POEZIA DE DUPĂ "TĂCERE"

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014

Re/născut din propria tăcere, una îndelungă, de 40 de ani, Nicolae Oprişan publică două volume, Reguli despre nesfârşit, 2012, şi Arta incendiului, 2013, amândouă la o editură tot mai vizibilă, Tracus Arte. Condițiile grafice sunt deosebite. Ilustrațiile, color, de pe copertă şi din interior, sunt asigurate de Rodica Manolache. În postfața volumului din 2012 Mihai Antonescu ne invita la învățătura, necesară, în „tăcerile” lui Nicolae Oprişan. Trebuie că are dreptate dacă la acest poet renăscut din sine monologul e adresat dublului său, daimonului supus „arderii”, artei lirice, „una inițiatică”, aşa cum se pronunță Ioan Es Pop în prefața Artei incendiului.

Motivul tăcerii e punctat, de altfel, în poema liminară ca stare duală de ființare, monologul devine nu țintit, ci rotitor, întrucât tocmai cuvintele dublului, alter-ului („tale”), îmbrăcă sâmburele nemanifestat, nerostit, şi îl i-luminează. Se remarcă puterea imaginii, uneori chiar a limitei, a contrastului, contradictoriului, paradoxului, suprarealului, etc. Poemul adevărata iarbă a visului, un comprimat, ca şi alte poeme din volum, readuce metafora în tiparul ei modern, sacru: „taci (să nu taci)/trece poetul spre altă dimensiune/picături mari de viață/cad în urma lui//taci (să nu taci)/cometele recidivează printre cuvintele tale/metale de seară strălucesc/în adâncurile rele//taci (să nu taci)/o parte de cer se întoarce cu fața la noi/adevărata iarbă a visului/se arată cuminte”. Deşi bântuită de stihia subconştientului colectiv, tăcerea, analogon al morții inițiatice, constituie un scenariu ritualic dinaintea „vieții” (de „păpădie”). Dar tocmai în efemer se învață pre-rostirea între limite, răsărit şi apus, mântuitoare: „am cunoscut un poet sărac/ atât de sărac încât/îmbrăca hainele purtate de morți/ani la rând el spunea aceleaşi cuvinte/obsedat de nefirescul lucrurilor//spera ca Dumnezeu/să-l ierte într-o zi/poți fi fericit/dacă porți hainele morților/poți atinge/nemurirea înaintea lor//dar tu încă nu ştii/mecanismul precis/care îi dezbracă/înainte de a fi eterni//există o moarte ieftină/costume de plastic, pantofi de hârtie, inedit/pe urmă o ploaie care vine totdeauna goală/de la primul răsărit până la ultimul apus/când suntem transportaşi cu toții/morți îngropați devii//înăuntrul unei (oare?) păpădii” (s. n.).

Se pendulează continuu între eu („sunt”) şi tu („eşti”), poetul trăind o stare duală, monologul adresat alter-ului fiind mai aproape de neomodernism, amintind lupta cu îngerul nichitastănescian, rostirea imperativă fiind orientată ambiguu, o calitatea a liricii lui Nicolae Oprişan: „m-am uitat pe fereastră/fereastra mi-a spus: boule, boule/o tragedie se petrece cu ochii închişi,/omoară maşina din tine//am vrut să ies pe uşa din spate,/uşa mi-a spus: boule, boule, boule/obişnuieşte-te cu această imagine,/obişnuieşte-te cu această imagine,/ omoară maşina din tine//am vrut să iubesc o altă casă,/o altă lumină întoarsă pe dos, uşor dospită/casa mi-a spus: boule, boule, boule//eşti prea bătrân, nu are nici un rost,/omoară maşina din tine”. Scindarea nu intră în impasul alterității din cauza posibilei reîntregiri, „noi” instalându-se în momente revelatorii, deşi totul se petrece în starea limită, omniprezentă şi paradoxală, totuşi. Construită cu imagini suprarealiste, poema luna s-a dezbrăcat de tine în iarbă, de pildă, aduce şi acea ambiguitate bine rostită a unui „tu”/alter care este, adesea, iubita: „lasă uşa deschisă:în cele din urmă/câteva frunze/vor îmblânzi lumina bătrână//în sfârşit ne vom aşeza la masă/vom bea mecanic vinul-imaginea aceasta/nu vom muri curând//nimeni nu mai vrea să vorbească, uneori/cuvintele sunt cusute cu ață colorată/şi atârnă de față, nişte răni//o nouă singurătate dansează/pe o frânghie de nori//ne putem permite la cină doar o rază”. „Tu” e menținut în echivocul acesta, alter-iubită, ceea ce potențează lirismul vizionar. Momentul ales e totdeauna cel oficiant, al rostirii, ca în poemul cerul şi stelele în cuvintele noastre: „ploaia blindează paşii tăi/în lucruri latră timpul//de aceeaşi voluptate inexorabilă/să ai parte,/de o noapte împachetată/de-o mireasă sub ploaie//chiar atunci când vei cădea/în adâncul meu fără să ştii/nimic despre mine//(păianjenul nu se arată când te coase)”.

