Eseuri
Elisabeta Lăsconi
CHEI NOI PENTRU HANU ANCUȚEI (I)
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
Hanu Ancuței rămâne la opt decenii de la publicarea în volum
piatră unghiulară în opera lui Mihail Sadoveanu, “capodopera
de la răscruce”, după cum o numea inspirat Nicolae Manolescu
în Utopia cărții, despărțind perioada îndelungată a căutării de sine, întinsă
pe un sfert de secol, de impresionantul şir al capodoperelor ce îi succed.
Totodată, se dovedeşte o carte inepuizabilă, fiecare metodă critică,
hermeneutică sau chiar ieşind din teritoriul literar într-o zonă mai largă a
cunoaşterii, scoate la lumină alte hățişuri, neexplorate, de la grila stilistică
la pragmatică, de la mitocritică la arhetipologie şi numerologie, de la o
abordare exclusiv textuală la una transdisciplinară, mergînd spre istoria
mentalităților şi spre imagologie, spre sociologie sau antropologie.
Mă simt îndatorată numeroşilor exegeți ai creației sadoveniene, ai
acestei cărți în mod deosebit, din generații diferite, cu perspective diverse
(Constantin Ciopraga şi Mircea Tomuş, Ion Vlad şi Zaharia Sângeorzan,
Alexandru Paleologu şi Nicolae Manolescu, Monica Spiridon şi Corina
Ciocârlie), care mi-au stimulat relectura periodică.
Prima problemă spinoasă o generează încadrarea cărții. Toți
comentatorii o consideră ciclu narativ, inserând-o într-o ilustră tradiție a
povestirii în ramă sau cu sertare. Într-un interviu însă, autorul făcea referiri
la “romanul Hanu Ancuței”. Iată o premisă, de la care pornind voi încerca
să demonstrez că ne aflăm în fața unui roman, privit din două aspecte
inseparabile, diegeza (histoire sau povestea, istoria, “conținutul” sau
substanța epică) şi discursul narativ (narration sau relatarea faptelor,
presupunând instanțele comunicării narative şi modalitatea de a realiza
comunicarea).
Primul enunț ce deschide cartea semnalează elementele diegezei –
subiectul şi reperele spațio-temporale: “Într-o toamnă aurie am ascultat
multe poveşti la Hanu Ancuței” şi, în mod implicit propune un pact: cel ce
povesteşte, anonim până în final, s-a aflat atunci (în acea toamnă aurie) şi
acolo (la han) ca simplu ascultător, relația sa cu povestitorii care s-au
succedat fiind una directă.
Comunicarea de la han implică oralitatea, iar cel ce povesteşte recurge
la un artificiu şi transpune în scris cele povestite. Îşi asumă condiția de
narator şi instituie o comunicare de alt tip, scriptural, cu un cititor. Se
ascunde astfel printr-o etalare ostentativă procedeul ingenios, convenția pe
care se întemeiază arhitectura narativă: oralitate aparentă realizată prin
scripturalitate.
Cine este acest misterios narator, solidar cu călătorii de la han, dar
preocupat să rămână în umbră? El este naratorul principal, care
înregistrează detaliile petrecerii, ceremonialul rafinat al istorisirii, de la
provocare sau ispitire, până la răsplata prin elogii. Se deosebeşte de toți
naratorii secundari, care îşi evocă întâmplările tinereții, prin discreție
absolută în privința propriei persoane. Lui îi aparține “rama” în care se
încastrează pe rând cele nouă povestiri.
Naratorul principal dezvăluie de la început originalitatea acestui
roman. Subiectul său îl formează însuşi actul povestirii şi petrecerea, iar
discursul narativ înregistrează diferitele modalități de a produce şi a
asculta istorii în cadrul unui ceremonial cu reguli precise, ca şi o
desfăşurare a timpului relatării, aflat în relație cu diverse timpuri, ținând
de un trecut îndepărtat, când s-au petrecut întâmplările evocate.
Petrecerea şi istorisirea au doi maeştri care le tutelează, Ancuța cea
tânără şi comisul Ioniță, care sunt cei doi stâlpi ai hanului. Hangița
porunceşte ospătarea călătorilor, iar comisul porneşte şirul istorisirilor
evocând întâmplarea din tinerețe cu iapa lui Vodă. Promisiunea făcută de
a istorisi încă o întâmplare funcționează ca provocare implicită, la care
înțeleg să răspundă pe rând ascultătorii săi.
