Proză
Radu Aldulescu
IO TE-AM IUBIT CU DISPERARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
La ieşirea din Bucureşti, după halele supermarketurilor şi depozitelor de tot felul, imediat pe dreapta lăsaseră în urmă un cimitir privat, Ortodox şi al Sfinților Mihail şi Gavril, după cum scria pe firma de deasupra porții decupate în gardul înalt de beton, ca de fortăreață în deşert: un țarc dreptunghiular perfect, inscripționat pe latura dinspre şosea cu litere negre cît un stat de om: WWW.CMITIR.RO. Cupola capelei, o jumătate de sferă, te-ar fi dus cu gîndul la o moschee, şi mai văzură din fuga microbuzului gazonul îngrijit, aleile cimentuite delimitînd parcele dreptunghiulare identice, umplute cu monumente funerare identice, aliniate ca soldații.
Robert parcă s-ar fi străduit să se minuneze:
Cît de repede se ajunge cu microbul ăsta! Altădată făceai aproape opt ore schimbînd trenuri şi rate şi aşteptînd în gări şi autogări.
– Cînd se întîmpla chestia asta? întrebă Andreea mimînd la rîndu-i interesul şi entuziasmul. N-avea decît să-şi închipuie că plecaseră în excursie sau în vacanță, păi cum dracului, aveau ceva bani la buzunar, de plimbăreală şi cheltuială, iar Robert pretinde că ar cunoaşte zona şi i-ar avantaja... Cînd ai mai fost pe acolo?
– Păi să tot fie nişte zeci de ani.
O poveste după care zadarnic ar tînji, deşi ar fi un bun prilej să se lase cotropit de nostalgie. Doinița îi adusese încoace, în Frasineni, la ai ei şi petrecuseră un sejur de două luni şi ceva, după care s-a rupt filmul din pricini pe care nu s-ar mai osteni să şi le amintească. Păi să tot fie, cît? Treizeci şi patru de ani, da-binenteles, de atunci n-a mai văzut Frăsinenii şi nici pe Doinița care era mai tînără cu cîțiva ani decît Andreea, iar el era încă şi mai tânăr un băiat-bărbat trecut prin multe şi grele, prea multe şi prea grele ca să stea în loc sau să se uite-n urmă. Cele două luni petrecute în Frăsineni țineau de un trecut de care n-a simțit nevoia să se sprijine într-un fel, şi uite acum îl îndeamnă se revină intr-un loc din care n-ar mai recunoaşte nimic. Şi el e un altul şi femeia care-l însoțeşte. Doinița şi cei din neamul ei aveau ochii mijiți, asiatici, cu luciri iscoditoare, ca ai sălbăticiunilor, ten argilos şi pomeți proeminenți. çncerca să şi-o amintească pe Doinița şi pe soră-sa Lențica, comparîndu-le cu Andreea cea blondă roşcovană, cu pistrui pe umeri şi pe ceafă şi ochi mari de culoare deschisă, de un albastru apos şi dus, de o senzualitate pervers generoasă, cum au curvele şi cei predispuşi la visare, deliruri, crize... Se vedea mîngîind pubisuri de diverse conformații, ca nişte boturi de viței căutînd ugerul cu răsuflări de aburi calzi. Ce-1 îndemna să revină? Poate ceva ca o pedeapsă, cu atît mai aspră cu cît şi-o administra de unul singur. Andreea bătea cîmpii de o vreme:
– ...o casă frumoasă şi ieftină, tăticuțule, ca pentru noi. Cît de departe, nu-mi pasă. În munți, în vîrful muntelui, dintotdeauna mi-am dorit cît mai departe de oameni... Ai adormit, tăticuțule? vorbesc singură, ca proasta.
Întors pe jumătate cu ceafa spre ea, Robert scutură din cap iritat în semn că nu. În pofida aparențelor, el nu e şi nu va fi vreodată vreun moşulică pe care-l prinde somnul din senin la televizor sau citind ziarul sau uitîndu-se pe geam. El nu doarme de altfel nici cînd visează, ca acum, veghind cu ochii întredeschişi peisajul derulîndu-se din fuga microbuzului.
– Iartă-mă, tăticuțule, am zis că dormi, da’ văd că citeşti o carte.
Citeşte o carte, da-binențeles, bancul ei cretin şi subtil, plin de aluzii inteligente. Da-binențeles că ea nu-i o femeie pe care s-o laşi singură nici cînd eşti cu ea. E ca un copil sau o tîrlă de copii, care trebuiesc distrați şi ținuți totodată sub supraveghere. Se plictiseşte repede şi atunci e gata să facă nefăcute.
– Andreea, te mănîncă-n cur?
– Hai sictir, tăticuțule, nu fi porc.
– Poți să taci? Chiar n-am chef...
– Mi s-a părut c-ai adormit ți-am zis să te-nvelesc. Să nu te tragă la noadă, tăticuțule.
– Iar eşti obraznică, Andreea. Mă laşi?
– Oh, tăticuțule, eşti plictisit.
Nu era nicidecum plictisit. Se concentra doar pentru a recunoaşte locurile de pe traseu. Efortul concentrării parcă ar fi scurtat drumul.
Acum se călătoreşte mai repede decît pe vremea tinereții lui, da-binențeles,în primul rînd pentru că timpul are altă consistență, care dă şi plictisului altă consistență, potrivindu-se tot mai anevoie cu felul de a se plictisi al femeilor. Doinița era muncită de alt soi de draci decît ai Andreei, şi nu doar pentru că erau diferite ca înfățişare, ci mai ales din pricina schimbării consistenței timpului, despre care Robert e sigur că 1-a schimbat şi pe el însuşi mai mult decît au reuşit să-1 schimbe cei treizeci şi patru de ani scurşi de atunci...