Un aer romantic bântuie universul unei scindări urmate de regăsire, „noi” fiind reîntregit (şi) în moarte: „mai târziu nu vom purta nume/jumătatea din viață vom scrie o carte//orbi amintindu-ne cu greu/despre o anume fereastră//o să consacrăm magnolia în vis convinşi/că o parte a orizontului/este casa noastră//lumina rugându-se să renască singură//năpădiți de fluturi, de aura/unui mormânt săpat în mare/vom îndrăgi peştii care ascultă muzica cerească//mai târziu/nu vom purta nume/doar un ecou tatuat pe față” (vreau să cred). Într-o cusătură de imagini neaşteptate, Nicolae Oprişan aduce şi visul în arealul dublului, cu refacerea lui „noi” într-un simbol sculptural, unul al iubirii şi libertății: „vorbeşti în somn/şi lumea află că îngerii/se înalță în fiecare zi/dintre oameni//odată ce te dăruieşti/nu mai privi înapoi//tot ce ai lăsat o pictură abstractă/pentru o eternitate/câteva locuri sublimate/o speranță travestită printre patimi//şi cerul care se întoarce după iluminările lui//(respirația noastră miroase a pasăre de piatră)”; poemul te naşti şi curgi îndărătul ochilor tăi.

Alături de tema dublului, dar împletită cu ea, volumul conține stihia morții în proximitatea erosului. În volumul anterior, dispariția lui „tu”, explicit desemnat ca ființa iubită, era şi una cosmică, tot cu izul neoromantic al opuselor: „tu/tatuată de stele în cădere/ ai aprins noaptea”. Acum moartea este integrată unor momente iluminat erotice, lucru care conduce, subtil, la relativizarea stihiei. Ființa-pereche devine ea însăşi un loc deschis cosmic, într-o relație senină cu „necunoscutul”: „veşmântul meu îmbracă/trupurile transparente ale ecoului//zilele bat puternic în clopot//zile acoperite de verdeața/necunoscutului//lucrurile nu se vor opri aici/fii fericită (…)precum pe țărm marea/lasă cale liberă pescăruşilor/convinşi că paradoxurile funcționează”. Moartea e viețuitoare, aş zice, în proximitate/adânc: „încearcă să vezi/dacă în trecutul tău există o spânzurătoare//un singur târziu//nu este suficient niciodată/să aştepți intimitatea lui ca pe o taină/(liftul e lamentabil urcă tot timpul în nori)”. În acest fel „tu” este, ca şi „trecutul”, un efect al anteriorității nimicului din noi („un apus/îngenuncheat înăuntrul tău”), ostatic în adâncul bântuit de vise, de „morții” care îmbracă, nu întâmplător, „poetul sărac”, aflat în căutarea identității tocmai din alter-itate.

Din sciziune şi căutare nesfârşită a sinelui, situațiile insului devin imposibile, verbul ontologic se arată retractil, aluzia, fie şi cea biblică, e plasată contrastant: „am un singur nor pe cer, câțiva cocori concavi,/un incendiu în stare pură//sunt//pustiul aşezat în mijlocul altui pustiu/poți să arunci o piatră”. Singurătatea, mai grea decât moartea îngemănată vieții, se instalează la căpătâiul alter-ului, ca un punct terminus, aproape bacovian. Aici se află adevărata stare limită a lui „sunt”, golirea/singurătatea: „sunt tot mai singur pe pământ/un fel de nedreptate//priveşte-te/invers arăți bine//nu mai ai nevoie de oglinzi ascuțite//faci carieră într-o cârciumă (plină de/şobolani)/în care ne lepădăm de noi înşine/la o sută de ani”. De altfel, într-o poezie din Reguli despre nesfârşit, intitulată nunta de plopi, aceeaşi stare avea un cadru amintind de Kavafis: „uşa s-a închis/noi am rămas afară”. Distincția, însă, ține tocmai de ființa re/întregită, „noi”, față de ego-ul meditativ al poetului grec, „m-au închis…”. În unitate sau alteritate, subiectul liric din poemele Artei incendiului se află mereu în situație limită, grea. Şi cred că următoarele volume vor accentua chiar această cale imposibilă, prizonieră, provocatoare ont(olog)ic.

În fiecare poem, însă, imaginile sunt cele care definesc puterea acestei arte lirice, pe care poetul însuşi o aşază pe o cale purificatoare, aceea a „înfocării”, unde a fi aici şi a fi dincolo e tot una. Provocarea imagistică vine, adesea, chiar din titlu: „presimt asta: în tine se sinucide o piramidă”, „frunzele copacului meu nesocotesc materia”, „mi-au înflorit vânturile sub unghii”, „vei râde iar de imaginea ploii”, „trecutul te va ajunge din urmă stârnind caii de tablă”, etc. Unele imagini par independente datorită impactului creat. E aici o forță de care sigur Nicolae Oprişan va dispune în continuare. Iată exemple limpezi de măiestrie, şi prin tonul neutru, surprinzător: „când cerul vorbea despre cercuri/voluptatea năştea/nuferi de platină…”, „se dezgroapă din oglinzi ființa”, „să iubesc femeia săpată în altă femeie”, „s-ar putea spune iubito/că suntem/asemenea unui cuib de păsări înverzit”, „ploile singure s-au îngropat printre copaci”, „vei fi ultimul ecou care va vorbi”, „eram primii/morți fără corpuri”, „sunt atât de treaz de parcă am trăit/până acum pe lama unui cuțit de umbră”, „nici măcar mumificată imensitatea nu este acasă”.

Asemenea virtualități lirice explică de ce Nicolae Oprişan are poemul în sânge, dar şi că renaşterea sa târzie se arată una distinctă.

Nicolae Oprişan, Reguli despre nesfârşit, 2012, şi Arta incendiului, 2013,

Editura TracusArte