La han începe astfel un turnir narativ, cu trei etape, marcate de cele
două deschideri ale hanului: după primele trei istorisiri, în plină strălucire
a după-amiezii, intră în cercul de povestaşi Neculai Isac, după alte trei
istorisiri, când se lasă întunericul, fac popas la han carele cu marfă şi alți
trei călători: negustorul lipscan, orbul sărac şi lița Salomia, care vor intra
pe rând în rol de povestitori. Hanu Ancuței se compune aşadar din trei
triade epice, iar povestirile se succed în trei etape în conformitate cu trei
modele narative.
I. Un turnir după regulile unui manual de naratologie
A. Prima triadă: povestirile destinului
1. O simplă anecdotă: Iapa lui Vodă
Comisul Ioniță povesteşte ca răspuns la numeroasele ironii îndreptate
asupra calului său. Naratorul principal descrie calul vrednic de mirare:
“Era calul din poveste înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi
ciolanele!”. Iar moş Leonte îl persiflează fățiş: aşa cal nu se găseşte nici
în poveşti (“să umbli nouă ani la toți împărații pământului”) şi se preface
cuprins de groază numai gândindu-se câte parale face.
De ce provoacă atâta haz comisul şi calul lui? Nu numai din cauza
contrastului dintre ținuta plină de fală a comisului şi înfățişarea calului, ci
şi din alt motiv ce riscă să scape cititorului neavizat. Conform
Dicționarului explicativ al limbii române, comis (plural comişi) este
mare dregător în Moldova şi în Țara Românească, în Evul Mediu, care
avea în grijă caii şi grajdurile domneşti, ocupându-se şi de aprovizionarea
lor cu furaje.
Povestirea comisului justifică de ce marele dregător însărcinat cu
herghelia domnească este atât de mândru de calul care nu se potriveşte
rangului său: moştenire de la o iapă la care s-a uitat cu mare uimire chiar
Vodă Mihalache Sturza. Iată aşadar lansată provocarea către ascultători,
care se lasă repede seduşi de perspectiva unei poveşti de pe vremea lui
Mihai Vodă Sturza.
Povestirea debutează cu o amplă expozițiune cuprinzând întâlnirea de
la han a lui Ioniță cu boierul străin, discuția despre judecata nedreaptă care
l-a lăsat fără pămânul moştenit din moşi-strămoşi, drumul ce urmează
să-l facă la Iaşi ca să-i facă dreptate însuşi vodă. Intriga este savuroasă şi
constă din răspunsul dat la întrebarea boierului: dacă vodă nu-i va face
nici el dreptate, îl va pofti să-i pupe iapa nu departe de coadă.
O desfăşurare a acțiunii restrânsă (drumul de la han la curtea
domnească, intrarea la vodă şi surpriza să recunoască în vodă pe boierul
de la han, judecata bazată pe actele de proprietate – „sacul cu hârțoagele
şi cu pecețile cele vechi”) conduce la punctul culminant ce reia întrebarea
şi răspunsul din intrigă (dacă nici vodă nu i-ar fi făcut dreptate, nu şi-ar fi
luat vorba înapoi, iar iapa se află peste drum) şi la un deznodământ fericit
(vodă face mare haz, privindu-l cu simpatie la despărțire).
Construcția subiectului are o maximă simplitate, se poate reduce la cele
două întâlniri, de la han şi de la curtea domnească, construite ca scene
antitetice: în prima, Ioniță se află într-o postură superioară, ca obişnuit al
locului, îl primeşte pe boierul străin şi îl cinsteşte cu o oală cu vin; a doua
întâlnire îl arată într-o postură inferioară – îngenunchează, sărută botforii
domnitorului când îl recunoaşte pe boierul de la han.
Are un conflict povestirea? Unul social, estompat ca fundal istoric:
luptele şi judecățile răzeşilor pentru a-şi păstra pământurile moştenite, la
care poftesc boierii, mai noi sau mai vechi, şi implicarea domniei pentru a
se face dreptate. Conflictul principal rămâne fără consistență:
confruntarea mândriei unui răzeş cu înțelepciunea şi bonomia unui
domnitor.
Inventarierea personajelor dovedeşte o simplitate rudimentară: un
personaj principal (Ioniță), unul secundar (Vodă Mihalache Sturza),
personaje episodice (cealaltă Ancuță, slujitorii însoțindu-l pe boierul
străin, dorobanțul, oşteanul bătrân şi ofițerul tinerel de la curte). Tipologia
este redusă, sumar schițată, ambele personaje fiind purtătoare de valori
pozitive: un model de răzeş aprig şi îndrăzneț, un domnitor – model de
înțelepciune.
Detaliind puțin construcția celor două personaje, ele arată o idealizare.
