CRONICARUL VĂZUTELOR ŞI NEVĂZUTELOR

Două-trei sunt traseele principale în jurul cărora se adună atitudini şi registre complementare. Variațiuni pe aceleaşi teme şi o scriitură mai destinsă, referențială şi autoreferențială. „Artele poetice” se îmbină cu erotismul, cu „Duhul Domnului”, cu naturismul franciscan, cu evocarea copilăriei şi cu opusul tuturor acestora – satira. Iată cum arată o astfel de artă poetică: „Un poem de dragoste îmi pulsează atât de tare în vene, / încât mi-e teamă că o va lua la fugă pe străzi. // Un poem viu, în mijlocul străzii, al oraşului. / Dacă îl vei atinge, rătăcitule, / te vei umple de trandafiri sălbatici / şi vei vorbi aşa cum vorbeau înainte profeții, / când Duhul Domnului se pogora peste ei” (Poezia). Iar în Jurnal erotic, alternează singurătatea, tristețea, vulnerabilitatea, rugăciunea („Ia mai opreşte-Ți vederea, Doamne / Mai bine ia seama la muierea tânără, care vine la mine”), întunericul şi „poezia carnivoră” – o incisivitate bine prinsă în textul poetic: „Tu ai deprins repede arta consacrării pe canapele. / Şi pe biroul falusului de la minister. / Tu ți-ai pus pe masă toată poezia carnivoră. / Şi ai ştiut întotdeauna pe cine să primeşti / în breasla spărgătorilor de cifru. / Tu care şampanizezi toți purtătorii de valută! / Tu, singura metaforă printre gunoaie / printre jegurile sinistrate cultural şi băutorii de absolut” (Poezia carnivoră).

Repet, aceste stări opuse nu se neutralizează, dimpotrivă asigură ambiguizarea cea atât de specifică poeziei. Metatextual, inima poetului e un scriptorium, iese mereu ca flacăra în avangardă, în timp ce „nişte tineri” „s-au pus la fumat cu toate tehnicile postmoderniste”, iar „producțiile literare ale Lolitelor” se grăbesc să iasă pe piața textuală. De aceea, din cauza „optzecismului-postmodernist” aflat la putere administrativă, care marginalizează tot ce e valoare, „destinul poeziei moderne” i se arată poetului-eseist foarte tulbure. Virgil Diaconu oscilează incitant între o prefăcută umilitate şi un excesiv orgoliu. Pe de o parte, poetul crede că vine dintr-o „dispărută spiță”, pe de altă parte, se doreşte altfel decât congenerii gregari, „masa generaționistă, care este închisă în canonul ei generaționist pseudoestetic, în vogă pe termen scurt aici sau aiurea”. Poeticeşte spus, el vine „îmbrăcat în vrăbii de sus până jos” şi cu sabia dreptății în mână: „Doctrina mea este transmutația elementelor. / Este iubirea: în curând voi fi cântecul mierlei, / în curând voi fi floarea de cireş. // Eu sunt poetul!” (Eu sunt poetul). 

„Neîncadrabil” fiind, cum e considerat de mai toată lumea, cum însuşi se declară şi cum nu-i rău deloc, Virgil Diaconu trebuie totuşi tras cu forța în tabloul poeziei. E un romantic întors sau un „postexpresionist” fără mari precipitări existențiale, poate şi un poet postmodernist, ca o altă față a modernității, cum ar spune Matei Călinescu. Autoarea care i-a întocmit fişa în Dicționarul General al Literaturii Române, Gabriela Omăt, observă că în a doua perioadă a acestei poezii, de la Opium încoace, „poetul pune în lucru tehnici textuale postmoderniste”, ceea ce favorizează o „rostire desferecată”. 