Timpul diluat, debilizat, fragilizat se contopea cu vederea lui ce devora lacomă peisajul din fuga microbuzului,curgînd prin amiaza însorită de aprilie ca să lase-n urmă câmpuri de pârloagă, ierburi uscate încîlcite, tufe de ciulini, semănături, lacuri şi cursuri de ape curgătoare traversate peste poduri de şosea, liziere de pădure, dealuri tivind orizontul, case şi sate răzlețite în zare, silozuri, ruine de grajduri dezafectate, balastiere înconjurate de grămezi de nisip şi pietriş, hale, depozite cu stive de cherestea şi grămezi de buşteni, spații vaste de parcări cu tiruri, moteluri cu pensiuni, terase cu grătare şi mese de plastic, drumuri de țară mistuindu-se în nori de praf, pasarele pentru şosele si cale ferată; fabricile şi combinatele siderurgice, chimice sau petrochimice de la marginea oraşelor erau şi ele nişte țarcuri, mult mai vaste decît cimitirul acela privat şi de forme şovăielnice, trasate de garduri din plăci de beton înălțate uneori cu fîşie de sîrmă ghimpată,ce înconjurau estacade şi instalații cu recipienți şi țevăraie, ventile uriaşe şi conducte groase izolate cu tablă,vagoane de marfă şi vagoane-cisternă încremenite pe liniile ferate de triaj uzinale, parcuri de rezervoare de solvenți uriaşe, sferice şi cilindrice, coşuri-furnale care fluturau spre cer ca pe nişte drapele sfîşiate flăcării gazelor arse... Peisajul îi era familiar şi parcă ar fi dat să retrezească în el vremurile acelea de demult care curgînd diluaseră timpul. çi suna în cap un cîntec în vogă în epoca discurilor Electrecord cu Maria Ciobanu şi Ion Dolănescu şi alții asemenea lor: să am bani de cheltuială aş veni la primăvară... vechea poveste a dorinței reîntoarcerii din moarte în viață şi-n tinerețe, tînjirea, regretul marea nedreptate şi perversitate. Şi se face o porcărie incredibilă: şi ce dragă mi-a fost viața şi-uite pier cum piere ceața... O jalnică jelanie de inimă albastră în definitiv, care devenea însă altceva cîntată de glasul acela de femeie unduitor-învăluitor, de o limpezime neveromilă, divină. Robert diviniza pur şi simplu glasul acela şi tocmai ca-n ton cu vremurile şi cu statutul ei de vedetă națională, cîntăreței i se spunea Privighetoarea Carpaților. O asculta pe discuri, la radio, uneori o vedea la televizor, iar de cîteva ori a văzut-o pe viu, de aproape, de pe primul rînd de lîngă scenă la nişte spectacole de la Sala Polivalentă. Mai încoace s-a întîmplat să afle că-i născută în zonă, dintr-un sat vecin cu Frăsinenii şi fiind de-acum sărită binişor de şaptezeci de ani, i s-ar potrivi mai bine decît pe vremuri vorbele cîntecului. Primăvara e iarăşi în toi, hrănind parcă amintirile lui Robert. Care au rezonanța glasului acela emanînd un soi de tînjire deşănțată-legănată, insinuantă şi fățişă totodată, scăldată într-o lumină lichidă, ca un fel de liniştire de dincolo de liniştirea morții, şi par să-l pună în pielea celei ce se vroia stăpînă pe curgerea timpului, cu bani de cheltuială, să se întoarcă din moarte înapoi în viață şi-n tinerețe.
Se întorcea nu din moarte sau de la capătul lumii, deşi el cu Andreea or fi fost prin părțile astea la fel de străini ca în Bucureştiul de unde plecaseră să nu se mai întoarcă, ca şi goniți, pe un drum purtîndu-i prin oraşe şi aşezări ce la deveneau pe loc familiare prin cartierele-ghetou, aceleaşi blocuri cu fațade afumate sau zugrăvite în culori palide, coşcovite, care n-apucaseră să cotropească şi să înlocuiască definitiv clădirile oraşelor vechi, interbelice, dar n-ar mai fi avut mult.
Asta fusese anul trecut în octombrie .Vremea se răcise dintr-o dată. De pe o zi pe alta ploaia se mesteca cu lapoviță,iar într-o noapte a fulguit şi a pus-o de două degete,doar cît să învîrtoşeze zloata pe străzi. Iarna dădea să vină mai devreme, parcă tot în ciuda lui Robert, care mergea pe a patra lună de cînd făcea pe paznicul unui grup de magazine de la parterul unui bloc lung de pe şoseaua Mihai Bravu. Trei patroni puneau mînă de la mînă să-1 plătească, ca să patruleze de-a lungul a şaptezeci de metri de trotuar, de la opt seara la şapte dimineața, la o adică un job de toată bafta pentru unul ca el, picat ca din cerul nopților acelea diluat de o ceață purpurie, o mană cerească amestecîndu-se de-acum cu lapovița, însuflețindu-l să mărşăluiască prin lăcăraie ca şi desculț. Adidaşii rupți, dezlipiți, parcă l-ar fi motivat să îndure în credință frigul şi umezeala, cu un soi de jubilație masochistă. După aproape o jumătate de an de căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut bucuria izbînzii învîrtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv. Optzeci şi unu de paşi în sus, optzeci şi unu in jos, un minut şi încă unul şi încă şi încă, pe traseul acela în cerc al pătimirii şi mîntuirii; înalt, slab, cocîrjat, curbat ca un ac de undită, supt la față şi cenuşiu, cu pletele cenuşii, cîlțoase şi înfoiate, înghesuite sub gluga hanoracului, s-ar fi cuvenit poate să-şi amintească ce bine-i picase cîndva să-şi facă de lucru cu cazmaua printre cripte şi monumente funerare, da-binențeles, nu-i de rîs şi nici de plîns, dintre toate muncile şi meseriile care-i dăduseră o pîine de mîncat, poate că cel mai trainic se lipise de sufletul lui aceea de gropar. După vîrsta de treizeci de ani o făcuse nişte ani buni, cu intermitențe, cu pauze tot mai mari, pînă i se aplecase şi renunțase definitiv.