Ioniță reprezintă tipul răzeşului iubitor de pământ, ambițios când îşi apără
drepturile, consecvent când îşi ține promisiunea, ospitalier, comunicativ şi
mucalit. Mihai Sturza apare ca domn drept cu supuşii, indiferent de rangul
lor, dornic să cunoască adevărata stare a țării prin călătorii incognito,
inteligent şi cu simțul umorului, bun cunoscător şi prețuitor de oameni.
Comisul Ioniță îşi asumă narațiunea evocatoare, este naratorulpersonaj
aflat în centrul acțiunii, narator creditabil relatând cu sinceritate
cele întâmplate. Cititorul este lăsat să deducă semnificația întâmplării,
dincolo de poanta care îi dă şi haz şi suspans: cele două întâlniri i-au
schimbat soarta, şi-a recăpătat pământurile şi probabil aici îşi are punctul
de pornire ascensiunea sa la dregătoria de comis, oferă altă imagine a
calului ca descendent al iepei care i-a purtat noroc în aventura domnească,
reabilitându-se în ochii călătorilor şi plasându-şi calul într-o lumină
favorabilă.
Iapa lui Vodă se apropie de anecdotă: o narațiune scurtă, de cele mai
multe ori comică, relatând un fapt puțin cunoscut sau doar imaginat din
viața unei personalități istorice. Se regăsesc câteva trăsături ale anecdotei:
oferă o caracterizare a personalității domnitorului Mihai Sturza, surprinde
mentalitatea vremii (conflicte între boieri şi răzeşi pentru pământ,
încercarea de aşezare a treburilor țării) nu printr-un episod ci prin două
scene relevante (călătoria incognito a domnului ca să afle adevărata stare
a țării şi dreapta judecată), ca şi concizia şi poanta, accentuată prin
repetare.
Anecdota comisului îi înveseleşte pe călători, reuşeşte să încălzească
atmosfera şi să le trezească ascultătorilor cheful de a istorisi. Promisiunea
comisului că le va povesti altă întâmplare este percepută ca provocare
implicită: mănuşă aruncată tuturor ca să intre în luptă şi să-l întreacă.
Comisul Ioniță deschide astfel turnirul istorisirii.
O povestire tragică: Haralambie
A doua povestire, a călugărului Gherman, vine ca replică la anecdota
comisului. Mai întâi călugărul recurge la o tehnică străveche de captare a
bunăvoinței ascultătorilor, prin închinări meşteşugit adresate, apoi alta,
mai subtilă, urmărind trezirea curiozității lor prin detalii despre viața
monahală pe care o duce la schitul din Durău, despre drumul la Iaşi
poruncit de egumen.
Călugărul poate strecura astfel aluzii la câteva secrete personale: s-a
născut într-un sat de munte, Bozieni, nu-şi cunoaşte tatăl, ştiut doar de
Dumnezeu şi de maica lui, a crescut orfan, iar mama, pe patul morții, l-a
juruit vieții monahale ca să răscumpere păcate vechi, are de împlinit o
datorie, să se închine la biserica din Iaşi, cu hramul Sfântului Haralambie,
există şi un anume Haralambie pentru care trebuie să se roage.
Iată mai multe mistere cu care călugărul îi ispiteşte pe ascultătorii săi,
şi primul care nu rezistă tentației de a le dezlega este chiar comisul Ioniță.
Şi astfel, printr-o manevră plină de eleganță şi politețe, călugărul ia locul
comisului şi relatează o poveste înfricoşătoare, impecabil construită, atât
ca subiect plin de tensiune, cât şi ca distribuție a personajelor şi densitate
a semnificațiilor.
Expozițiunea cuprinde o mică biografie a lui Haralambie: întâi arnăut
domnesc, alege viața de haiduc – “lotru” care jefuieşte curțile boiereşti şi
nu poate fi prins nici de lefegiii domneşti. Intriga este construită printr-o
scenă de mare finețe şi complexitate: în divanul domnesc, vornicul țării îi
sugerează domnului că singurul care-l poate prinde pe “lotru” este fratele
său, Gheorghie Leondari, tufecci-başa (căpitanul gărzii domneşti), iar
Vodă îi cere slujitorului credincios să-şi aducă fratele, viu sau mort, altfel
nici el nu va mai vedea lumina soarelui.
Acțiunea se desfăşoară succint: Gheorghie Leondari pregăteşte lefegii,
îl urmăreşte pe Haralambie până la ultimul său ascunziş, casa din Bozieni,
unde îl încercuieşte şi-i cere să se predea. Punctul culminant îl reprezintă
înfruntarea fraților: Haralambie eşuează în tentativa de a-şi împuşca
fratele, care îl păleşte cu hangerul, doborându-l, sub ochii celor apropiați.
