele de pe buze.

Intrasem pe coridor de câteva minute şi scena la care asistasem – Merde! izbucni glasul când coama i se prăvăli peste țigară, şi scrumul îi căzu în paharul cu pastis. Merde! – mă obligase să aştept în prag, în uşa salonului, şi să-i salut de acolo eu pe cei patru bărbați aşezați pe canapele, fără ca personajul ce-şi rostea imprecația cu voce rugoasă, să mă fi văzut. Când a simțit că era privit din spate s-a întors, şi o pereche de ochi negri m-au fulgerat de sub o claie de păr cenuşiu.

– Bonsoir, mon commandant! am zis, şi tensiunea din pupile începu să i se risipească.

Bărbatul mi-a arătat un scaun, şi când am dat să-mi scot mapa cu acte, m-a oprit iritat:

– Lasă-le naibii! Mi le dai mâine. Suntem pe picior de plecare.

Nava trebuia să ajungă cât mai repede la Ajaccio, cu un plin de benzină, însă terminalul de la Fos intrase în grevă şi încărcarea se comutase la Taragona. Nimerisem la apéro însă ceremonia, prilej de bună dispoziție şi relaxare, se rezuma aici la câteva capete ce priveau tăcute în fundul paharelor, şi la un bărbat arțăgos, cu fața încărcată de riduri şi țigara în colțul gurii.

Nici cina n-a fost la înălțime, căci pilotina şi remorcherul aşteptau la capătul digului, şi toți au mâncat pe fugă. Mi-am urcat bagajul la cabina armatorului, singura liberă, şi, după câteva minute, vocea rugoasă a cerut prin difuzoare recuperarea parâmelor. În timp ce verificam încuietorile dulapului şi ale sertarelor, s-a auzit şuieratul sirenei şi am simțit în podea primele vibrații; când am ieşit pe terasa de la capătul culoarului, luminile rafinăriilor alunecau deja pe lângă navă. Era început de octombrie, cerul senin şi Mediterana respira liniştită în siajul toamnei.

M-am obişnuit să fac din prima zi corp comun cu nava, şi am simțit şi pe Soltera cum s-au amortizat vibrațiile, cum a dispărut, treptat, şuieratul turbinei şi cum, după oprirea ventilatoarelor, s-a instaurat liniştea. La crăpatul zorilor, aproape de cartul secundului, am auzit uşi trântite şi glasuri repezite. Am aprins veioza şi becul pâlpâia; nu cred să fi trecut mai mult de un minut până am sărit din pat şi mi-am smuls salopeta din cuier, până am bâjbâit după pantofi şi până m-am năpustit pe scări, cu şireturile desfăcute.

În camera de comandă, Pourvon şi Jorj dădeau ture, cu figuri descompuse, în jurul tabloului electric. Vocea lui Pascal bubuia în difuzoare: le moteur, demarrez le moteur! Când a sunat telefonul, şeful a răspuns cu o voce spartă: tout de suite!

Din jumătăți de propoziții şi de cuvinte am înțeles că ancora grapase, că pompele refuzau să pornească, şi deci şi motorul, şi că vântul împingea nava spre o matahală ancorată în avantport.

Pe ecranul ce monitoriza prezența celor trei faze, sectorul însemnat cu „S” era stins. I l-am arătat şefului şi gura i s-a făcut pungă: Quoi? Une phase?Mais comment ça?

Le-am strigat să pornească alt generator.

După ce le-am permutat, semnalizarea rămase intactă şi era limpede că faza S era „pusă la masă”. Defecțiunea ar fi fost mult mai uşor de sesizat dacă în locul destinat aparatulului de monitorizare a rezistenței de izolație nu s-ar fi aflat o bucată de carton.

– Chef, il faut lacher le sectionneur.

– Quoi? făcu el dezorientat!

Toți urlam, toți țipam.

– E aici, în spate!

Şeful apăru lângă mine, gâfâind.

– Aici scrie conexiune cu cheiul.

N-aveam timp de explicații. Simțeam cum creşte în mine iritarea şi spaima. Ăsta nu ştie nimic, îmi ziceam.

– Scrie! Sigur că scrie!

Între timp, comandantul repeta, destul de calm, ce-i transmitea Abdul: cincizeci de metri! Patruzeci şi cinci de metri!

Pourvon se uita mereu în jurul lui de parcă pierduse ceva.

Am rotit maneta separatorului şi l-am decuplat; o parte din lumini s-au stins şi s-au aprins imediat. Pourvon a țipat − ce-ai făcut? − şi a rămas prostit în fața tabloului: sub litera „S” pâlpâia un beculeț verde.

– Pompele, am urlat.

Jorj a ieşit val-vârtej şi după ce a pornit pompele s-a auzit huruitul motorului. Pourvon a răsucit întrerupătorul şi a transferat comanda în timonerie; înlemniți, ne-am uitat toți trei la indicatorul cârmei: acul se mişca încet, spre tribord. În următoarele minute ne-am aşteptat la o bufnitură. A trecut ceva timp până când şeful a îndrăznit să-l trimită pe motorist pe covertă. Ivorianul a ieşit şi s-a întors: petrolierul rămăsese în urmă. Am respirat uşurat, dar mâinile continuau să-mi tremure.

După câteva ore de la neaşteptata ei zvârcolire, Mediterana îşi usca falezele la soare şi câteva ambarcațiuni cu pânze pluteau liniştite împinse de briză.

După discuția cu Pourvon, Pascal m-a chemat la biroul lui, unde m-a întâmpinat zâmbitor şi uşor nedumerit.

M-a poftit să iau loc pe canapea, şi, în timp ce mă aşezam, a pocnit din degete de parcă ar fi găsit soluția unei probleme mai vechi.

– Domnule, ne-ai salvat!

Şi-a trecut mâna prin păr, apoi a întins-o după scrumieră.

– Inspirație de moment, am spus.

A tras adânc din țigară şi a suflat fumul într-o parte. Ridurile de pe obraz şi cele de la colțul ochilor săi îşi modificau, simultan, înclinația.

– Am şi eu una: de mâine îți începi programul la aperitiv.

Şi m-a țintuit cu privirea, să fie sigur că am înțeles.

