ODISEEA DIN ALASKA

o frântură de curcubeu prinsă în pumnul meu.” (H.D. Thoreau)

 

 

În vara anului 1992, tânărul Cristopher McCandless îşi pierdea viața într-un loc izolat din Alaska, la nord de muntele McKinley, trupul fiindu-i găsit abia după câteva luni, de vânătorii de elani din zonă. Imediat după aceea, Jon Krakauer a publicat, pentru revista Outside, un articol despre această tragică întâmplare, autorul încercând să evalueze, în respectivul text, pe de o parte fascinația exercitată asupra tinerilor americani de regiunile sălbatice şi nelocuite, iar pe de alta, motivele care l-au putut determina pe Cristopher să pornească într-o asemenea aventură. Iar la o cercetare atentă, întreaga situație se va dovedi mult mai complicată decât păruse inițial, astfel că Jon Krakauer, nereuşind să uite amănuntele aflate pe parcursul documentării, le va raporta la o serie de elemente ale propriei sale biografii, dar le va plasa şi într-un context mai larg, vizând situația tinerei generații americane, adesea debusolate şi aflate în căutarea unor modele în care să poată crede cu adevărat, dincolo de convențiile sociale. De aici va rezulta romanul În sălbăticie (Into the Wild), publicat în 1996, recompensat cu numeroase premii şi ajuns rapid în rândul best-seller-urilor din întreaga lume, ecranizat în regia lui Sean Penn, în anul 2007, avându-i pe Emile Hirsch, Vince Vaughn şi Kristen Stewart în rolurile principale. Cartea a fost publicată în limba română de Editura Humanitas Fiction, în reuşita traducere a Iuliei Blaga, cea care face de la bun început câteva precizări importante cu privire la o serie de alegeri pe care le-a făcut la nivelul versiunii româneşti a acestui text. Astfel, traducătoarea explică: „bush e termenul sub care e cunoscută porțiunea statului Alaska nelegată de continentul nord-american printr-un sistem coerent de drumuri. Din punct de vedere geografic, cea mai mare parte a Alaskăi e situată în «the Bush», deşi majoritatea populației locuieşte în sau în apropierea celor două zone urbane principale, Anchorage şi Fairbanks. Termenul bush e folosit şi ca sinonim pentru sălbăticie, şi aşa am ales să-l traduc.” Iar traducerea curge frumos şi lin, limbajul nefiind niciodată forțat: „Atras de scrierile lui Lev Tolstoi, McCandless admira mai ales felul în care marele romancier renunțase la o viață plină de belşug şi de avantaje, alegând să trăiască printre cei nevoiaşi. În timpul liceului, McCandless a adoptat ascetismul lui Tolstoi şi rigoarea lui morală într-un mod care la început i-a surprins, apoi i-a alarmat pe cei apropiați. Când băiatul a pornit spre sălbăticia din Alaska, nu îşi făcea iluzii că va ajunge într-un ținut unde curge lapte şi miere. Pericolele, greutățile şi renunțarea tolstoiană erau exact ceea ce căuta. Şi asta a găsit, cu asupra de măsură.”