Deznodământul are loc tot în divanul domnesc: Leondari îi cere domnului
voie să se retragă pe pământurile lui ca să-şi ispăşească păcatul de a fi
vărsat sângele fratelui său, tot el înalță la Iaşi biserica având hramul
Sfântului Haralambie.
Construcția subiectului relevă rigoare perfectă, cu repere temporale şi
spațiale precise. Intriga se declanşează într-o zi de mare sărbătoare
creştină – Sfânta Măria Mare (15 august), reliefând astfel păcatul poruncii
domneşti, iar punctul culminant în a opta zi de urmărire (16+8=24, adică
în 24 august), spațiile principale fiind curtea domnească, iar centrul – casa
din Bozieni.
Cele două scene indică antiteza între intrigă şi deznodământ: scena
poruncii pline de cruzime a lui Vodă Ipsilanti şi scena plină de durere a
întoarcerii slujitorului după ce a îndeplinit porunca domnului său. O
gradație ordonează în crescendo urmărirea, descrisă în termenii unei
vânători: un frate ia urma celuilalt “ca un câine care adulmecă putoarea
fiarei”, din culcuş în culcuş, până îl încolțeşte, cel urmărit spune: “Mă
hăituieşte frate-meu Gheorghie ca pe lup”. Se prefigurează deosebirea
esențială între cei doi frați: unul acceptă “domesticirea” şi porunca
stăpânului, altul îşi păstrează sălbăticia.
Conflictele accentuează deja superioritatea povestirii călugărului:
apare şi aici ca fundal conflictul social, între haiduci şi boieri, dar violent
şi amplificat, între lotri şi autoritatea domniei. Conflictul principal este
psihologic: lupta lăuntrică a lui Gheorghie Leondari, pus în fața unei
alegeri tragice: îşi prinde (sau ucide) fratele sau o să zacă în temniță el
însuşi. Declanşarea conflictului interior o arată cele trei reacții când aude
porunca lui vodă: amuțeşte, se albeşte la față, se clatină de parcă ar fi
primit o lovitură.
Cei doi frați sunt personaje principale, plasate în antiteză: la început
sunt slujitori ai domniei, apoi aleg căi opuse – unul urcă scara ostăşească
şi devine căpitanul gărzii, iar vodă îl răsplăteşte cu pământuri, celălalt
alege libertatea şi devine căpetenia unei cete de lotri. Haralambie susține
conflictul exterior, social, iar moartea lui schimbă viața tuturor; Gheorghie
Leondari susține conflictul psihologic.
Relația celor doi este una de mare ambiguitate, fiecare poate fi
considerat, alternativ, protagonist sau antagonist, în funcție de conflictul
dinspre care este privit. Fiecare este purtător al unor valori ce reflectă
spiritul lumii şi al timpului în care trăiesc, prin alegerile pe care le fac. Un
frate alege să respecte “legea cetății”, se conformează normei sociale şi
ajunge într-un impas fără ieşire prin porunca domnească, celălalt încalcă
toate legile. Însă amândoi se dovedesc capabili de fratricid, în faptă unul,
ca intenție celălalt.
Personajul secundar este tot domnitorul țării, de data aceasta Vodă
Ipsilanti, iar despre cele episodice, se înmulțesc considerabil față de prima
povestire: boierii (în intrigă şi în deznodământ), lefegii domneşti (în
desfăşurarea acțiunii), lotrii, femeia (soție sau iubită a lui Haralambie) şi
copilul ei (în punctul culminant). Superioritatea povestirii transpare nu
doar din numărul mare de personaje, ci mai ales din complexitatea
relațiilor.
Pe parcursul narațiunii, se succed doi naratori: un narator omniscient în
aproape toate momentele subiectului prin relatare la persoana a III-a
(colportor al faptelor din auzite sau reconstituite cu un plus de imaginație),
cu excepția punctului culminant, aparținând unui narator-martor:
călugărul Gherman povesteşte la persoana I cele trăite în copilărie, când a
asistat la scena cumplită a fratricidului.
Indiscutabil că se poate vedea şi o glisare de la postura inițială, de
narator necreditabil (care ascunde cu intenție informațiile) la cea finală, de
narator creditabil. Momentele apar punctate precis: mărturisirea inițială că
nu şi-a cunoscut tatăl, desemnarea lui Haralambie drept “prietenul nostru”
şi apoi, după încheierea luptei fratricide constatarea – “Tufecci-başa
Gheorghie s-a întors la Domnie cu capul tatălui meu.”