O meserie bănoasă altminteri, pe lîngă că sănătoasă. E un bun exercițiu adică s-o iei din pripă, să începi să asuzi dimineața pe răcoare scurmînd pămîntul cu cazmaua sau cu tirnăcopul. După prînz, cînd vin cu mortul,
de cîteva ceasuri eşti gata şi nu-ți mai ia nici o jumătate de oră după slujba de la groapă ca să-l cobori înăuntru şi să-1 acoperi cu pămînt şi uite-acuma se face seară. Veşnica lui pomenire, astfel treci prin zi ca şi prin anotimpuri: transpiri şi iarna pe ger cînd izbeşti cu tîrnăcopul în pământul înghețat bocnă, şi tot aşa treci prin primăvară şi toamnă şi prin crepetul de căldură din miezul verii, cînd curg de pe tine şapte rînduri de ape şi nu te gîndi că fără folos: morții îi dăduseră o pîine bună de mîncat mereu, măcar că ajunsese la o saturație care nu-1 mai lăsa, şi asta poate unde n-o luase chiar din pripă,vezi,nu se apucase de gropărie la cincisprezece sau optisprezece ani, ci abia la treizeci. Crezuse, i se păruse că o astfel de meserie i-ar simplifica viața cumva, netezindu-i calea spre pocăință, pentru toate păcatele tinereții lui grele ca pămîntul, dar trebuie că se înşelase şi oricum n-ar mai fi rezistat: cu timpul morții deveniră tot mai grei, mai grei şi decît păcatele şi decît pămîntul pe care-l dădea afară din gropi, cînd îi căra de la capelă cu căruciorul sau targa şi la fel de greu era şi mirosul lor de carne stricată. Oricît de bine or fi fost îmbălsămați şi oricît de frig era afară, mirosul de hoit parcă ar fi tras după el pachetele cu pomană împărțite la groapă, copănelele de pui, pilaful, coliva din celofan sau din păhărelele de celofibră, plăcințelele, prăjiturele, sticlele de vin şi țuică de turnat pe mormînt şi de dat pe gît să spele gustul morții, dar mai mult năclăindu-l şi învîrtoşîndu-l.
Bine zis că ajunsese la saturație, cimitirele erau singurele locuri unde s-a ştiut mereu sătul şi cu bani de ajuns în buzunar, împăcat cu sine şi cu lumea şi oricum acolo avea cel mai mare credit, în nouă cimitire din Bucureşti prin care s-a perindat aproape douăzeci de ani şi-n care s-ar putea întoarce oricînd la o adică, dar uite că nu. Oriunde în altă parte dar acolo nu. Unde atunci? Ca şi cum ar mai avea de unde alege, la cei cincizeci şi opt de ani ai lui. Păi nu că s-ar fi şubrezit prea tare de la frigul şi umezeala din gropi, fiindcă nu te gîndi că pămîntul trage, trage al dracului, da cui i-ar mai da mîna să se încurce cu unul ca el. Patronii din ziua de azi, da-binențeles, nu mai e ca pe vremuri şi nici el nu mai e cum a fost. Toți se uită să stoarcă din tine cît de mult, dacă ar mai avea ce… Vârsta, deh, ca o infirmitate, ca o mînă moale, beteagă, care nu te mai ajută nici să duci lingura la gură... Ai aflat şi încă ai să mai afli cum e cînd se uită stăpînul strîmb la tine, citindu-ți pe față nu doar că ai cărat la groapă vreo mie de morți, ci şi că eşti şi tu pe picior de plecare, măcar că asta se poate citi pe toate fețele, moartea, dar nu te gîndi că pe unele se citeşte mai limpede decît pe altele... Soțioara lui, Andreea, la cei treizeci şi şapte de ani ai ei, s-ar spune că n-a aflat încă şi nu ştie. Ar fi corespuns ca vîrstă şi ca prezență într-un butic sau magazin de confecții, chiar într-un birou de agenție imobiliară, şi totuşi prin atîtea locuri pe unde încercase nu reuşise să fie pe placul patronilor decît pe termen extrem de scurt, cel mult o lună, după care i se tăia. N-ar fi mare lucru să crezi c-ar fi îndreptățită să ceară de la viață ceva mai mult decît un butic sau birou de agenție... Ba bine că nu: tocmai pentru că i-ar fi putut fi tată, tăticuțul ei Robert o simțea mai bine şi decît taică-su şi ar cam fi ştiut ce-i trebuie ca s-o ia din loc. De o bună bucată de vreme însă nu mai avea răbdarea şi nici tactul necesar ca s-o trezească la realitate, iar uneori ar fi fost gata să accepte că nici interesul. E cam dusă, mă rog, la un moment dat chiar s-a gîndit că o femeie cu mintea cît de cît adunată, care ştie ce vrea şi pe ce pămînt calcă, nu s-ar fi încurcat cu unul ca el. N-avea decît să creadă asta, c-ar fi mai cîştigat s-o lase-n plata ei, chiar şi chinuindu-se s-o hrănească...