Neobişnuita întâmplare şi prematura moarte a tânărului au depăşit, chiar şi la nivelul articolelor apărute în presa americană a acelei perioade, nivelul simplului fapt divers şi au sugerat că, dincolo de evenimentele propriu-zise care au premers deznodământul acesta, se găseau resorturi mult mai complexe. Pentru că, plecat de pe Coasta de Est, imediat după absolvirea Universității Emory, în vara lui 1990, McCandless a ajuns tocmai în Alaska, după ce, vreme de luni de zile, nu mai păstrase niciun fel de legătură cu familia sa, asumându-şi o nouă identitate, prezentându-se celor pe care îi întâlnea în drum drept Alex, şi încercând să adopte un mod de viață care nu avea nimic în comun cu resursele modernității. Astfel, el îşi va dona economiile, îşi va abandona maşina, va face munci umile de-a lungul şi de-a latul Americii, cunoscând oameni alături de care părinții săi cu greu şi l-ar fi putut imagina, dar în care McCandless descoperă resurse de generozitate şi de bunătate pe care nu le observase prea des în lumea bună, iar apoi va face autostopul şi se va afunda în sălbăticia neumblată din Alaska. Însă fără hrană suficientă, fără un echipament adecvat şi, cu siguranță, lipsit de acele cunoştințe care să-l ajute să supraviețuiască. Cu toate acestea, tânărul crede în el şi, mai cu seamă, în litera şi spiritul cărților pe care le iubeşte şi care, mai mult decât cunoştințele (considerate de el mai degrabă inutile) dobândite la universitate, îi trasează conduita şi-l determină să aleagă un anumit drum în viață. Este vorba despre jurnalul lui Tolstoi, operele lui Emerson şi creațiile lui Jack London, de la Colț alb la Chemarea sălbăticiei, pe care le poartă cu el, le reciteşte mereu şi le citează celor cu care ajunge să se împrietenească pe parcursul acestei adevărate odisei pe care o trăieşte. Evident, o parte a semnificațiilor romanului de față şi, implicit, şi ale alegerilor extrem de radicale, trebuie să recunoaştem, pe care le face McCandless, sunt legate de căutarea de sine, de afirmarea adevăratei identități în mijlocul unei lumi marcate de convenția socială şi de ipocrizia pe care tânăra generație, al cărei exponent este Alex Chris, nu o mai poate accepta. Apoi, este vorba, fără îndoială, de valențele inițiatice ale călătoriei pe care o întreprinde protagonistul, ca şi de probele – extrem de dificile, de cele mai multe ori – pe care trebuie să le depăşească şi pe care, doar aparent paradoxal, însă deloc întâmplător într-un asemenea context, de cele mai multe ori le stabileşte el însuşi. 

Pe de altă parte, însă, atitudinile tânărului şi deciziile pe care le ia trebuie puse în legătură şi cu o vastă tradiție a intelectualilor nord-americani, fascinați de lumea sălbatică şi neatinsă de obiceiurile omeneşti, precum şi cu imboldurile romantice identificabile la mai multe niveluri în spațiul cultural american. McCandless dovedeşte de la bun început o încredere în sine uimitoare pentru vârsta lui şi un curaj pe care nu puțini cititori sau critici l-au numit nebunesc. În plus, protagonistul manifestă nu doar o dorință irepresibilă, ci o nevoie vitală de independență, de afirmare a unei existențe descătuşate şi în deplin acord cu ritmurile naturii: „Excursia trebuia să fie o odisee în cel mai profund sens al cuvântului, o călătorie menită să schimbe totul.” Multe dintre aceste carecteristici sunt identificabile şi în scrierile reprezentanților transcendentalismului american, Thoreau şi Emerson, mai cu seamă, marile modele pe care McCandless le are mereu în minte. De altfel, eseul lui Emerson intitulat Self Reliance trasează, în linii mari, drumul simbolic pe care-l va adopta McCandless, căci scriitorul accentuează, aici, ideea că oamenii trebuie să caute singurătatea deplină „pentru a-şi putea auzi cu adevărat gândurile”, câtă vreme societatea, aşa cum era ea constituită în veacul al XIX-lea, nu ar avea decât rolul de a sili individul să accepte o serie de condiționări şi de reguli străine adevăratei naturi umane şi sinelui autentic. Desigur, Emerson scrisese un eseu, iar nu un manual de supraviețuire în sălbăticie şi singurătate, numai că eroarea uriaşă a lui McCandless aici e de găsit: el ia drept literă de lege tot ce scrie în cărțile pe care le iubeşte, pierzând – voit sau inconştient – din vedere faptul că acestea sunt, în cea mai mare măsură, opere de ficțiune şi omițând că, în paranteză fie spus, un însemnat procent de imaginație se găseşte şi în jurnalul lui Tolstoi. Prin urmare, el va încerca să aplice la nivelul unei realități extrem de dure regulile literaturii, iar tragedia constă în faptul că Alaska unde va ajunge e cu totul altceva decât minunatul cadru de desfăşurare al romanelor lui Jack London. 