Triumful deplin al călugărului asupra comisului Ioniță în turnir
transpare atât printr-o comparație strict naratologică, cât şi prin
semnificațiile celor două povestiri. Primul aspect ține de viziunea asupra
domniei: comisul a înfățişat o domnie ideală, a lui Mihai Sturza, iar
călugărul domnia nechibzuită a lui Vodă Ipsilanti, autorul moral al
impasului tragic, care, supremă slăbiciune ori ipocrizie, plânge în divan
văzând rezultatul poruncii.
Al doilea aspect semnificativ îl reprezintă rolul întâmplării pentru
destinul personajelor. Întâmplarea din tinerețe a avut urmări benefice:
soarta lui Ioniță se schimbă. Fratricidul dublu (în intenție al lui
Haralambie, în faptă al lui Gheorghie Leondari) are urmări tragice pentru
toți: mamă şi fiu rămân fără sprijin, Gheorghie Leondari părăseşte slujba,
începe o viață de penitență, Vodă însuşi pierde un oştean devotat. Cei care
câştigă sunt boierii: au scăpat de lotru şi de fratele său, a cărui ascensiune
l-ar fi putut transforma într-un egal.
Al treilea aspect este dat de imaginile povestaşului înainte şi după actul
narativ. Comis şi cal apar într-o altă lumină, aureolați de evocare.
Călugărul însă este victima întâmplării trecutului: Gherman recunoaşte
acum că inima lui trăgea spre oameni, dovadă – oprirea la han şi bucuria
de a închina oala cu vin. Însă mama l-a juruit călugăriei nu doar pentru a
ispăşi păcate vechi ci şi ca să oprească vărsarea de sânge în neam: singurul
urmaş al lui Haralambie avea datoria să răzbune moartea tatălui,
omorându-şi unchiul.
O povestire fantastică: Balaurul
Arta narativă a călugărului şi tragismul povestirii sale reies din reacțiile
ascultătorilor săi: întâi comisul Ioniță, adversarul înfrânt, îi aduce în spirit
cavaleresc un binemeritat “laudatio” mărturisind emoția şi dorința de
revanşă (“...istorisirea cuvioşiei sale părintelui Gherman mi-a zbârlit părul
sub cuşmă; dar eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat şi mai
înfricoşat!”).
Moş Leonte se îndoieşte fățiş de competența narativă a comisului,
asupra lui istorisirea a avut impact, mai profund, trezind din adâncul
memoriei, teroarea momentului când a văzut întâi balaurul: “Vă spun
drept că numai o dată, de când sunt, mi-am mai simțit aşa inima, ca
potârnichea în căngile şoimului.” Şi informațiile pe care le dă celorlalți
produc o nouă ofertă narativă: era flăcău trecut de 20 de ani, se afla cu
tatăl său la târlă pe dealul Bolândarilor, după Sîntilie.
Zodierul recurge la curtoazie, îşi ia îngăduința istorisirii “cu voia
comisului Ioniță”. Iar povestirea lui ținteşte să eclipseze performanța
narativă a călugărului. Totul se complică: temele (iubirea, adulterul,
trădarea), conflictele (între cei doi soți, între boier şi zodierul cel bătrân),
chiar şi înlănțuirea momentelor subiectului. Iar cititorul nu percepe
înşelătoria decât după a doua sau a treia lectură.
Subiectul pare simplu: un boier aspru, Nastasă Bolomir, fără noroc la
neveste (prima îl părăseşte, a doua moare) se căsătoreşte a treia oară cu o
tânără, care, spre uimirea tuturor, l-a subjugat cu farmecul ei. Când
descoperă aventura soției cu fiul vornicului Vuza, vine la târla din dealul
Bolândarilor ca să ceară sfatul bătrânului zodier.
Ifrim zodierul vrea să-i ajute pe toți şi să evite o nenorocire: îi
tălmăceşte boierului din cartea de zodii, se grăbeşte spre Hanul Ancuței,
unde au drum cuconița Irinuța şi iubitul de întoarcere, ca să îi prevină de
furia boierului. Aici se întâlnesc cele două grupuri: cei trei actanți ai
triunghiului adulterin şi cei trei agenți ai destinului: zodierul, fiul său şi
cealaltă Ancuță. Boierul vrea pedepse umilitoare pentru cei doi
îndrăgostiți, iar pentru zodier una cumplită: să fie jupuit de piele cât pentru
o pereche de papuci.
Apariția balaurului ca punct culminant determină două lecturi diferite
ale povestirii: una realistă şi alta fantastică. Detaliile descriptive sugerează
un fenomen meteorologic foarte rar, o tornadă, care capătă proporții
fabuloase datorită spaimei ce o stârneşte tuturor. Însă contextul apariției
balaurului dă o turnură fabuloasă faptelor: balaurul se iveşte după ce
bătrânul zodier îl blestemă pe boier, ca şi când ar răspunde unei chemări
sau porunci.