Nu doar la patroni, ci şi la bărbați în general n-ar avea priză decît pe termen scurt. Preț de cîteva ejaculări, să zicem, şi oricum el cam profitase de chestia asta, constrîns de împrejurări vitrege întrucîtva. Adevărul e că nici el nu prea ştiuse ce vrea şi pe ce pămînt calcă, dacă ajunsese la cincizeci de ani fără nici o brumă de agoniseală, ca şi pe drumuri, se pregătea să moară într-o cameră de nefamilişti dintr-un bloc aflat cîndva în custodia Întreprinderii de Maşini Unelte şi Agregate pe care o împărțea cu un tovarăş de-un leat cu el, dedicat trup şi suflet patimii beției, fără urme de milă ori regrete; purta omul şi un nume cumva predestinat: Neghiniță, Ion Neghiniță... La o adică se potrivea cu Robert Diaconu, căruia i se mai spunea uneori şi Robert Diavolul. Da-binențeles că ei se potriveau, de vreme ce soarta îi adunase împreună de vreo doi ani, măcar că Robert avea unele rețineri şi remuşcări în privința băuturii şi altor vicii. Dacă nu cumva le-o fi fost scris să moară împreună acolo, unul în brațele celuilalt şi uite că Robert a scăpat la mustață, comutîndu-i-se şi amînîndu-i-se pedeapsa printr-o hotărîre de ultimul moment. La o jumătate de an după ce se mutase la Andreea, în garsoniera ei, trecu pe la Neghiniță să-l vadă în ce ape se mai scaldă. Pasămite i se făcuse dor, bătut cum era de gînduri sumbre şi aproape izbăvitoare: parcă s-ar fi întors la vechea locație şi conviețuire şi deja îi dădea dreptate lui Neghiniță, care-l avertizase şi aproape că-l blestemase ca şi o nevastă părăsită: te bucuri la pizdă tînără, Diavole, da’ o să-ți iasă pe nas… ştia, ştiuse, dar încă ar fi vrut să afle pe propria-i piele.
Ar fi putut s-o ia ca pe un semn atunci, faptul că a găsit vechea locație, camera în care se oploşise pe lîngă Neghiniță, ocupată de un cuplu de tineri căsătoriți. Viața mergea înainte prin ei, da-binențeles, femeia era gravidă în şapte-opt luni, la fel ca soțioara lui, Andreea, aşa încît ce a fost e nimic pe lîngă ce va fi... Da-bineînțeles că viața merge înainte. Tinerii însurăței îi povestiră de Neghiniță, răpus de una din comele alcoolice care-i dădeau tîrcoale de ani buni, cu puțin înainte de a i se perfecta actele de evacuare din căminul care nu mai era cămin de nefamilişti şi nu mai era nici al nimănui; concomitent tinerii însurăței îşi băgaseră pielea în saramură cu nişte împrumuturi mari la rude şi prieteni, ca să cumpere camera de la un întreprinzător nepot de parlamentar, care achiziționase blocul en gros şi-l reamenajase pentru a-l vinde en detail, cu camera, mă rog, mai ales pentru ăştia, care ştiu ce vor şi pe ce pămînt calcă, viața merge înainte...
Trecuseră, uite, şapte ani de la despărțirea definitivă de Neghiniță. Robert n-ar fi putut spune dacă-n folosul sau în paguba lui trecuseră anii ăştia. Tot e bine că rămăsese-n viață, s-o tîrîie de azi pe mîine cu Andreea, care nu reuşea cu nici un chip să pice la învoială cu nemernicii ăia de patroni, se uită la tine doar să profite, să le munceşti pînă cazi jos pe nimic şi se mai uită să te şi fută, asta e, nu-l costa nimic şi nu-l durea burta s-o creadă: toți erau căzuți în limbă după ea, o hărțuiau în draci, dar uite că ea se ținea tare, credincioasă tăticuțului ei iubit care să fi tras pe brînci s-o merite, vorba cîntecului: io te-am iubit cu disperare tu mi-ai făcut zilele-amare.
A iubit-o în draci şi a tras pe brînci şi uite că pînă la urmă n-a fost chiar degeaba: în sfîrşit a dat Dumnezeu şi şi-a găsit de lucru, tot acum patru luni, ca să vezi potriveala dracului. Pînă şi programul i se potriveşte cu al lui: de la opt dimineața la şapte seara, schimb invers cu el, încît să nu rămînă copilul prea mult singur închis în casă, deşi asta n-ar mai fi contat cine ştie ce. Andreea vindea gogoşi, langoşi, polonezi, covrigi, pateuri şi aşa mai departe, la o patiserie din zonă, din Dristor; BBr frămînta totodată aluat, băga şi scotea tăvi din cuptor, se specializase, era de nerecunoscut, iute şi destoinică precum o maşinărie eficientă, care învățase din mers şi mergea ca unsă zece ore-n şir. Uite-o că s-a trezit în sfîrşit, silită, constrînsă, da-binențeles, chiar i-o fi ajuns la os: datoriile, deh, nişte zeci de milioane, diavolul de Robert nu ştie cîte şi nici nu-l interesează. Nu-i aparține, n-a avut de-a face cu aşa ceva, el dintotodeuna s-a întins cît îi e plapuma: dacă eşti sătul şi cu bani de cheltuială în buzunar, da-bineînțeles că-i un mare păcat să-ți mai faci griji.
Iar lucrurile nu puteau merge decît spre bine dacă după patru luni ea rămăsese încă pe poziție. Mai avea doar două colege mai vîrstnice, mai experimentate în manevrele cu cocăraie, care lucrau în domeniu de nişte ani, încît ar fi avut tot interesul şi s-ar fi priceput s-o bage la mijloc, s-o muncească pînă s-ar lăsa păgubaşă, sporindu-şi astfel creditul la patron, determinîndu-l eventual s-o pună pe liber şi să le împartă salariul ei. Robert ştie, e mîncat de chestiile astea: în opt locuri din zece cam aşa se lucrează în echipă, cu mîncătorii care lasă pe dinafară şi oameni cu nervii de zece ori mai tari decît ai Andreeii. Dar data asta însă a ieşit pe sufletul ei, poate unde trei inse muncesc cît pentru cinci-şase, patronul fiind cel dintîi care profită din plin de pe urma lor, deşi le-ar plăti binişor, deh, vorba vine că binişor; patru milioane în ziua de azi e o jale şi-un chin. Tot patru milioane ia şi Robert de la păzncia lui, de să dai să fugi şi să-ți iei cîmpii... Medita învîrtindu-se pe bucata aia de trotuar, optzeci şi unu de paşi în sus, optzeci şi unu în jos, un minut şi încă unul şi încă, pe traseul în cerc al aducerii aminte.