Cu această propunere a început ultima mea perioadă romantică pe mare, un du-te-vino lipsit de griji între insulă şi rafinării, însoțit în fiecare seară de tânguirile de muezin ale lui Pascal − apéro, messieurs, apéro − şi de plescăitul bărcuței de serviciu cu care Abdul ne ducea, trăgând de două ori pe săptămână la rame, printre iahturi şi iole, până în fața magazinelor Carrefour. Dar nu peste mult timp peste porturile lumii avea să se abată criza, navele să fie legate unele de altele în calupuri, şi uitate cu lunile (sau poate cu anii!) în golfuri neatinse de cruzimea taxelor, rutele să fie evaluate la milimetru, manevrele să se desfăşoare doar la lumina zilei, iar viața pe mare să nu mai fie ce fusese până atunci.

Ştiam că Pourvon, deşi nu îndrăznise să se opună pe față, n-avea cum să vadă cu ochi buni transformarea programului meu dintr-unul cu prezență regulată, într-unul cu prezență de bunăvoie; eu, însă, ca să nu pun paie pe foc, mă duceam în fiecare dimineață la analiza alarmelor apărute peste noapte şi dădeam, la nevoie, o mână de ajutor. Apoi urcam în timonerie, unde Pascal îşi termina prima sau a doua țigară şi se pregătea de cafea. Coboram deja spre Dakar şi tensiunea scurtelor voiaje de până atunci se risipise. Se încălzise binişor şi marinarii ieşiseră la curățat şi vopsit coverta. Autostrăzile lichide, cum zicea Pascal erau acum largi, vapoarele se decupau clare la orizont şi, dus pe gânduri, părea să caute un subiect cu bătaie lungă. Nici în traficul dens al Mediteranei nu-mi păruse vreodată neliniştit, căci obişnuința de a vedea panoramic şi de a interpreta în orice moment poziția şi drumul navei, făcea ca marinăria să fie pentru el o aventură cu final previzibil. Iar în zona aceea, în care îşi făcuse ucenicia făcând slalom printre pescadoarele ce împânzeau orizontul Mauritaniei, navigația o făcea din colțul ochiului, cum îi plăcea să spună.

Îşi amintea deseori de ofițerul însărcinat cu încărcarea navei, cel mai bun secund pe care îl avusese sub comandă, şi căruia îi acordase acest calificativ nu doar pentru că ştia locul şi rolul fiecărei valvule de pe covertă, sau pentru că fusese singurul cu care vorbise ore în şir despre caravele ci şi pentru că respectivul ofițer fusese singurul dintre subalternii săi cu lecturile la zi. Luni de zile, după ce-l găsise citind la micul dejun despre teoria relativității dintr-o carte groasă, învelită în hârtie de ziar, îşi petrecuse diminețile în cartul lui, cuprins deopotrivă de admirație şi de frisoane când îl vedea cum decupla de la panouri aparatura electronică de navigație şi cum calcula punctul navei cu sextantul şi tabelele de logaritmi.

– Mon commandant, icoanele mele sunt binoclul şi creionul, se destăinuia Emmanuel, după ce compara rezultatul calculelor sale strămoşeşti, cu cel furnizat de aparatele de pe console.

Un tip bizar, la atât se rezumase dezamăgirea lui Pascal când descoperise că lunganul cu piele de abanos figura – după un concediu prelungit – pe lista de echipaj a unei nave ce făcea linie în Caraibe, deşi rămăseseră înțeleşi că pentru a continua să lucreze pe Soltera, secundul ar fi trebuit să-şi susțină examenul de comandant, şi să se înlocuiască apoi unul pe altul, perspectivă care îl neliniştise pe Abdul.

Acesta era singura persoană asupra căruia ebuliția lui Pascal nu avea nici un efect, era acelaşi de la primele ore ale dimineții când treceau în revistă întâmplările ultimelor douăzeci şi patru de ore, până seara când bifau lucrările efectuate şi le încercuiau cu creionul de tâmplărie pe cele restante. Pascal se simțea la largul lui în preajma senegalezului, pe care nu-l auzise niciodată spunând că viața era bună dar scurtă, sau lungă şi rea, iar când îi priveai cum se plimbau agale printre cisterne, te gândeai fie la călugări fie la frații de cruce. Aşa că nu m-a mirat când l-am auzit pe Abdul folosind într-una dintre zile apelativul „naşu’ Pascal”, şi nici când am aflat că, într-adevăr, acesta îi botezase lui Abdul toți copiii. La un moment dat, când Pascal era în pană de subiecte, l-am întrebat şi am văzut cum i s-a luminat chipul. Şi-a aprins imediat o țigară, şi a adoptat un ton conspirativ, contrar obiceiului său de a vorbi tare şi răspicat.

Când am început să bat coasta de vest, nu mă gândeam că voi cunoaşte un asemenea om, şi nici că voi găsi vreodată pe cineva care să-i semene. Descărcau la Dakar o barjă cu saci de ciment, trasă la un chei plin de praf şi de şobolani flămânzi. El şi încă şase amărâți. M-am oprit şi m-am uitat cum treceau de pe barjă pe chei, unul după altul, pe-o scândură ce se încovoia sub greutatea lor. Abdul era singurul care nu se clătina cu sacul pe umăr! Şi ce crezi? Tipul îşi târăşte prin praful încins tălpile de elefant, şi, când ajunge în dreptul meu, îmi întinde o sticlă de apă sălcie şi zice: poate ți-o fi şi ție sete! Voiam să ies din port, dar m-am întors din drum şi l-am luat cu mine. L-am făcut marinar de covertă, şi pentru că în mâinile lui parâmele păreau nişte simple sfori de rufe, a ajuns în scurt timp nostrom. Şi într-o bună zi îmi spune că are cinci copii şi că niciunul nu era botezat. Cum aşa, mă mir eu! Păi, simplu, zice. Suntem singura familie de catolici, într-un sat de musulmani! De aceea, mi-au şi dat părinții un nume cu care să supraviețuiesc. M-am însurat cu o fată din sud, şi am adus-o în casa noastră, după cum e obiceiul. Şi, chiar dacă mă cheamă Abdul, Dumnezeu ne-a dat cinci copii. Şi în timp ce vorbea i se imprima pe chip o tristețe de bărbat neobişnuit să ceară sau să se văicărească. Iar când am cunoscut-o pe Odille, m-am gândit s-o duc undeva unde să nu-şi fi imaginat că ar fi putut să ajungă. Şi am coborât pe coastă, pe vremea raliului, şi i-am dus pe toți cu jeep-ul la biserica din Saint-Louis, la şase sute de kilometri de satul lui Abdul. Odille a fost impresionată de oamenii aceia, şi când a dat o mână de ajutor la pregătitul maniocului, a învățat şi câteva cântece în dialectul zonei.