Cine a chemat balaurul? Ca narator, zodierul insinuează că tânara
cuconiță, proiectând asupra ei o suită de imagini demonice: pare să scoată
nişte cornițe când boierul o aduce la curte, i se văd ghearele când îşi
înfruntă bărbatul, o numeşte “drăcuşorul cel bălan”. Are grijă să lase
complet suspendat firul destinului ei. Totuşi, fata este nepoată de
mitropolit, aşa că “demonizarea” pare cel puțin suspectă, urmărind să
abată atenția de la personajul principal: Ifrim.
Povestitorul mărturisise că ucenicea în vara aceea, învățând de la tatăl
său (zodier, vraci şi solomonar), într-un anume loc, dealul Bolândarilor
(regionalismul bolund sau bolând, provenind din maghiară înseamnă
“nebun”), şi într-un răstimp anumit, după Sântilie – sărbătoare fixă (20
iulie) ce apropie sfântul creştin de o divinitate a panteonului mitologic
românesc care produce fulgere şi trăznete în timpul furtunii, hotărând
unde cade grindina.
Dar Ifrim avea triplă funcție: ca zodier, descifra destinele în mişcarea
stelelor, ca vraci ştia ierburile de leac, iar ca solomonar avea puteri
magice. Întâmplarea de la han arată că esențială era ultima calitate, prin
care stăpânea stihiile naturii, căci solomonarii, personaje ale mitologiei
româneşti cu atribute şamanice, se pot ridica deasupra norilor, pot încăleca
balauri, pot aduce sau îndepărta grindina de sate (după Ivan Evseev,
Dicționar de magie, demonologie şi mitologie românească, Amarcord,
1997).
Oamenii îi atribuie solomonarului chemarea balaurului, dar cei doi
zodieri, tatăl şi mai târziu fiul, lasă misterul neelucidat. Moş Leonte insistă
în evocarea momentului: “când a văzut întâi balaurul”. Şi expresia trebuie
citită şi altfel: de atunci, de la vârsta de 20 de ani a văzut balaurul de mai
multe ori sau poate chiar el l-a chemat... De ce nu dezvăluie acest fapt? Ca
toate inițierile, şi cea de solomar trebuie păstrată secretă şi inaccesibilă.
Aşa că istorisirea lui încifrează ceea ce puțini pot pricepe.
piatră unghiulară în opera lui Mihail Sadoveanu, “capodopera
de la răscruce”, după cum o numea inspirat Nicolae Manolescu
în Utopia cărții, despărțind perioada îndelungată a căutării de sine, întinsă
pe un sfert de secol, de impresionantul şir al capodoperelor ce îi succed.
Totodată, se dovedeşte o carte inepuizabilă, fiecare metodă critică,
hermeneutică sau chiar ieşind din teritoriul literar într-o zonă mai largă a
cunoaşterii, scoate la lumină alte hățişuri, neexplorate, de la grila stilistică
la pragmatică, de la mitocritică la arhetipologie şi numerologie, de la o
abordare exclusiv textuală la una transdisciplinară, mergînd spre istoria
mentalităților şi spre imagologie, spre sociologie sau antropologie.
Mă simt îndatorată numeroşilor exegeți ai creației sadoveniene, ai
acestei cărți în mod deosebit, din generații diferite, cu perspective diverse
(Constantin Ciopraga şi Mircea Tomuş, Ion Vlad şi Zaharia Sângeorzan,
Alexandru Paleologu şi Nicolae Manolescu, Monica Spiridon şi Corina
Ciocârlie), care mi-au stimulat relectura periodică.
Prima problemă spinoasă o generează încadrarea cărții. Toți
comentatorii o consideră ciclu narativ, inserând-o într-o ilustră tradiție a
povestirii în ramă sau cu sertare. Într-un interviu însă, autorul făcea referiri
la “romanul Hanu Ancuței”. Iată o premisă, de la care pornind voi încerca
să demonstrez că ne aflăm în fața unui roman, privit din două aspecte
inseparabile, diegeza (histoire sau povestea, istoria, “conținutul” sau
substanța epică) şi discursul narativ (narration sau relatarea faptelor,
presupunând instanțele comunicării narative şi modalitatea de a realiza
comunicarea).