çşi amintea mai cu seamă frigul, ceața purpurie, ninsoarea fleşcăită prin care umbla şi de bună seamă că o să umble mereu şi după ce o să înțepenească defintiv, ploaia cu spic de zăpadă spulberată de vînt şi lovindu-l peste față...
Radu Aldulescu
Robert parcă s-ar fi străduit să se minuneze:
Cît de repede se ajunge cu microbul ăsta! Altădată făceai aproape opt ore schimbînd trenuri şi rate şi aşteptînd în gări şi autogări.
– Cînd se întîmpla chestia asta? întrebă Andreea mimînd la rîndu-i interesul şi entuziasmul. N-avea decît să-şi închipuie că plecaseră în excursie sau în vacanță, păi cum dracului, aveau ceva bani la buzunar, de plimbăreală şi cheltuială, iar Robert pretinde că ar cunoaşte zona şi i-ar avantaja... Cînd ai mai fost pe acolo?
– Păi să tot fie nişte zeci de ani.
O poveste după care zadarnic ar tînji, deşi ar fi un bun prilej să se lase cotropit de nostalgie. Doinița îi adusese încoace, în Frasineni, la ai ei şi petrecuseră un sejur de două luni şi ceva, după care s-a rupt filmul din pricini pe care nu s-ar mai osteni să şi le amintească. Păi să tot fie, cît? Treizeci şi patru de ani, da-binenteles, de atunci n-a mai văzut Frăsinenii şi nici pe Doinița care era mai tînără cu cîțiva ani decît Andreea, iar el era încă şi mai tânăr un băiat-bărbat trecut prin multe şi grele, prea multe şi prea grele ca să stea în loc sau să se uite-n urmă. Cele două luni petrecute în Frăsineni țineau de un trecut de care n-a simțit nevoia să se sprijine într-un fel, şi uite acum îl îndeamnă se revină intr-un loc din care n-ar mai recunoaşte nimic. Şi el e un altul şi femeia care-l însoțeşte. Doinița şi cei din neamul ei aveau ochii mijiți, asiatici, cu luciri iscoditoare, ca ai sălbăticiunilor, ten argilos şi pomeți proeminenți. çncerca să şi-o amintească pe Doinița şi pe soră-sa Lențica, comparîndu-le cu Andreea cea blondă roşcovană, cu pistrui pe umeri şi pe ceafă şi ochi mari de culoare deschisă, de un albastru apos şi dus, de o senzualitate pervers generoasă, cum au curvele şi cei predispuşi la visare, deliruri, crize... Se vedea mîngîind pubisuri de diverse conformații, ca nişte boturi de viței căutînd ugerul cu răsuflări de aburi calzi. Ce-1 îndemna să revină? Poate ceva ca o pedeapsă, cu atît mai aspră cu cît şi-o administra de unul singur. Andreea bătea cîmpii de o vreme:
– ...o casă frumoasă şi ieftină, tăticuțule, ca pentru noi. Cît de departe, nu-mi pasă. În munți, în vîrful muntelui, dintotdeauna mi-am dorit cît mai departe de oameni... Ai adormit, tăticuțule? vorbesc singură, ca proasta.
Întors pe jumătate cu ceafa spre ea, Robert scutură din cap iritat în semn că nu. În pofida aparențelor, el nu e şi nu va fi vreodată vreun moşulică pe care-l prinde somnul din senin la televizor sau citind ziarul sau uitîndu-se pe geam. El nu doarme de altfel nici cînd visează, ca acum, veghind cu ochii întredeschişi peisajul derulîndu-se din fuga microbuzului.
– Iartă-mă, tăticuțule, am zis că dormi, da’ văd că citeşti o carte.
Citeşte o carte, da-binențeles, bancul ei cretin şi subtil, plin de aluzii inteligente. Da-binențeles că ea nu-i o femeie pe care s-o laşi singură nici cînd eşti cu ea. E ca un copil sau o tîrlă de copii, care trebuiesc distrați şi ținuți totodată sub supraveghere. Se plictiseşte repede şi atunci e gata să facă nefăcute.
– Andreea, te mănîncă-n cur?
– Hai sictir, tăticuțule, nu fi porc.
– Poți să taci? Chiar n-am chef...
– Mi s-a părut c-ai adormit ți-am zis să te-nvelesc. Să nu te tragă la noadă, tăticuțule.
– Iar eşti obraznică, Andreea. Mă laşi?
– Oh, tăticuțule, eşti plictisit.
Nu era nicidecum plictisit. Se concentra doar pentru a recunoaşte locurile de pe traseu. Efortul concentrării parcă ar fi scurtat drumul.
Acum se călătoreşte mai repede decît pe vremea tinereții lui, da-binențeles,în primul rînd pentru că timpul are altă consistență, care dă şi plictisului altă consistență, potrivindu-se tot mai anevoie cu felul de a se plictisi al femeilor. Doinița era muncită de alt soi de draci decît ai Andreei, şi nu doar pentru că erau diferite ca înfățişare, ci mai ales din pricina schimbării consistenței timpului, despre care Robert e sigur că 1-a schimbat şi pe el însuşi mai mult decît au reuşit să-1 schimbe cei treizeci şi patru de ani scurşi de atunci...