Pascal îşi scoase bricheta din buzunarul de la piept şi, cu ea între degete, se uită la mine fără să mă vadă. Cine era străinul în fața căruia pomenise de Odille? Nu era prima oară când rămânea dus pe gânduri, răsucindu-şi bricheta între degete. Dacă în clipa aceea ar fi tras cineva de mânerul sirenei, cu siguranță că n-ar fi auzit-o. Cobora în adâncuri, şi nu ştia nimeni când urma să iasă la suprafață. În preajma lui aerul devenea greu de respirat, şi negrişorii care dădeau cu mopul în timonerie s-au grăbit să dispară. Eu stăteam pe loc şi aşteptam să se întoarcă din călătoria în care, bănuiam, nu-l însoțea decât o singură ființă. Abrupte şi vâscoase, tăcerile lui Pascal se terminau întotdeauna cu un „Merde” şi o grimasă care îi dezechilibra figura.

Era un capitol despre care nu ştiam nimic, poate doar Abdul să fi ştiut câte ceva. Doar că acestuia mai degrabă i-ai fi tăiat limba decât să scape un cuvânt care să-l supere pe binefăcătorul său. De altminteri, nici nu mai aveam când să aflu, căci începuseră să sosească mesaje despre un transfer al meu pe altă navă. Pascal mi-a spus că se străduia să mă țină încă o săptămână, dar că nu avea mulți sorți de izbândă, cu toate că Pourvon întocmise o listă cu lucrări suplimentare. Şi, pentru că mă „păştea o Guinee”, ceruse ca zborul meu la Conakry să se facă prin Paris, cursele mauritaneze de la Nouakchott – unde urma să debarc – nefiind, după opinia lui, de încredere.

Am apucat să mai aud într-o noapte huruit de motoare străine şi strigătele negrişorilor ieşiți la manevră. Apoi, spre dimineață, cineva mi-a deschis uşa, şi am recunoscut în fâşia de lumină ce venea de pe coridor, mâna lui Abdul căutând un loc unde să pună un plic, plicul care dacă ar fi fost strecurat în cabina secundului, ar fi pus capăt atâtor animozități şi tensiuni. L-a lăsat pe colțul canapelei, lângă lucrurile pe care mă pregăteam să le vâr în geamantan. Şi în timp ce mă îndreptam spre aeroport, mi-am amintit de mâna încleştată peste pumnul meu, la sosire, şi de cea pe care o strângeam în fiecare dimineață, protejat de surâsul resemnat al stăpânului ei, când îmi acoperea palmele cu palmele lui ca nişte perne calde, aşteptând să audă că totul e în ordine, că ça va, ça va bien, Abdul.

***

Nu m-am lăsat niciodată sedus de coincidențe. Îmi apăreau atât de rar în cale încât n-avea rost să le iau în seamă. Poate le-aş fi privit cu mai mult interes dacă aş fi ştiut că într-o zi voi ajunge să nu le mai ocolesc, aşa cum s-a întâmplat prima oară la Marsilia, când am întâlnit-o pe Soltera, apoi la terminalul din Conakry, de unde Marseille se vedea învăluită într-o pânză de aburi, lăsând impresia că era ninsă, şi că aburii aceia o încălzeau.

Am urcat la bord cu senzația că urc pe-o navă părăsită, şi mi-am târât geamantanul până la camera de încărcare, unde urma să întâlnesc, totuşi, pe cineva. Mă rog, ar fi trebuit, dar dacă nu întâlnisem pe nimeni însemna că dintr-un motiv oarecare operațiunile fuseseră oprite, şi câtă vreme exista o canapea, un expresor şi nişte reviste, puteam să aştept. Şi am aşteptat, iar când am început să casc m-am întins pe canapea. Am ațipit, şi la un moment dat cineva mi-a atins fruntea cu degetele, apoi cu toată palma, o palmă moale, de negru, de data aceasta mai mică. Am deschis ochii şi negrişorul de lângă geamantan mi-a făcut semn să-l urmez, ceea ce am făcut imediat gândindu-mă că mă aştepta un pat adevărat, cu pernă şi cearceaf. Am urcat pe nişte scări înguste şi înalte, şi din catalepsia de pe canapea mai rămăsese doar o uşoară amorțeală, transformată treptat în alarmă pe măsură ce realizam precaritatea construcției. Ne-am oprit în fața unei uşi pe care scria PILOT, situată mai jos cu câteva trepte de timonerie; cabina avea în jur de cinci metri pătrați, o baie de doi metri pe doi, cu toaletă, lavabou şi duş, fără ca vreo nenorocită de muşama să reducă măcar cu un procent ostilitatea spectacolului, iar deasupra patului un hublou murdar. Patul putea fi trecut fără ezitare în categoria celor de campanie, nu doar pentru că în prima noapte am dormit pe el ca un soldat epuizat, fără să aud țârâitul ceasului, dar şi pentru că era mai îngust decât canapeaua, neajuns cu care nu mă puteam lupta. Celelalte, cum era scârțâitul încheieturilor sale lemnoase, când mă întorceam de pe-o parte pe alta, sau faptul că nu avea nicio protecție împotriva catapultării pe timp de furtună, s-au lăsat ameliorate în următoarele săptămâni.

La ora zece, m-am prezentat cu mapa la cabina comandantului, un togolez înalt şi chel, amănunte care puteau să pună la îndoială, atât separat, cât şi împreună, statutul de cetățean al micului stat african, în mintea mea o republică a oamenilor scunzi. În sensul acestei percepții nu venea doar lista de echipaj, pe care erau înscrise numele a încă doisprezece conaționali ai săi, toți foarte scunzi, dar şi o amintire legată de oraşul meu natal în care, la un moment dat, apăruse un escadron de negrişori ajunşi rapid personaje foarte căutate, nu doar la medicină, unde erau studenți, sau în cafenelele din centru ci mai ales la colțurile câtorva străzi din apropiere, unde cârlionțații traficau eficient cartoanele de Kent, moneda forte a vremurilor.

Când am bătut în rama uşii sale deschise pe timpul zilei, monsieur Emmanuel, cum îi plăcea să i se spună, s-a ridicat şi mi-a venit în întâmpinare. Avea brațe lungi şi osoase, care i se mişcau pe lângă trup ca nişte baghete. Mi-a preluat mapa cu o uşoară înclinare a capului, de parcă i-aş fi înmânat documente diplomatice, mi-a mulțumit şi mi-a făcut semn să iau loc într-unul din cel două fotolii verzi, ale căror dimensiuni contrastau cu zgârcenia spațiului. După ce s-a aşezat, şi-a bătut uşor palmele de genunchi, şi ceea ce voia să fie un zâmbet a fost doar o fugară expunere a danturii.