 

Deşi în oarecare măsură poezia lui invocă nume şi partituri, Virgil Diaconu nu-i un poet livresc, intertextualitatea se găseşte în parafraze şi aluzii. Dar să nu uităm scrierile lui eseistico-polemice. Acolo e neîndurător. În poezie, Polemos reprezintă o evidentă atracție şi pentru versificatori, potrivit vorbei vechi, indignatio versum facit. Dar satiricii, vrând-nevrând, devin retorici şi militanți, iar poezia, domeniul mai curând al sugestiei şi spiritualizării perspectivelor, nu se împacă nicicum cu declarativismul. Atunci ei recurg la pamflet şi izbutesc dacă procedează ca Arghezi, de pildă, şi cum spune el: „Pamfletul e tifla – şi acestui gest i se cuvine o mână curată, elegantă, şi chiar o bijuterie pe degetul mic. Pamfletul frumos, animat şi stropit cu lumină, reuneşte toate însuşirile care fac prețul lucrărilor de artă”. Şi neapărat pamfletul trebuie să aibă vervă, de aceea se potriveşte mai mult prozei (Martial, Tertulian, Cervantes, Rabelais, Swift, Caragiale). Diatribele țin în marea lor parte de jurnalistică, iar dacă sunt ritmate şi presărate cu formulări plastice aparțin speciei lirice epigramatice, mai rar întâlnite în lirica propriu-zisă, mai ales în modernitatea mai recentă. Cum ar fi, de exemplu, unele dintre satirele socio-politice ale lui Virgil Diaconu, care-i creează, într-adevăr, un statut special în actualitate, pe linia „poeziei de revoltă socială”. Protestatarul nu recurge la gesturi parodice, nici la ironie, ci la sarcasm vitriolant. Din multe exemple întinse pe mari suprafețe, aici doar câteva, în asprul stil romantic al revoltei declamative: „Acum / trebuie să trec strada şi să mă conving cu propriii meu ochi – Democrația de cabaret – /care pune aripi guzganilor şi îmbracă în mătase / lipitorile politice (…) / Da, eu va trebui să fiu cât se poate de atent ca nu cumva / să calc cu piciorul chiar în el, în partidul aflat la putere. / Să nu nimeresc în latrina promisiunilor politice…”; Maica Domnului îl ajută să treacă „prin hoitul acestei viermuieli, / printre şobolani şi barbari”; „Încă puțin şi mistreții puterii vor urca la tribună. / E vremea lor! A mistreților şi a vulpilor cu două ieşiri. / Şi a țiparilor, care înoată de voie / printre degetele împietrite ale Justiției”: „Glorie imperiului de peste ocean / pe care îl slujim cu vii şi cu morții! / Şi Libertății, care (?) îi creşte statuia pe cadavre!”; „Iată aleşii, iar dobermanii bicamerali, / care traduc Binele Universal în ajutor de şomaj”; „E vremea hienelor propagandistice. / E vremea viermilor de serviciu! (…) E vremea bordelinei de la palat, / care lustruieşte cu grație / falusul acestei democrații purulente”; „iar doamna Gratie Pivniceru de la Justiție / se face că nu vede mita electorală nici de data aceasta. // Chiar acum îl instalează pe noul prim-ministru, / pe băiatul acela plagiat după Tezele din Iulie ’71”.

 

Când ia legătura cu Domnul, care e peste tot şi omniprezent, Virgil Diaconu adoptă o solemnitate profană, ori mai degrabă devine jovial. Laudatio Domini a început fără prezența poetului. În zadar îl aşteaptă „să lămurim o dată pentru totdeauna lucrurile”, căci El ține predici umbrelor, vorbeşte singur într-o limbă necunoscută. Aşa că poetul se lasă cucerit „de cântecul vrăbiilor şi de florile de cireş”, de lume, care e de fapt a Domnului. Astfel, poetic-narativ, îl aduce acasă, în suflet, „frunză cu frunză”, „pasăre cu pasăre”, îl serveşte cu cireşe şi apă din cană, îl lasă să se culce odată cu păsările. Apoi, „rătăcitul cu flacăra trandafirului” scrie textul „direct cu mâna Domnului: / cu firul de iarbă, cu fratele cărăbuş, cu suratele vrăbii” – şi în felul acesta Domnul e primul lui cititor, – El şi toate făpturile Lui antropomorfizate. Inflexiunile psalmice, oralitatea şi locuțiunile ei aduc discursul în lumea cotidianului unde colcăie vitalitatea. „Copilul pădurii” se joacă de-a v-ați ascuns cu Divinitatea, ba îi cere ajutor în dragoste (v. Trandafir), ba să-l ferească de ispite (Rugă). Dar fiindcă pe lumea asta există şi Tristețe, Cavalerul florii de cireş se angajează în fața Domnului s-o decapiteze. Mai apare şi spaima că va deveni cenuşă, spaimă indusă de bătaia ceasului din turn: „Noroc cu Domnul, care mă apără, / Noroc cu Domnul, care mă scoate noaptea din celulele mele” (Noroc cu Domnul). În tot cazul, lumea asta e un text pe care poetul îl parafrazează cu dexteritate.