Timpul diluat, debilizat, fragilizat se contopea cu vederea lui ce devora lacomă peisajul din fuga microbuzului,curgînd prin amiaza însorită de aprilie ca să lase-n urmă câmpuri de pârloagă, ierburi uscate încîlcite, tufe de ciulini, semănături, lacuri şi cursuri de ape curgătoare traversate peste poduri de şosea, liziere de pădure, dealuri tivind orizontul, case şi sate răzlețite în zare, silozuri, ruine de grajduri dezafectate, balastiere înconjurate de grămezi de nisip şi pietriş, hale, depozite cu stive de cherestea şi grămezi de buşteni, spații vaste de parcări cu tiruri, moteluri cu pensiuni, terase cu grătare şi mese de plastic, drumuri de țară mistuindu-se în nori de praf, pasarele pentru şosele si cale ferată; fabricile şi combinatele siderurgice, chimice sau petrochimice de la marginea oraşelor erau şi ele nişte țarcuri, mult mai vaste decît cimitirul acela privat şi de forme şovăielnice, trasate de garduri din plăci de beton înălțate uneori cu fîşie de sîrmă ghimpată,ce înconjurau estacade şi instalații cu recipienți şi țevăraie, ventile uriaşe şi conducte groase izolate cu tablă,vagoane de marfă şi vagoane-cisternă încremenite pe liniile ferate de triaj uzinale, parcuri de rezervoare de solvenți uriaşe, sferice şi cilindrice, coşuri-furnale care fluturau spre cer ca pe nişte drapele sfîşiate flăcării gazelor arse... Peisajul îi era familiar şi parcă ar fi dat să retrezească în el vremurile acelea de demult care curgînd diluaseră timpul. çi suna în cap un cîntec în vogă în epoca discurilor Electrecord cu Maria Ciobanu şi Ion Dolănescu şi alții asemenea lor: să am bani de cheltuială aş veni la primăvară... vechea poveste a dorinței reîntoarcerii din moarte în viață şi-n tinerețe, tînjirea, regretul marea nedreptate şi perversitate. Şi se face o porcărie incredibilă: şi ce dragă mi-a fost viața şi-uite pier cum piere ceața... O jalnică jelanie de inimă albastră în definitiv, care devenea însă altceva cîntată de glasul acela de femeie unduitor-învăluitor, de o limpezime neveromilă, divină. Robert diviniza pur şi simplu glasul acela şi tocmai ca-n ton cu vremurile şi cu statutul ei de vedetă națională, cîntăreței i se spunea Privighetoarea Carpaților. O asculta pe discuri, la radio, uneori o vedea la televizor, iar de cîteva ori a văzut-o pe viu, de aproape, de pe primul rînd de lîngă scenă la nişte spectacole de la Sala Polivalentă. Mai încoace s-a întîmplat să afle că-i născută în zonă, dintr-un sat vecin cu Frăsinenii şi fiind de-acum sărită binişor de şaptezeci de ani, i s-ar potrivi mai bine decît pe vremuri vorbele cîntecului. Primăvara e iarăşi în toi, hrănind parcă amintirile lui Robert. Care au rezonanța glasului acela emanînd un soi de tînjire deşănțată-legănată, insinuantă şi fățişă totodată, scăldată într-o lumină lichidă, ca un fel de liniştire de dincolo de liniştirea morții, şi par să-l pună în pielea celei ce se vroia stăpînă pe curgerea timpului, cu bani de cheltuială, să se întoarcă din moarte înapoi în viață şi-n tinerețe.
Se întorcea nu din moarte sau de la capătul lumii, deşi el cu Andreea or fi fost prin părțile astea la fel de străini ca în Bucureştiul de unde plecaseră să nu se mai întoarcă, ca şi goniți, pe un drum purtîndu-i prin oraşe şi aşezări ce la deveneau pe loc familiare prin cartierele-ghetou, aceleaşi blocuri cu fațade afumate sau zugrăvite în culori palide, coşcovite, care n-apucaseră să cotropească şi să înlocuiască definitiv clădirile oraşelor vechi, interbelice, dar n-ar mai fi avut mult.
Asta fusese anul trecut în octombrie .Vremea se răcise dintr-o dată. De pe o zi pe alta ploaia se mesteca cu lapoviță,iar într-o noapte a fulguit şi a pus-o de două degete,doar cît să învîrtoşeze zloata pe străzi. Iarna dădea să vină mai devreme, parcă tot în ciuda lui Robert, care mergea pe a patra lună de cînd făcea pe paznicul unui grup de magazine de la parterul unui bloc lung de pe şoseaua Mihai Bravu. Trei patroni puneau mînă de la mînă să-1 plătească, ca să patruleze de-a lungul a şaptezeci de metri de trotuar, de la opt seara la şapte dimineața, la o adică un job de toată bafta pentru unul ca el, picat ca din cerul nopților acelea diluat de o ceață purpurie, o mană cerească amestecîndu-se de-acum cu lapovița, însuflețindu-l să mărşăluiască prin lăcăraie ca şi desculț. Adidaşii rupți, dezlipiți, parcă l-ar fi motivat să îndure în credință frigul şi umezeala, cu un soi de jubilație masochistă. După aproape o jumătate de an de căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut bucuria izbînzii învîrtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv. Optzeci şi unu de paşi în sus, optzeci şi unu in jos, un minut şi încă unul şi încă şi încă, pe traseul acela în cerc al pătimirii şi mîntuirii; înalt, slab, cocîrjat, curbat ca un ac de undită, supt la față şi cenuşiu, cu pletele cenuşii, cîlțoase şi înfoiate, înghesuite sub gluga hanoracului, s-ar fi cuvenit poate să-şi amintească ce bine-i picase cîndva să-şi facă de lucru cu cazmaua printre cripte şi monumente funerare, da-binențeles, nu-i de rîs şi nici de plîns, dintre toate muncile şi meseriile care-i dăduseră o pîine de mîncat, poate că cel mai trainic se lipise de sufletul lui aceea de gropar. După vîrsta de treizeci de ani o făcuse nişte ani buni, cu intermitențe, cu pauze tot mai mari, pînă i se aplecase şi renunțase definitiv.