– Voilà! Până la urmă ați venit! Am insistat în nenumărate mesaje să vă trimită. Şi de fiecare dată îmi spuneau că sunteți ocupat. E chiar aşa de prăbuşită nava lui Pascal? Sau nu v-a lăsat el să plecați?

Am răspuns doar la prima întrebare.

– Avea destule necazuri, am zis. Dar Marseille cum se prezintă?

Monsieur Emmanuel, un individ pedant şi lucios, care părea să aibă tegumentele permanent lubrifiate, a ridicat un deget. Unul singur. Arătătorul de la mâna dreaptă, împodobit cu un inel subțire, un fir de aur care pe pielea lui strălucea atât de tare încât părea mai gros.

– Elicea de manevră. De unde şi cheltuieli cu remorcherele!

A ținut să pronunțe denumirea englezească a instalației, dar nu a reuşit decât să-mi plaseze în auz un echivalent distorsionat al lui bow thruster.

Apoi, m-a informat că plecarea era stabilită pentru a doua zi, în jurul amiezii şi că mă puteam apuca de treabă în orice moment, asigurându-mă că voi avea sprijinul necesar din partea bordului. Apoi şi-a cerut scuze pentru că nu mi-a putut oferi o cabină mai bună, şi mi-a făcut favoarea de a-mi da cheia de la cabina armatorului, transformată temporar în magazie pentru piese – ştiți, mai sensibile, înțelegeți la ce mă refer, şi întinzându-şi brațele, întruchipă nişte aripi în zbor – unde se afla şi un modem pentru internet, şi acolo, îmi garanta el, voi avea o recepție satisfăcătoare.

După care, Monsieur Emmanuel m-a condus până în pragul biroului său, unde, întinzându-mi mâna, şi-a exprimat speranța – cu un zâmbet mai reuşit – că ne vom întâlni la masa de prânz.

După vizita obligatorie la singura persoană juridică a navei, am urcat la cabina mea pentru salopetă şi instrumente, şi după o oră îmi scriam deja raportul în cabina lui Badumwa, care se uita la mine ca la un vrăjitor, nevenindu-i să creadă că-i pornisem bow-thruster-ul doar cu un fir de cupru izolat.

Pe nave, informațiile circulă rapid, mai ales în situația deloc obişnuită a unui echipaj cu un singur alb în rândurile lui.

Aşa încât nu m-a mirat că în drum spre salonul ofițerilor, unde se servea masa, negrişorii întâlniți pe coridoare mă priveau la fel cum mă privise mai devreme şeful mecanic şi, ca să-mi facă loc, se lipeau cu spatele de perete.

Salonul nu te îmbia la tihnă, cum se întâmplă pe celelate nave sub pavilion francez, unde servitul mesei ține de tipicul gastronomiei naționale. Era dotat cu strictul necesar, o masă dreptunghiulară fără margini rabatabile la furtună, zece scaune, iar la perete câteva comode pentru platouri, veselă şi aparatură muzicală, toate aliniate asemeni chesoanelor din vestiare.

Monsieur Emmanuel stătea în capul mesei, cu fața la uşă, cu un şervet alb răsucit după guler, şi cu urme de bună dispoziție pe chip. Îmi propuse locul din stânga sa, cel ocupat de regulă de secundul navei, dar am refuzat, motivând că exista suficient spațiu pentru respectarea ierarhiilor, inițiativă ce-i îngheță o secundă zâmbetul pe buze, dar apoi mormăi un voilà, voilà, care putea fi luat şi ca semn de satisfacție. Începu prin a lăuda meniul zilei şi pe bucătar, ceea ce constituia o noutate, căci de obicei comandanții de nave sunt extrem de pretențioşi şi bieții bucătari, cu experiențe contradictorii în domeniu, nu mai ştiu cum să le intre în voie. Cel de aici era probabil mai atent la amănunte şi îşi consulta stăpânul înainte de a porni plitele şi cuptoarele, sau îi cunoştea gusturile din voiaje anterioare.

– Ați terminat foarte repede! Să fiu sincer, nu mă aşteptam. Vreau să sărbătorim evenimentul. Şi ridică de lângă piciorul mesei o sticlă de Côte du Rhône, cu dopul scos şi gâtul protejat de un şervețel.

– A fost o chestiune de rutină.

A înclinat sticla şi a turnat în pahare în sensul acelor de ceasornic, începând cu mine, trecând la secund şi apoi la Badumwa.

– Sunteți, aşadar, specializat. Vă felicit!

– E o soluție temporară. Va trebui să comandați releul defect.

Confirmarea se făcu prin coborârea pleoapelor, căci buzele îi erau deja lipite de marginea paharului.

Vinul era taninos şi tare.

Ofițerii intrau în salon, spuneau bon appétit, mâncau şi plecau. Badumwa şi secundul tăceau, cu ochii în farfurii.

Brusc, am avut o presimțire.

– Monsieur Emmanuel, cred că ar mai fi timp să anunțați compania. Aş putea pleca la Curaçao, la următoarea intervenție.

A făcut mai întâi o figură de om ofensat, apoi s-a aplecat peste masă, de parcă ar fi vrut să-mi şoptească ceva.

– Ştiți, trastér-ul era doar o urgență! Mai avem însă şi alte necazuri.

Auzeam de fiecare dată aceeaşi melodie: defecțiuni neraportate, şi vicleşugurile de acoperire.

– Aş vrea să mai rămâneți, zise cu aceeaşi înclinare a pieptului şi acelaşi ton aproape şoptit, înainte de a-şi duce la buze o bucată de piept de rață. Puteți debarca la Porte Noire.

L-am lăsat să mestece în voie.

– Şi ce faceți în Congo?

Întrebarea mi-a fost întreruptă de o alarmă ce țârâia pe panoul de pe perete. Când s-a întors spre ecran, monsieur Emmanuel avea o figură crispată.

– Vedeți, una dintre suferințe. Aş vrea să-l amuțiți.

Începu să învârtă furculița în orezul din farfurie.

– Facem STS. Suntem în time-charter la Trafigura.

Poate se aştepta să mă arăt uimit, dar am tăcut. Venise odată vorba despre un clasament al charter-ilor, şi, față de numele pomenit, cei cu care purtasem discuția au avansat unele rezerve.