Primul enunț ce deschide cartea semnalează elementele diegezei –
subiectul şi reperele spațio-temporale: “Într-o toamnă aurie am ascultat
multe poveşti la Hanu Ancuței” şi, în mod implicit propune un pact: cel ce
povesteşte, anonim până în final, s-a aflat atunci (în acea toamnă aurie) şi
acolo (la han) ca simplu ascultător, relația sa cu povestitorii care s-au
succedat fiind una directă.
Comunicarea de la han implică oralitatea, iar cel ce povesteşte recurge
la un artificiu şi transpune în scris cele povestite. Îşi asumă condiția de
narator şi instituie o comunicare de alt tip, scriptural, cu un cititor. Se
ascunde astfel printr-o etalare ostentativă procedeul ingenios, convenția pe
care se întemeiază arhitectura narativă: oralitate aparentă realizată prin
scripturalitate.
Cine este acest misterios narator, solidar cu călătorii de la han, dar
preocupat să rămână în umbră? El este naratorul principal, care
înregistrează detaliile petrecerii, ceremonialul rafinat al istorisirii, de la
provocare sau ispitire, până la răsplata prin elogii. Se deosebeşte de toți
naratorii secundari, care îşi evocă întâmplările tinereții, prin discreție
absolută în privința propriei persoane. Lui îi aparține “rama” în care se
încastrează pe rând cele nouă povestiri.
Naratorul principal dezvăluie de la început originalitatea acestui
roman. Subiectul său îl formează însuşi actul povestirii şi petrecerea, iar
discursul narativ înregistrează diferitele modalități de a produce şi a
asculta istorii în cadrul unui ceremonial cu reguli precise, ca şi o
desfăşurare a timpului relatării, aflat în relație cu diverse timpuri, ținând
de un trecut îndepărtat, când s-au petrecut întâmplările evocate.
Petrecerea şi istorisirea au doi maeştri care le tutelează, Ancuța cea
tânără şi comisul Ioniță, care sunt cei doi stâlpi ai hanului. Hangița
porunceşte ospătarea călătorilor, iar comisul porneşte şirul istorisirilor
evocând întâmplarea din tinerețe cu iapa lui Vodă. Promisiunea făcută de
a istorisi încă o întâmplare funcționează ca provocare implicită, la care
înțeleg să răspundă pe rând ascultătorii săi.
La han începe astfel un turnir narativ, cu trei etape, marcate de cele
două deschideri ale hanului: după primele trei istorisiri, în plină strălucire
a după-amiezii, intră în cercul de povestaşi Neculai Isac, după alte trei
istorisiri, când se lasă întunericul, fac popas la han carele cu marfă şi alți
trei călători: negustorul lipscan, orbul sărac şi lița Salomia, care vor intra
pe rând în rol de povestitori. Hanu Ancuței se compune aşadar din trei
triade epice, iar povestirile se succed în trei etape în conformitate cu trei
modele narative.
I. Un turnir după regulile unui manual de naratologie
A. Prima triadă: povestirile destinului
1. O simplă anecdotă: Iapa lui Vodă
Comisul Ioniță povesteşte ca răspuns la numeroasele ironii îndreptate
asupra calului său. Naratorul principal descrie calul vrednic de mirare:
“Era calul din poveste înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi
ciolanele!”. Iar moş Leonte îl persiflează fățiş: aşa cal nu se găseşte nici
în poveşti (“să umbli nouă ani la toți împărații pământului”) şi se preface
cuprins de groază numai gândindu-se câte parale face.
De ce provoacă atâta haz comisul şi calul lui? Nu numai din cauza
contrastului dintre ținuta plină de fală a comisului şi înfățişarea calului, ci
şi din alt motiv ce riscă să scape cititorului neavizat. Conform
Dicționarului explicativ al limbii române, comis (plural comişi) este
mare dregător în Moldova şi în Țara Românească, în Evul Mediu, care
avea în grijă caii şi grajdurile domneşti, ocupându-se şi de aprovizionarea
lor cu furaje.
Povestirea comisului justifică de ce marele dregător însărcinat cu
herghelia domnească este atât de mândru de calul care nu se potriveşte
rangului său: moştenire de la o iapă la care s-a uitat cu mare uimire chiar
Vodă Mihalache Sturza. Iată aşadar lansată provocarea către ascultători,
care se lasă repede seduşi de perspectiva unei poveşti de pe vremea lui
Mihai Vodă Sturza.
Povestirea debutează cu o amplă expozițiune cuprinzând întâlnirea de
la han a lui Ioniță cu boierul străin, discuția despre judecata nedreaptă care
l-a lăsat fără pămânul moştenit din moşi-strămoşi, drumul ce urmează
să-l facă la Iaşi ca să-i facă dreptate însuşi vodă. Intriga este savuroasă şi
constă din răspunsul dat la întrebarea boierului: dacă vodă nu-i va face
nici el dreptate, îl va pofti să-i pupe iapa nu departe de coadă.