O meserie bănoasă altminteri, pe lîngă că sănătoasă. E un bun exercițiu adică s-o iei din pripă, să începi să asuzi dimineața pe răcoare scurmînd pămîntul cu cazmaua sau cu tirnăcopul. După prînz, cînd vin cu mortul,
de cîteva ceasuri eşti gata şi nu-ți mai ia nici o jumătate de oră după slujba de la groapă ca să-l cobori înăuntru şi să-1 acoperi cu pămînt şi uite-acuma se face seară. Veşnica lui pomenire, astfel treci prin zi ca şi prin anotimpuri: transpiri şi iarna pe ger cînd izbeşti cu tîrnăcopul în pământul înghețat bocnă, şi tot aşa treci prin primăvară şi toamnă şi prin crepetul de căldură din miezul verii, cînd curg de pe tine şapte rînduri de ape şi nu te gîndi că fără folos: morții îi dăduseră o pîine bună de mîncat mereu, măcar că ajunsese la o saturație care nu-1 mai lăsa, şi asta poate unde n-o luase chiar din pripă,vezi,nu se apucase de gropărie la cincisprezece sau optisprezece ani, ci abia la treizeci. Crezuse, i se păruse că o astfel de meserie i-ar simplifica viața cumva, netezindu-i calea spre pocăință, pentru toate păcatele tinereții lui grele ca pămîntul, dar trebuie că se înşelase şi oricum n-ar mai fi rezistat: cu timpul morții deveniră tot mai grei, mai grei şi decît păcatele şi decît pămîntul pe care-l dădea afară din gropi, cînd îi căra de la capelă cu căruciorul sau targa şi la fel de greu era şi mirosul lor de carne stricată. Oricît de bine or fi fost îmbălsămați şi oricît de frig era afară, mirosul de hoit parcă ar fi tras după el pachetele cu pomană împărțite la groapă, copănelele de pui, pilaful, coliva din celofan sau din păhărelele de celofibră, plăcințelele, prăjiturele, sticlele de vin şi țuică de turnat pe mormînt şi de dat pe gît să spele gustul morții, dar mai mult năclăindu-l şi învîrtoşîndu-l.
Bine zis că ajunsese la saturație, cimitirele erau singurele locuri unde s-a ştiut mereu sătul şi cu bani de ajuns în buzunar, împăcat cu sine şi cu lumea şi oricum acolo avea cel mai mare credit, în nouă cimitire din Bucureşti prin care s-a perindat aproape douăzeci de ani şi-n care s-ar putea întoarce oricînd la o adică, dar uite că nu. Oriunde în altă parte dar acolo nu. Unde atunci? Ca şi cum ar mai avea de unde alege, la cei cincizeci şi opt de ani ai lui. Păi nu că s-ar fi şubrezit prea tare de la frigul şi umezeala din gropi, fiindcă nu te gîndi că pămîntul trage, trage al dracului, da cui i-ar mai da mîna să se încurce cu unul ca el. Patronii din ziua de azi, da-binențeles, nu mai e ca pe vremuri şi nici el nu mai e cum a fost. Toți se uită să stoarcă din tine cît de mult, dacă ar mai avea ce… Vârsta, deh, ca o infirmitate, ca o mînă moale, beteagă, care nu te mai ajută nici să duci lingura la gură... Ai aflat şi încă ai să mai afli cum e cînd se uită stăpînul strîmb la tine, citindu-ți pe față nu doar că ai cărat la groapă vreo mie de morți, ci şi că eşti şi tu pe picior de plecare, măcar că asta se poate citi pe toate fețele, moartea, dar nu te gîndi că pe unele se citeşte mai limpede decît pe altele... Soțioara lui, Andreea, la cei treizeci şi şapte de ani ai ei, s-ar spune că n-a aflat încă şi nu ştie. Ar fi corespuns ca vîrstă şi ca prezență într-un butic sau magazin de confecții, chiar într-un birou de agenție imobiliară, şi totuşi prin atîtea locuri pe unde încercase nu reuşise să fie pe placul patronilor decît pe termen extrem de scurt, cel mult o lună, după care i se tăia. N-ar fi mare lucru să crezi c-ar fi îndreptățită să ceară de la viață ceva mai mult decît un butic sau birou de agenție... Ba bine că nu: tocmai pentru că i-ar fi putut fi tată, tăticuțul ei Robert o simțea mai bine şi decît taică-su şi ar cam fi ştiut ce-i trebuie ca s-o ia din loc. De o bună bucată de vreme însă nu mai avea răbdarea şi nici tactul necesar ca s-o trezească la realitate, iar uneori ar fi fost gata să accepte că nici interesul. E cam dusă, mă rog, la un moment dat chiar s-a gîndit că o femeie cu mintea cît de cît adunată, care ştie ce vrea şi pe ce pămînt calcă, nu s-ar fi încurcat cu unul ca el. N-avea decît să creadă asta, c-ar fi mai cîştigat s-o lase-n plata ei, chiar şi chinuindu-se s-o hrănească...
Nu doar la patroni, ci şi la bărbați în general n-ar avea priză decît pe termen scurt. Preț de cîteva ejaculări, să zicem, şi oricum el cam profitase de chestia asta, constrîns de împrejurări vitrege întrucîtva. Adevărul e că nici el nu prea ştiuse ce vrea şi pe ce pămînt calcă, dacă ajunsese la cincizeci de ani fără nici o brumă de agoniseală, ca şi pe drumuri, se pregătea să moară într-o cameră de nefamilişti dintr-un bloc aflat cîndva în custodia Întreprinderii de Maşini Unelte şi Agregate pe care o împărțea cu un tovarăş de-un leat cu el, dedicat trup şi suflet patimii beției, fără urme de milă ori regrete; purta omul şi un nume cumva predestinat: Neghiniță, Ion Neghiniță... La o adică se potrivea cu Robert Diaconu, căruia i se mai spunea uneori şi Robert Diavolul. Da-binențeles că ei se potriveau, de vreme ce soarta îi adunase împreună de vreo doi ani, măcar că Robert avea unele rețineri şi remuşcări în privința băuturii şi altor vicii. Dacă nu cumva le-o fi fost scris să moară împreună acolo, unul în brațele celuilalt şi uite că Robert a scăpat la mustață, comutîndu-i-se şi amînîndu-i-se pedeapsa printr-o hotărîre de ultimul moment. La o jumătate de an după ce se mutase la Andreea, în garsoniera ei, trecu pe la Neghiniță să-l vadă în ce ape se mai scaldă. Pasămite i se făcuse dor, bătut cum era de gînduri sumbre şi aproape izbăvitoare: parcă s-ar fi întors la vechea locație şi conviețuire şi deja îi dădea dreptate lui Neghiniță, care-l avertizase şi aproape că-l blestemase ca şi o nevastă părăsită: te bucuri la pizdă tînără, Diavole, da’ o să-ți iasă pe nas… ştia, ştiuse, dar încă ar fi vrut să afle pe propria-i piele.