– Aş dori, totuşi, să comunicați la birou că deocamdată bow-thruster-ul e rezolvat.

M-a măsurat cu o privire de om dezamăgit.

– De ce vă grăbiți? Lăsați să se creadă că a fost ceva dificil. O defecțiune pe care ați rezolvat-o în zece minute nu avantajează pe nimeni. Îi anunțăm noi, zise, întorcându-se spre Badumwa, căruia deja i se îngustaseră ochii.

La plecarea din Conakry, monsieur Emmanuel s-a conversat cu pilotul într-un idiom diferit de cel folosit cu togolezii săi, şi l-a stimulat faptul că pe fața mea se instalase un amestec de curiozitate şi admirație. Începu să se foiască şi să-şi deplaseze scaunul pe şine, să gesticuleze abundent şi să lanseze în mijlocul propozițiilor substitute de râs, cu buzele întinse brusc şi aduse imediat la poziția inițială, ca la obturatoarele aparatelor de fotografiat. Mai auzisem chițăitul acela în armată, la unu’ poreclit Carnivoru’, când personajului respectiv îi fusese aplicată o sesiune de gâdilat la subsuori, la care luase parte întreg plutonul, drept pedeapsă pentru divulgarea unui secret care îi privase pe câțiva colegi de permisia săptămânală.

Cei doi se înțelegeau de minune, pilotul, un bărbat în vârstă, cu pantofi scâlciați şi minuscule tufe de păr creț la tâmplă, parcă date cu pudră, părea fermecat de elocința lui monsieur Emmanuel, judecând după luminițele gălbui ce i se aprindeau în ochi când aceştia se ridicau de pe suprafața stătută a şenalului, şi se întorceau spre comandant. Vorbeau repede şi pe un ton ridicat, de ceartă, care parcă le mărea şi mai mult buna dispoziție. Erau atât de absorbiți, încât nu observaseră vaca ce plutea între geamanduri – un leş umflat şi vinețiu, în armonie cu peisajul – şi nu li s-a părut curios că am ieşit pe aripa timoneriei şi că am rămas o vreme acolo, sprijinit de copastie, cu binoclul la ochi.

După debarcarea pilotului, făcută cu înmânarea unui carton de țigări, bătăi repetate pe umerii săi ponosiți, şi ample fluturări de mâini către pilotina ce lăsa în urma ei o dâră groasă de fum, monsieur Emmanuel îi comunică timonierului trei cifre, şi-l rugă pe acesta să țină de ele până vor ajunge în punctul de cârmire spre sud. Apoi, silueta lui înaltă se apucă să patruleze de la un capăt la altul al timoneriei, mişcând din buze, rotindu-şi inelul de pe arătător şi întorcând de fiecare dată capul spre pupa, de parcă doar spuma siajului putea să-l încredințeze că nava se afla pe direcția dorită.

Apoi, vreme de patruzeci de minute, a măsurat timoneria dintr-un bord într-altul, până când ofițerul de cart l-a informat că ajunsesem la punctul de schimbare, şi după ce a înscris nava pe noul segment, a întrebat dacă poate să cupleze pilotul automat. Comandantul s-a apropiat de timonă, s-a uitat împrejurul ei de parcă ar fi căutat o piuliță, sau o agrafă, şi, după ce a încuviințat operațiunea, şi-a văzut mai departe de gânduri. La un moment dat s-a oprit, şi-a întors capul spre pupa, şi, după ce a controlat din nou siajul, i-a dat ofițerului câteva instrucțiuni. Şi, de parcă ar fi scăpat brusc de o povară, s-a îndreptat cu paşi grăbiți spre uşă, declamând cu un aer victorios:

– Domnilor, în caz de urgență, ştiți unde mă găsiți!

Curând începu să sufle briza de larg, mirosul de ape neprimenite să dispară, iar zilele să alunece lent, una după alta, cum se întâmplă în rutina vieții de vapor. La asfințit ieşeam pe covertă şi aşteptam ca soarele să coboare după linia orizontului. Astrul lăsa în urma lui un semicerc de rozuri, amestecate cu griurile schimbătoare ale cerului, sau cu solzii verzui ai oceanului.

O vreme n-am mai urcat în timonerie, căci mă apucasem de defecțiunile lui Badumwa şi voiam să termin cu ele înainte de-a ajunge în zona de operațiuni, unde regulamentele nu-mi îngăduiau să fac intervenții la echipamente. Săream şi peste mese, aşa că nu-l mai întâlneam pe monsieur Emmanuel ca să-l întreb de una, de alta, iar de internet nu-mi ardea după ce ajungeam în cabină şi mă prăbuşeam pe patul de campanie. Când am isprăvit cu numerele încercuite cu roşu pe listă, Badumwa şi-a înclinat fruntea şi, din poziția de reculegere pe care a adoptat-o, cu palmele împreunate, ca musulmanii, mi-a adresat nişte cuvinte în limba triburilor sale, încheiate cu formula standard de mulțumire în limba engleză, şi, dacă atunci şi-ar fi ridicat fruntea, ochii lui ar fi fost poate la fel de trişti ca şi rostirea repetată şi tărăgănată a formulei, şi la fel de resemnați ca şi buzele lui groase printre care cuvintele nu scăpau decât şoptite. Aş fi vrut să ştiu ce-mi spusese, şi îmi pare rău că nu l-am întrebat, căci ştiam de la Abdul că focul şi curentul electric erau două spaime constante ale negrilor. Probabil că Badumwa se închinase zeului său protector cu fervoarea şi inocența neclintită a băştinaşilor, care nu se rugau doar la anaghie şi nu cereau niciodată dovezi din partea divinității. Monsieur Emmanuel, absolvent al Academiei Maritime de la Brest, mă avertizase într-una din zile că în Africa ofițerii mecanici nu urmau cursuri de electricitate, iar examenele lor de brevet nu aveau disciplina în portofoliu.