Într-o oarecare măsură e uimitor că protagonistul procedează în acest fel şi pierde din vedere detalii atât de însemnate pentru propria sa supraviețuire, câtă vreme nu i se poate nega inteligența subtilă, cultura autentică şi nici curajul de a spune adevărul. Atâta doar că, în egală măsură cu incapacitatea sa de a-şi ierta tatăl pentru infidelitățile conjugale sau pentru impunerea unei ambianțe familiale nepotrivite aspirațiilor fiului, McCandless nu reuşeşte să tragă o linie clară de demarcație între ficțiunea literară şi existența de fiecare zi. Pe de altă parte, însă, permanenta raportare la autorități livreşti reprezintă şi nevoia sa de a identifica un adevărat părinte spiritual, diferit de persoana tatălui, astfel că el îşi va găsi mai multe puncte de legătură şi se va simți capabil să stabilească o veritabilă comuniune spirituală mai degrabă cu Emerson decât cu propriii săi părinți. 

Că o parte a publicului cititor l-a acuzat pe McCandless de egoism şi de un comportament nemilos la adresa membrilor familiei sale (inclusiv la adresa lui Carine, sora la care ține enorm) este adevărat, însă la o analiză mai profundă a resorturilor care au determinat acțiunile tânărului protagonist se întrevede şi un virulent protest față de societatea americană care e departe de a fi perfectă, dar şi față de lipsa de curaj a majorității oamenilor pe care McCandless i-a cunoscut de a rosti cu glas tare adevărul şi de a-şi urma idealurile. Prin urmare, ca pentru a exorciza o întreagă societate, el se supune pe sine unui extrem de dificil test, taxându-se el însuşi, dovadă sunt fragmentele de jurnal găsite în urma sa, pentru naivitate sau pentru dorința atât de mare de a trăi după propriile reguli, încât ajunsese să le ignore nu doar pe acelea ale unei societăți în ale cărei norme nu credea, ci şi ale mult iubitei sale naturi ale cărei prea dure norme, din păcate, nu le cunoştea suficient. Momentul adevărului va veni atunci când cărțile pe care le poartă cu sine îi mai oferă doar consolare sufletească, însă nu şi ajutorul real de care ar fi avut nevoie pentru a supraviețui în sălbăticie. Deopotrivă întreprinzător şi copilăros, grăbit şi profund, gata să se avânte în cele mai îndrăznețe proiecte, ignorând adesea pericolele la care se expune, McCandless rămâne un personaj de neuitat, gata să reînvie imaginea rătăcitorului singuratic care apare nu o dată în literatura americană a secolelor trecute. De aici protestul său implicit cu privire la codul de legi (unele nescrise!) din lumea în care trăieşte, însă din care doreşte să evadeze tocmai pentru a afirma existența unui mod de viață autentic. E de înțeles, deci, eroarea pe care o face, luând spațiul din Alaska doar ca pe o versiune ceva mai dură a lumii din California, de pildă. Realitatea va fi nemiloasă, iar natura însăşi îl va sacrifica pe cel care, practic, i se dedicase. Sfârşitul său poate fi privit, deci, ca o tragedie, iar din acest punct de vedere se poate deplânge, desigur, pierderea unei atât de fragede vieți, dar şi irosirea atâtor posibile şanse pe care protagonistul le-ar fi putut avea. În egală măsură, însă, moartea sa e şi un act de nesupunere ce depune mărturie despre capacitatea ființei umane de a se ridica împotriva conformismului social, un testament spiritual vizând nevoia de anulare a unor reguli amorțite de prea multă utilizare, în dorința ca glasul autentic al umanității să se audă, în cele din urmă, chiar şi în nesfârşita lume americană – sau, de ce nu, mai ales aici.    

Lev Tolstoi spunea că nu există măreție adevărată fără simplitate, bunătate şi adevăr. Chris McCandless a descoperit, la capătul uimitoarei sale aventuri, măreția în propria bunătate şi în puterea de a crede în adevărul propriei ființe, dar şi în frumusețea naturii sălbatice. Şi-a pus la cea mai grea încercare limitele, s-a depăşit pe sine şi, din acest punct de vedere, a învins. Chiar dacă prețul acestei victorii a fost moartea.

 

Jon Krakauer, În sălbăticie.

Traducere şi note de Iulia Blaga, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2012