Poezie
Victor Munteanu
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2014
ratarea întoarcerii
Salcâmul din Băluşeşti a crescut numai din numele lui de salcâm,
fără să aibă nevoie de alți
copaci ca să crească.
El are propriii lui ani şi vrăbii,
propria lună când înfloreşte
şi propriile albine care fac miere din florile lui.
În plus, are şi propria lui umbră – rară, ce-i drept,
precum barba lui Matei Basarab –
iar cărarea îl aduce pe om
şi-l aşază la umbră,
pe banca din scândură groasă de fag.
Cei fugiți din istoria satului vin, din când în când,
seara pe bancă
şi-ascultă susurul apei
şi bodogăneala țăranilor
printre orătăniile din bătătură.
Unul dintre cei fugiți a rămas cu numele legat
de trunchiul copacului
privind încontinuu spre Cătăneasca.
Descoperit dimineața, l-au întrebat cine este,
de unde vine
şi în ce scop priveşte încontinuu
fără să se mai poată opri.
Dar cel fugit din istorie şi din amintirile lor
a tăiat cu degetul aerul în formă de cruce,
fără ca ei să-i înțeleagă acest limbaj.
– Să-i învârtim câteva ghioage pe spate
să vedem dacă nu-şi dă drumu’ la glas!,
a propus cel ce avea interes să propună
din cauza negrului din cerul gurii şi a setei de sânge.
Încuviințară doar cei care n-aveau pământ
nici măcar pentru groapa de veci,
ceilalți îl priveau circumspect, fără să poată
lua încă o hotărâre directă.
Între timp, cel cu numele legat şi fugit
continua să privească spre Cătăneasca
băgând spaima în toți cei nimeriți în calea acestei întâmplări,
şi, oricât se străduiau, muțenia lui
nu se lăsa scrisă de nicio vorbă.
Stătea cu numele legat de salcâm
făcându-şi parcă din înfricoşarea lor un balansoar
în care se dădea huța-huța.
– Ăsta a venit să ne ia pământul cu japca,
şi-a înaintat altul părerea pentru a fi luată în seamă.
Numai salcâmul parcă dădea de înțeles
că ştie ceva şi nu spune
din cauză că un copac nu poate vorbi.
Cei de față erau cât se poate de față cu toții
şi au luat hotărârea legală să-l arunce cu tot cu bancă
şi cu salcâm
în ziua de ieri, de unde venise.
– Mai degrabă să-l ştergem de-aici cu o tăietură de pix!,
a sărit cu ultima variantă reprezentantul de la județ.
Pompierii aşteptau ordinul care nu mai venea,
iar polițistul se gândea la cât de fraieri sunt ăştia
care îşi fac probleme din te miri ce.
– Dacă nu veți lua hotărârea cea dreaptă,
amarnic veți regreta!,
se auzi vocea celui ce a stat tot timpul deoparte
şi care locuia într-un sat ce nu exista, fiind şters din letopiseț.
Translatorul adus pentru limba
pe care-o vorbea cel fugit fără să spună nimic
a rămas descumpănit.
Abia când jurnaliştii au tăbărât să-l ia la întrebări,
prefectul a intrat în prim-plan:
– Totul e sub control, a declarat; întrucât siguranța
nu e un joc de noroc, am convocat I.S.U.
şi vom remedia problema chiar azi.
Însă cel fugit din memoria lor
dispăru la fel de brusc după cum apăruse.
În locul lui stătea nebunul satului
hlizindu-se la camerele de luat vederi,
neavând nimeni curajul să-l pună la punct, să-l contrazică.
amurg de primăvară
„Doamne, Doamne,
uită-Te din cer şi vezi”
seara asta aruncată în aer
şi-n ciorile adunate ciorchine-n copaci
precum păcatele noastre –
seara răspândită prin salcâmi-nfloriți
şi prin înălțimile ce stăpânesc direcția vântului –
seara pe care-o îmbracă săracul
ca pe-o haină curată.
Doamne, Doamne,
iată vinerea căzută la picioarele omului
şi-ntinsă fără cuvinte pe-alee,
asfințitul ce insistă-n fereastră cu limbă de moarte
şi bătrănul ieşit la plimbare
trăgându-şi încet umbra printre cei vii.
prizonier la tăcerii
Ziua te repetă cu-aceleaşi cuvinte
şi-o tragi după tine cu tot cu sechele;
ziua ce în fiecare clipă te minte –
până-n rărunchi o duci şi până-n prăsele.
Pe piatra răbdării ți-ai făcut casă
şi-aştepți la preț redus viitorul
şi-aşteptarea pe tâmple te-apasă,
nădejdea din tine şi-a luat zborul.
Te-ai dezbrăcat de trup ca de-o haină,
şi, măsurat prin uimire,
cântăreşti cât un gând,
îngerii coborâți la masa rotundă, în taină
în inima ta încet se ascund.
spre următoarea etapă
După încă o bătălie pierdută
ne-am retras în ultimile
cuvinte rămase.
Cei cu viețile trăite pe furiş
s-au predat –
numai noi
ne-am ales cu biografia țăndări în stradă.
Ploaia bate-n rafale mai lungi decât o săritură de lup
şi-nfrigurați, clănțănim
îngrămădiți în aceeaşi idee.
Ne recunoaştem doar
după ceea ce nu înțelegem.
Unul s-a legat cu funia zilei de mâine
şi-a sărit la-ntâmplare,
altul şi-a pus gâtul în ştreangul răbdării.
Numai cei ce-am îngenunchiat în rafală
ne-am hotărât să pornim
din nou
alt război.
tăcerea din strigăt
Nicio siguranță nu are direcția în care o iei.
Poteca ce îmbrățişează poalele dealului
te şerpuieşte acum pe lângă pârâu
şi tot mergi pe urmele anilor tăi.
Un pâlc de cinteze ară cerul tristeții
şi tot urci pe cărarea din strigăt
şi nu ajungi nicăieri.
Îmbrăcat în viețile celor plecați
aştepți ultimul mesaj
rostit în cuvinte ce nu există
în DEX.
moştenirea fiilor neascultării
Ai luat şi tu parte
la aruncarea cu pietre
în ziua de ieri:
Unii aruncau cu vorbe,
alții cu petarde şi grauri,
iar cei mai mulți cu viețile lor.
Mereu cineva stătea deoparte
să le păzească hainele.
Ai participat şi tu la
împărțirea darurilor
şi a dreptului la o bucată de pâine prin muncă.
Cei ce-au primit au mai luat şi de la alții
şi le-au scos la tarabe.
În scurt timp n-au mai rămas de vânzare
decât melodramele la prețuri de dumping.
Fiecare a primit cât l-a încăput numele.
Numai pentru cel ce călca
pe marginea realității
n-a mai rămas mare lucru.
N-ai lipsit nici de la
pomana publică
şi de la masa fiilor promisiunii:
Unii s-au călcat în picioare, şi-n străchini, şi-n neamuri,
iar alții strigau după morții
din cel de-al doilea Război.
Majoritatea, însă, a rămas să privească
la pâlcul de porumbei
ce trăgea sirena amiezii în centru.