Am crezut că rezolvarea defecțiunilor neraportate îmi va acorda dreptul la un program mai relaxat, dar m-am înşelat. Badumwa avea în fiecare dimineață noi inițiative care ținteau, de fapt, să mă țină în preajma lui, şi ajunsese cu dependența până acolo încât şi la pornirea unei pompe întorcea capul spre mine, aşteptând un fel de aprobare. Într-una dintre zile, m-am făcut pierdut şi am urcat pe puntea de comandă, unde îmi plăcea să văd scăfârlia lucioasă a lui monsieur Emmanuel tresărind în scaunul său înalt, din piele neagră şi moale, în care obişnuia să-şi petreacă diminețile. N-am schimbat două cuvinte că s-a şi auzit soneria telefonului. L-a ridicat cu un aer plictisit, şi mi-am dat seama după inflexiunile glasului său că vorbea cu Badumwa, iar după ce a lăsat aparatul să cadă pe pupitru, a ridicat degetul cu inel şi a zis:

– Ca să vezi! La început se temea, iar acum nu mai poate fără electrician.

– Dar eu nu sunt electrician, monsieur Emmanuel.

– Dar ce sunteți? Nu aveți brevet?

I-am explicat, cu aerul celui trimis pe nedrept în tagma uvrierilor, cum se făcea că-mi începusem cariera pe baza studiilor de inginerie civilă, şi navigam în baza unui brevet maritim. I-am precizat că după absolvirea facultății, brevetul pentru poziția de ofițer electrician nu fusese obligatoriu, dar nu peste mult timp devenise singurul document acceptat pe plan internațional şi fusesem nevoit să mă conformez.

A ridicat din umeri cu o grimasă de perplexitate vexată pe chip, şi din clipa aceea s-a străduit să mi adreseze cu monsieur ingénieur.

Pe măsură ce ne apropiam de zonă, simțeam în echipaj un soi de agitație pe care am pus-o pe seama apropierii marinarilor de casă. Furtunele erau ridicate cu macaraua şi cercetate la milimetru, stațiile de pompare supuse unor examinări meticuloase, valvulele vopsite, unse şi etichetate, materialele absorbante şi antiderapante depozitate la îndemână, iar lanțurile fenderelor Yokohama1 ajustate şi gresate.

Monsieur Emmanuel devenise mai vioi, şi, într-una din zile, m-a întrebat la prânz dacă Pascal mai umbla cu senegalezul după el.

– Cu care dintre ei, că erau mai mulți? am făcut eu pe prostul.

– Ei, cu care! Cu huiduma!

– Vorbiți de Abdul?

– Ce Abdul, domnule! Niciun Abdul! E un criminal! L-a găsit pe Pascal milos şi s-a lipit de el. Stă cu anii pe mare, să nu cadă în mâinile poliției.

E cel mai mare negru din lume, îmi spusesem când urcasem pe Soltera şi-i văzusem mersul de rățoi în lumina portocalie a proiectoarelor şi încheietura pumnului imprimând valizei o mişcare ritmică ca de tangaj. La dimensiunile lui şi forța închisă în el, pumnul acela putea oricând să ucidă, dar nu mi-l puteam închipui pe Abdul în postură de asasin. Surpriza imprimată pe chipul meu de enormitatea afirmației, îl făcu pe monsieur Emanuel să adauge cu aerul unuia care îți împărtăşeşte un secret ştiut de toată lumea:

– Căsăpea musulmani. După ce ajunsese cunoscut în toate satele din nord şi a aflat că poliția era pe urmele lui, a coborât spre sud şi s-a pierdut în portul Dakar-ului.

Ce auzeam din gura lui monsieur Emmanuel nu se potrivea cu ce-mi spusese Pascal.

Masa era însă pe sfârşite şi m-am pregătit să mă ridic.

Monsieur Emmanuel şi-a suflat nasul într-un şervețel, apoi, după ce a ancorat scaunul de cârligul prins în podea, căci nava începuse să ruleze, a zis:

– Pentru paragraful următor, vă aştept mâine pe puntea de comandă.

Şi împingându-şi pieptul înainte, ieşi din salon cu un aer de încântare pe figură.

A doua zi, când am deschis uşa timoneriei, şi am văzut un monsieur Emmanuel în ținută sport, adidaşi, tricou cu crocodil, ochelari de soare şi mănuşi albe, de bumbac, mi-am dat seama că era într-o dispoziție specială. Deducția mi-a fost adeverită după câteva minute, când unul dintre brațele sale se roti şi se opri pe direcția pupei tribord, unde apăruse un remorcher portocaliu. Se afla doar la câteva cabluri şi venea la acostare cu maximă precauție.

– Ăsta-i primul STS. Până mâine seară mai facem şapte! i-am auzit glasul a cărui intonație reclama şi un frecat de palme sau un pocnet de degete.

Câteva dintre navele programate la combustibili se prezentau la acostare aşa cum le ştiam dintotdeauna: containiere cu filipinezi agitați pe covertă, ofițeri cu radiotelefoane în bandulieră şi comandanți plictisiți pe aripa comenzii. Cele de mici dimensiuni, remorcherele şi şalupele rapide, erau populate de bărbați cu muşchi şi fețe de traficanți. Monsieur Emmanuel urmărea cu atenție manevrele acestora, şi după ce asculta raportul negrişorului de la gurile de pompare, îşi nota ceva într-un carnețel. Când, la un moment dat, un pletos cu desene colorate pe piept şi pe brațe, a aruncat la picioarele pompagiului de pe Marseille un pachețel alb, legat cu sfoară, monsieur Emmanuel a tras cu coada ochiului spre mine, în timp ce se prefăcea interesat de ce se întâmpla cu baloanele de cauciuc, legate între ele de-a lungul bordajului. Am crezut că erau bani, dar asta doar până a doua zi, când am observat – la prânz – că şi el şi Badumwa aveau priviri hipnotice.

După câteva minute s-a întors din colțul în care se instalase, şi, îndreptându-se spre cealaltă latură a timoneriei, m-a întrebat de la distanță – luându-mă cu à propos, monsieur ingénieur– dacă Pascal mai ținea discursuri la apéro. Am ridicat din umeri şi am răspuns:

– Nu ştiu la ce vă referiți.

Se apropiase mai mult decât ar fi fost nevoie, însă vocea i se auzea înăbuşită.

– Cum să zic... nu cred că e recomandabil să le ştii pe toate!

Am făcut un pas înapoi căci mirosea a lemn dulce, iar la colțurile gurii îi apăruse o spumă verzuie.

– Bănuiesc că nu v-ați înțeles prea bine. Unde l-ați cunoscut?

Bila cafenie şi lucioasă se apropie din nou, în timp ce cuvintele i se auzeau mai bine articulate.

– Pe Soltera. I-am fost secund.