 

Cel mai bine reuşeşte Virgil Diaconu în poezia de dragoste, de o rară diversitate (chiar cu atâtea repetiții) şi expresivitate. În Jurnalul erotic sunt consemnate întâmplările sufletului şi ale trupului, după cum spune şi titlul, cu feluritele lor detalii de sub puterea neastâmpăratului zeu. Sincer e un afectiv, dar când devine patetic, se simte de fapt un zâmbet ascuns („Pentru îmbrățişarea ta am rămas în viață”). Sunt puse în mişcare sumedenie de „voci”: idila, elegia, cantilena, portretul, narativul, descripția, oda anacreontică, psalmul, parabola, dramaticul, umorul, satira, spiritul tolerant şi altele. Iar femeia capătă multiple înfățişări şi roluri, – o adevărată erosiadă: femeia intangibilă, femeia secretă, femeia de aer, Regină, femeia-copil, femeia albastră, femeia-fluture, floare de cireş, prințesă cu fluture, flacără îndrăgostită. Şi cel mai mult, femeia e de o cuceritoare senzualitate, fără excesele groteşti ale eroticii „nouăzeciste” „dezinhibate”, pornografice. Dar cu sonuri care amintesc de cântecele mari ale femeii. Multe poezii n-au tangență cu erotica agonică dintr-o fază a liricii argheziene, în schimb au sensuri aurorale care leagă erosul cu mitul. Femeia e „o lacrimă care s-a oprit din cădere pentru mine”, e melancolia şi zâmbetul. Când creşte fluxul amoros, difanitatea e înlocuită cu un „corpul glorios”, izvor al vieții, „femeia picioarelor lungi şi de piersică”. Fervoarea senzuală stârneşte subiectul viril: „picioarele tale deja au dat iama printre cearşafuri”, ațâțătoare, ea „îşi desface piersica” şi se scrie în poet petală cu petală. e, totodată, şi lumină, şi întuneric: „Lumina picioarelor tale/ Floarea soarelui ascunsă între pulpe!”, „Pe trupul tău gol eu încurc întotdeauna lumina dintâi cu întunericul din urmă, / Facerea cu Apocalipsa” (Îmbrățişare). Repetabil: „Facerea şi Apocalipsa sunt scrise în coapsele tale” (Lecția de citire); „Desigur, pe trupul tău gol/ eu încurc totdeauna versetele Sfintei Scripturi” .

Femeia „albastră” e însăşi poezia „aşa cum a lăsat-o Domnul”, e, după o  zicere mai nouă, producătoare de texte. Din acest moment, iubita şi poezia se umanizează fiindcă îşi surâd: „Trupul tău, care se povesteşte seară de seară”, „Sânii tăi râd în hohote sub bluză”, ba ies şi afară „să ia o gură de aer proaspăt”. Patosul sentimental şi hipersenzual se spulberă. Cartea de dragoste se scrie cu şoaptele şi mâinile iubitei: „Trupul tău este un manuscris”, care stă sub zodia (auto)ironiei): „Nu am nici o îndoială că manuscrisele mele carnivore / vor intra în memoria colectivă, în subconştientul maselor” (Bulevardul gloriei). Şi încă mai poznaş: „Da, poezia noului mileniu va fi estrogenă sau nu va fi deloc!”. Şi colocvial, familiar, ştrengăreşte: „Doamne, ia Tu lumea din mâinile mele, / pentru o clipă, şi vezi ce faci. / Lasă-mă singur. Am de iubit!” (Ispită); „Deja bătăile inimii tale se aud la mine în piept // Împelițato!” (Nucă); „În noaptea acesta te voi deschide! / Împelițato!” (Zid). Vorba poetului, detensionată: lectura publică poate să înceapă.

 

Virgil Diaconu, Opium