Ar fi putut s-o ia ca pe un semn atunci, faptul că a găsit vechea locație, camera în care se oploşise pe lîngă Neghiniță, ocupată de un cuplu de tineri căsătoriți. Viața mergea înainte prin ei, da-binențeles, femeia era gravidă în şapte-opt luni, la fel ca soțioara lui, Andreea, aşa încît ce a fost e nimic pe lîngă ce va fi... Da-bineînțeles că viața merge înainte. Tinerii însurăței îi povestiră de Neghiniță, răpus de una din comele alcoolice care-i dădeau tîrcoale de ani buni, cu puțin înainte de a i se perfecta actele de evacuare din căminul care nu mai era cămin de nefamilişti şi nu mai era nici al nimănui; concomitent tinerii însurăței îşi băgaseră pielea în saramură cu nişte împrumuturi mari la rude şi prieteni, ca să cumpere camera de la un întreprinzător nepot de parlamentar, care achiziționase blocul en gros şi-l reamenajase pentru a-l vinde en detail, cu camera, mă rog, mai ales pentru ăştia, care ştiu ce vor şi pe ce pămînt calcă, viața merge înainte...
Trecuseră, uite, şapte ani de la despărțirea definitivă de Neghiniță. Robert n-ar fi putut spune dacă-n folosul sau în paguba lui trecuseră anii ăştia. Tot e bine că rămăsese-n viață, s-o tîrîie de azi pe mîine cu Andreea, care nu reuşea cu nici un chip să pice la învoială cu nemernicii ăia de patroni, se uită la tine doar să profite, să le munceşti pînă cazi jos pe nimic şi se mai uită să te şi fută, asta e, nu-l costa nimic şi nu-l durea burta s-o creadă: toți erau căzuți în limbă după ea, o hărțuiau în draci, dar uite că ea se ținea tare, credincioasă tăticuțului ei iubit care să fi tras pe brînci s-o merite, vorba cîntecului: io te-am iubit cu disperare tu mi-ai făcut zilele-amare.
A iubit-o în draci şi a tras pe brînci şi uite că pînă la urmă n-a fost chiar degeaba: în sfîrşit a dat Dumnezeu şi şi-a găsit de lucru, tot acum patru luni, ca să vezi potriveala dracului. Pînă şi programul i se potriveşte cu al lui: de la opt dimineața la şapte seara, schimb invers cu el, încît să nu rămînă copilul prea mult singur închis în casă, deşi asta n-ar mai fi contat cine ştie ce. Andreea vindea gogoşi, langoşi, polonezi, covrigi, pateuri şi aşa mai departe, la o patiserie din zonă, din Dristor; BBr frămînta totodată aluat, băga şi scotea tăvi din cuptor, se specializase, era de nerecunoscut, iute şi destoinică precum o maşinărie eficientă, care învățase din mers şi mergea ca unsă zece ore-n şir. Uite-o că s-a trezit în sfîrşit, silită, constrînsă, da-binențeles, chiar i-o fi ajuns la os: datoriile, deh, nişte zeci de milioane, diavolul de Robert nu ştie cîte şi nici nu-l interesează. Nu-i aparține, n-a avut de-a face cu aşa ceva, el dintotodeuna s-a întins cît îi e plapuma: dacă eşti sătul şi cu bani de cheltuială în buzunar, da-bineînțeles că-i un mare păcat să-ți mai faci griji.
Iar lucrurile nu puteau merge decît spre bine dacă după patru luni ea rămăsese încă pe poziție. Mai avea doar două colege mai vîrstnice, mai experimentate în manevrele cu cocăraie, care lucrau în domeniu de nişte ani, încît ar fi avut tot interesul şi s-ar fi priceput s-o bage la mijloc, s-o muncească pînă s-ar lăsa păgubaşă, sporindu-şi astfel creditul la patron, determinîndu-l eventual s-o pună pe liber şi să le împartă salariul ei. Robert ştie, e mîncat de chestiile astea: în opt locuri din zece cam aşa se lucrează în echipă, cu mîncătorii care lasă pe dinafară şi oameni cu nervii de zece ori mai tari decît ai Andreeii. Dar data asta însă a ieşit pe sufletul ei, poate unde trei inse muncesc cît pentru cinci-şase, patronul fiind cel dintîi care profită din plin de pe urma lor, deşi le-ar plăti binişor, deh, vorba vine că binişor; patru milioane în ziua de azi e o jale şi-un chin. Tot patru milioane ia şi Robert de la păzncia lui, de să dai să fugi şi să-ți iei cîmpii... Medita învîrtindu-se pe bucata aia de trotuar, optzeci şi unu de paşi în sus, optzeci şi unu în jos, un minut şi încă unul şi încă, pe traseul în cerc al aducerii aminte.
çşi amintea mai cu seamă frigul, ceața purpurie, ninsoarea fleşcăită prin care umbla şi de bună seamă că o să umble mereu şi după ce o să înțepenească defintiv, ploaia cu spic de zăpadă spulberată de vînt şi lovindu-l peste față...
Radu Aldulescu