Mi-am amintit atunci că în primele zile căutasem, pe fosta lui navă, un dosar cu rezultatele probelor de mare la data livrării, dar dădusem peste unul cu liste de echipaj. L-am frunzărit de la un capăt la altul, dar nu țineam minte să-i fi întâlnit numele pe vreuna dintre pagini.

– Deci Pascal v-a promovat. Eu m-aş lăuda cu aşa ceva!

Şi-a ridicat palmele în dreptul pieptului, de parcă ar fi vrut să se apere.

– Mă rog! În marină, ca scapi de un secund incomod îl promovezi.

De afară, se auzea zgomotul unui motor ambalat. Şalupa pletosului se desprinsese din legături şi se îndepărta grăbită de Marseille.

Ochii lui monsieur Emmanuel se îngustară.

– De fapt, ce-i reproşați?

– E o istorie întreagă, zise, fluturându-şi degetul cu inel pe o spirală ascendentă.

Hotărât să nu mă las manevrat de subiectul Pascal şi de puseurile revanşarde ale lui monsieur Emmanuel, l-am interpelat a doua zi să-mi spună ce era cu biletul de avion de la Porte Noire.

Şi-a compus pe loc aceeaşi expresie de om jignit ca atunci când adusesem vorba de Caraibe.

– Ce nu vă place la noi? Spuneți-mi, că se rezolvă!

– Nu e vorba de plăcut ci de contract. Aici, rolul meu s-a încheiat, şi nu sunt dispus să stau mai mult de patru luni.

– Dar uitați ce vă roagă superintendentul Kostomarof, şi îmi întinse o hârtie pe care o purta în buzunarul tricoului cu crocodil.

Am citit-o pe diagonală şi i-am înapoiat-o.

– Dacă dumnealui e de părere că eu sunt cel care trebuie să monteze nenorocitul acela de releu, o s-o fac, n-am încotro.

Era limpede: monsieur Emmanuel nu voia să-l pună pe Badumwa într-o lumină nefavorabilă, şi înaintase propunerea la birouri. În plus, se asigura pentru o perioadă oarecare de serviciul cuiva prezent rareori, sau poate niciodată, pe listele lui de echipaj.

După iureşul din primele zile, navele planificate pentru STS s-au rărit, şi monsieur Emmanuel reuşise să găsească un loc potrivit pentru ancorare. Îmi plăceau zilele petrecute la ancoră, fără zgomotele şi trepidațiile resimțite în vertebre, cu dimineți însorite şi răcoroase în care, până nu începeau negrişorii să mişune prin cotloane, puteam să mă plimb nestingherit pe covertă, cu oceanul palpitând lângă bordaj. Când mă întâlneam cu vreunul dintre ei pe platforma unei scări sau în spatele unei uşi tresărea, chiar dacă îl salutam cu bonjour sau îi zâmbeam.

Secundul, un gabonez cu față triunghiulară, le preda în fiecare zi lecții de marinărie, iar după aceea îmi spunea anecdote şi era fericit dacă râdeam. După vizitele făcute la camera de control a mărfii, unde avea de calibrat câteva aparate, am aflat cât combustibil mai avea Marseille în cisterne, câte zile mai rămăseseră până la golire, şi câte până la umplerea lor la Porte Noire.

Dacă a văzut că nu mai urcam în timonerie, monsieur Emmanuel a continuat cu subiectul Pascal la cină, când, după ce se asigura de prezența publicului, îi cerea chelnerului o sticlă de Côte du Rhone, obligându-ne în felul acesta să-l ascultăm. Simțind probabil că tema perorației nu mă interesa în mod deosebit, vorbea privind mai mult în direcția secundului şi a lui Badumwa, deşi acestora numele cu pricina nu le spunea nimic. Pe fețele lor supuse nu se vedea nici o urmă de interes, dar ascultau disciplinați, cu ochii în pahare. M-am gândit la un moment dat să plec, să-l las să-şi macine frustrările în gol, dar nu aveam în clipa aceea nevoie de un conflict cu povestaşul. Am răbdat, dar am aflat şi lucruri despre care nu ştiam nimic, ca de pildă episodul Odille, nume ce nu apăruse decât foarte rar în discuțiile cu Pascal. Nu prea vorbea despre familia lui, şi când o făcea fie folosea pluralul – fetele mele – fie pomenea doar de Clara, de care era înnebunit. Veneau din Nord şi trecuseră de Finistère, când pe unul dintre canalele de radiofonie se auzi vocea melodioasă şi graseiată a unei femei, vorbind englezeşte cu cineva de pe o navă aflată pe una dintre zonele de separație. Când cei doi şi-au încheiat convorbirea, Pascal a intervenit şi a făcut un apel în limba lui maternă, vocea graseiată răspunzîndu-i imediat. Din vorbă în vorbă, Pascal a aflat numele navei, apoi destinația, şi discuția s-a încheiat pe-o notă de însuflețire, cu abstracte promisiuni de revedere. Pascal s-a apucat apoi să măsoare distanțele pe hartă, ajutat de secundul său, căci scena se petrecea în cartul lui Emmanuel, şi rezultatul calculelor arăta că Soltera sosea la Casablanca la câteva ore după ce „vocea” care îl tulburase pe Pascal va fi acostat la terminalul de containere.

– Ce crezi, Emmanuel, veni întrebarea în care se amestecau în proporții variabile şi neliniştea şi febrilitatea, cum ar putea să arate stăpâna unui astfel de glas?

Şi, spre uimirea tuturor, dar în primul rând a celor ce aşteptau să fie chemați la apéro, Pascal se închise – în cele trei zile câte mai rămăseseră până la sosire – într-o muțenie absolută.

A ieşit din ea, continuă monsieur Emmanuel, plimbându-şi pupilele galbene de la secund la Badumwa, de parcă ar fi vrut să sporească tensiunea relatării, doar când ne-am apropiat de port şi pilotul a confirmat intrarea navei la terminal. Atunci, Pascal a răsuflat uşurat, şi a pus mâna pe radiotelefon ca să-l roage pe agent să treacă, în drum spre navă, prin suk şi să-i cumpere o rodie. Cea mai frumoasă rodie. Am fost intrigat, pentru că nu era amator de fructe, şi cu atât mai puțin de fructe exotice. E un simbol biblic, mi-a răspuns Pascal în doi peri, când l-am întrebat dacă renunță la struguri. În orice caz, la miezul nopții, când s-a întors la navă era foarte bine dispus, iar după Casablanca, în drum spre Foss, a cerut să i se trimită înlocuitor. Nimeni n-a bănuit ce se întâmplase, până la discuția cu şeful de personal, când Pascal a cerut întreruperea contractului din motive personale; dacă m-aş fi lăsat în seama fanteziei, aş fi socotit că între rodie, vocea melodioasă de la Finistère şi evenimentul anunțat exista o legătură, dar mă întreb, printre altele, dacă la poziția lui nu se făcea să se ducă în vizită cu flori şi o sticlă de şampanie, în loc de-o amărâtă de rodie.

