Borcanul cu oameni buni.

 Puțină lume, în afara spațiului cultural – ca gen proxim – şi din rândul artiştilor – ca diferență specifică – ba chiar membri ai Uniunii Artiştilor Plastici, are cunoştință de faptul că blocul cilindric din Bucureşti, strada Doamnei nr.5, colț cu Academiei, se numeşte „La Borcan”. De fapt, i se spunea pe vremuri Blocul Tehnoimport. A fost construit în prima jumătate a sec. XX, mai exact, în anul 1935, de către arhitecții Harry Stern, Rudolf Frenkel şi Marcel Locar. Recurgând la analizele realizate în stil ştiințific (adică, aparținând domeniului arhitecturii!), putem constata următoarele: „Din punct de vedere volumetric, se observă turnul cilindric, accentul vertical al construcției de colț, ce generează o arhitectură dinamică. Suprafețele curbe, des întâlnite în această perioadă (1930-1940), oferă o compoziție aparte. Regimul de înălțime al imobilului este P+10E+1M, cu aria desfăşurată pe 2.750 de metri pătrați. Clădirea încă mai găzduieşte reclama firmei Tehnoimport. În prezent, conține spații ale Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) încă din anul 1985. De la etajul 6 la cele superioare, există apartamente de locuit şi sedii de firmă. În Lista imobilelor expertizate tehnic, încadrate în clasa I de risc seismic, s-a găsit şi acest imobil, expertizat în 1993. Acesta corespunde construcțiilor cu risc ridicat de prăbuşire la cutremure având intensitățile corespunzătoare zonelor seismice de calcul (cutremurului de proiectare). Domnul Gheorghe Pătraşcu, arhitect-şef al Bucureştiului, a declarat în 2010 că există un proiect de consolidare a blocului Tehnoimport, însă nu era sigur când se va întâmpla acest lucru.” De câte ori îl vizitez pe pictorul Mihail Gavril – unul dintre cei mai expresivi pictori ai generației „iată, aproape 50!”, cum îi place să spună despre leatul său artistic – îl întreb încă de jos, din liftul strâmt care scârțâie îngrozitor: „Mai trebuie consolidat sau, la câte tablouri ați strâns voi pe cinci etaje, nu mai e nevoie, că pică singur?!”. Râde cu un „he! he! he!” complet, stârnind bucuria întregii fețe. Îi râd şi ochii, îi râd obrajii – cât se mai pot ei desluşi din stufoşenia unei bărbi parcă de anahoret (n.n însă nu multă lume ştie că ea, barba, se datorează doliului după soția sa!) – îi râde fruntea. Râde, de fapt, cu toată ființa lui. Acest bucovinean mic de statură, dar zdravăn, puternic, viguros, straşnic, francezii numesc „construcția” asta „trapu” – coborât de pe celebrele doline în zarva şi agitația nebună din Bucureşti şi, apoi, urcat ca să viseze, să plăsmuiască şi să robotească la meşteşugul său, la etajul trei al unei construcții bizare ce stă să cadă – are în el, neatinse, o bunătate şi un optimism în straturi. Ca nişte zăcăminte. Zicem noi: sănătoase. Fiindcă ele sunt poate singurele care-l țin viu, zdravăn la cap şi, mai ales, la nesfârşit robace. Cu osebire, pe vremurile astea în care, în general, toți oamenii încep să se strice, aidoma florilor fără lumină şi fără apă, prea de timpuriu. Indiferent de vreme şi de timpuri, Mihail Gavril stă pe scăunelul său pe trei picioare, săpat în lemn – adus din Bucovina, fireşte – şi, în fața pânzei, visează în culori şi în tuşe de penel delicate, la locurile lui dragi: Muntele Athos, Zakynthos, Ierusalim, Santorini, Normandie şi multe, multe altele, pe unde l-au dus gândul, speranța, dorința şi pasul... Dar, în primul rând, la Antileşti (ce bizar toponim, e ca şi cum ai „româniza” Antilele!), spațiul său de definiție. Centrul de origine. Fiecare creator are în capul lui, în sufletul lui, în cultura lui – un loc de plecare şi de întoarcere. Pe care-l visează în fiecare noapte. Mihail Gavril deține fărâma lui de Paradis la Antileşti. Acolo unde merii sunt parcă veşnic în floare şi pentru care el are un proiect mult mai amplu decât o simplă amintire topografică. Vrea să instituie (construcția e aproape gata!) o tabără de creație în arta plastică, un loc de adunare a artiştilor întru cinstirea energiei şi frumuseții acestui colț de Bucovină. Şi a – adăugăm noi cu modestie – sufletului şi generozității unui om... Fiindcă, la „Borcan” se găsesc oameni buni!