Monsieur Emmanuel se oprise la un milimetru de coaja oului de aur, dar nu avusese curaj să facă şi ultimul pas, şi să încheie, dincolo de resentimente, un armistițiu consistent cu Pascal.

De acolo de unde ajunsese cu povestirea, mi s-a părut firesc să-l văd pe Pascal coborând pe scara vaporului în pantaloni scurți şi sandale, cu rodia într-o pungă de hârtie, trecîndu-şi la intervale regulate degetele prin părul rebel, în timp ce se îndrepta cu paşi grăbiți spre terminalul de containere, unde erau acostate Smit Lipuma, Pipitsa Petrakis şi Paul Verlaine, naveelegante şi curate, şi să-şi noteze din mers numele primelor două într-un carnețel, căci al treilea era din seria CGM-urilor cu nume de compozitori şi poeți, pe care le ştia pe de rost. Gloria era acostată de cealaltă parte a bazinului, şi pe măsură ce se apropia de ea simțea cum respirația i se îngreuna. Sus, la capătul scării, îi prezentă vardiei legitimația şi ceru s-o vadă pe Odille. Negrişorul şopti ceva în radiotelefon si repetă apelul până auzi în aparat vocea secundului: acesta avea de identificat un container şi întârzia câteva minute, prilej pentru Pascal să-şi aprindă o țigară. Iar când de sub o cască de protecție se auzi un „cine mă caută?” decupat de stridențele din jur, tresări, căci glasul acelei ființe fără contur, care îl fermecase în urmă cu câteva zile, se afla acolo, în fața lui, însoțit de mesajul concret al unui zâmbet a cărui căldură nu îndrăznise să şi-o închipuie vreodată pe figura unei femei. Cu păr castaniu, arcade întunecate şi pomeți delicați, Odille radia în jurul ei linişte şi calm, altceva decât îi sugeraseră lui trilurile melodioase de la Finistère. Aproape că nu-şi credea ochilor. Era ca în visurile din adolescență, când se îndrăgostea de actrițele din filme, singurele de care isi amintea, căci mai târziu, după primele deziluzii, nu şi-a mai amintit nimic din ce visa. Simțea că trebuie să spună ceva, orice, şi se trezi vorbind fără vreo cenzură, dar imediat i-a părut rău.

– Nu ştiam că femeile frumoase se ascund pe containiere!

Femeia l-a privit uşor nedumerită, de parcă nu i-ar fi înțeles din prima clipă cuvintele, şi ar fi vrut să i se repete.

– Bine, zise ea şi se întoarse făcându-i semn s-o urmeze.

Au urcat pe scări, deşi ar fi putut lua ascensorul, dar atunci, se gândi Pascal, ar fi inspirat mai puțin din parfumul pe care nu reuşea să-l identifice, şi n-a reuşit nici mai târziu, când stătea aşezat la măsuța rotundă, cu picioare curbate – din alte vremuri decât mobilierul standardizat al vapoarelor – în cabina ei luminoasă, dominată de culoarea crem a pereților şi de verdele stufos al asparaguşilor de la hublou. Ea se învârtise o vreme în jurul expresorului, dar acum stătea în fața lui, şi surâsul cu care îl privea se rostogolea în mintea lui Pascal pe un traseu cu nuanțe interogative, iscodindu-i neliniştile anterioare: prietene, dacă tot ai venit, spune ceva, poate chiar despre ceea ce vezi! Şi-a amintit atunci de rodie, doar că nu mai ținea punga în mână, şi timp câteva secunde crezuse că-i vor exploda tâmplele, până reuşi să se întoarcă şi să se uite împrejur. O zări pe mochetă, lângă piciorul măsuței, acolo unde o pusese când se aşezase. Culese punga cu o expresie de uşurare, se ridică de pe scaun, scoase fructul şi-l întinse femeii, rostind apăsat cuvintele simple la care se gândise dinainte. Odille încremeni. Dacă în clipa aceea, când se uita la rodie, şi în următoarea când întindea deja mâna spre ea, Pascal şi-ar fi îndreptat ochii spre obrajii ei, ar fi văzut cum pe curbura lor înflorise o pată fină, de culoare roz, desprinsă parcă din coaja fructului. Dar el nu se uita decât la rodie, şi la degetele femeii, care le atingeau pe ale lui.

Da, se îndrăgostise de un glas, şi acum, după ce-i închinase fructul paradisului se apucă să-i explice femeii că acesta avea 365 de semințe – câte una pentru fiecare zi a anului – şi că n-ar fi fost bucurie mai mare pentru el decât să-şi reînnoiască darul după 365 de zile, ea privindu-l ca pe o ființă de pe altă lume, căci nimeni nu-i vorbise până atunci aşa cum o făcuse bărbatul din fața ei. Brusc, îl întrebă: dar tu ştii ce înseamnă să oferi o rodie unei femei? Pascal evocă imediat simbolurile biblice şi pe Botticelli, dar nu izbuti să formuleze răspunsul aşteptat de Odille.

– Înseamnă s-o ceri în căsătorie! zise femeia, cu glasul voalat de propria îndrăzneală.

Un val de hulă lovi prova navei şi monsieur Emmanuel îşi ridică fruntea şi se uită în jur. De la vin, îi rămăsese o pată minusculă în colțul gurii, ca un fir de sânge închegat.

– Se strică vremea, zise cu un aer posomorât. Mai avem două remorchere şi plecăm spre port.

Dacă ar fi avut cugetul curat, ar fi adus vorba despre promisiunea pe care mi-o făcuse. Dar el învârtea piciorul paharului şi nu spunea nimic. Nu-i purtam pică, ştiam că-şi făcuse ucenicia în Mediterana, o lume în care legile vicleniei se mânuiau la fel de uşor ca şi sextantul. M-am gândit atunci că îmi va amâna plecarea până îşi va termina contractul, şi, nu ştiu cum, mi-am dat seama că în tot acest timp mă urmărise imaginea băiatului din avion, şi că Pascal îmi aducea acum în auz urletele lui ca pe nişte strigăte de uşurare.