O desfăşurare a acțiunii restrânsă (drumul de la han la curtea
domnească, intrarea la vodă şi surpriza să recunoască în vodă pe boierul
de la han, judecata bazată pe actele de proprietate – „sacul cu hârțoagele
şi cu pecețile cele vechi”) conduce la punctul culminant ce reia întrebarea
şi răspunsul din intrigă (dacă nici vodă nu i-ar fi făcut dreptate, nu şi-ar fi
luat vorba înapoi, iar iapa se află peste drum) şi la un deznodământ fericit
(vodă face mare haz, privindu-l cu simpatie la despărțire).
Construcția subiectului are o maximă simplitate, se poate reduce la cele
două întâlniri, de la han şi de la curtea domnească, construite ca scene
antitetice: în prima, Ioniță se află într-o postură superioară, ca obişnuit al
locului, îl primeşte pe boierul străin şi îl cinsteşte cu o oală cu vin; a doua
întâlnire îl arată într-o postură inferioară – îngenunchează, sărută botforii
domnitorului când îl recunoaşte pe boierul de la han.
Are un conflict povestirea? Unul social, estompat ca fundal istoric:
luptele şi judecățile răzeşilor pentru a-şi păstra pământurile moştenite, la
care poftesc boierii, mai noi sau mai vechi, şi implicarea domniei pentru a
se face dreptate. Conflictul principal rămâne fără consistență:
confruntarea mândriei unui răzeş cu înțelepciunea şi bonomia unui
domnitor.
Inventarierea personajelor dovedeşte o simplitate rudimentară: un
personaj principal (Ioniță), unul secundar (Vodă Mihalache Sturza),
personaje episodice (cealaltă Ancuță, slujitorii însoțindu-l pe boierul
străin, dorobanțul, oşteanul bătrân şi ofițerul tinerel de la curte). Tipologia
este redusă, sumar schițată, ambele personaje fiind purtătoare de valori
pozitive: un model de răzeş aprig şi îndrăzneț, un domnitor – model de
înțelepciune.
Detaliind puțin construcția celor două personaje, ele arată o idealizare.
Ioniță reprezintă tipul răzeşului iubitor de pământ, ambițios când îşi apără
drepturile, consecvent când îşi ține promisiunea, ospitalier, comunicativ şi
mucalit. Mihai Sturza apare ca domn drept cu supuşii, indiferent de rangul
lor, dornic să cunoască adevărata stare a țării prin călătorii incognito,
inteligent şi cu simțul umorului, bun cunoscător şi prețuitor de oameni.
Comisul Ioniță îşi asumă narațiunea evocatoare, este naratorulpersonaj
aflat în centrul acțiunii, narator creditabil relatând cu sinceritate
cele întâmplate. Cititorul este lăsat să deducă semnificația întâmplării,
dincolo de poanta care îi dă şi haz şi suspans: cele două întâlniri i-au
schimbat soarta, şi-a recăpătat pământurile şi probabil aici îşi are punctul
de pornire ascensiunea sa la dregătoria de comis, oferă altă imagine a
calului ca descendent al iepei care i-a purtat noroc în aventura domnească,
reabilitându-se în ochii călătorilor şi plasându-şi calul într-o lumină
favorabilă.
Iapa lui Vodă se apropie de anecdotă: o narațiune scurtă, de cele mai
multe ori comică, relatând un fapt puțin cunoscut sau doar imaginat din
viața unei personalități istorice. Se regăsesc câteva trăsături ale anecdotei:
oferă o caracterizare a personalității domnitorului Mihai Sturza, surprinde
mentalitatea vremii (conflicte între boieri şi răzeşi pentru pământ,
încercarea de aşezare a treburilor țării) nu printr-un episod ci prin două
scene relevante (călătoria incognito a domnului ca să afle adevărata stare
a țării şi dreapta judecată), ca şi concizia şi poanta, accentuată prin
repetare.
Anecdota comisului îi înveseleşte pe călători, reuşeşte să încălzească
atmosfera şi să le trezească ascultătorilor cheful de a istorisi. Promisiunea
comisului că le va povesti altă întâmplare este percepută ca provocare
implicită: mănuşă aruncată tuturor ca să intre în luptă şi să-l întreacă.
Comisul Ioniță deschide astfel turnirul istorisirii.
O povestire tragică: Haralambie
A doua povestire, a călugărului Gherman, vine ca replică la anecdota
comisului. Mai întâi călugărul recurge la o tehnică străveche de captare a
bunăvoinței ascultătorilor, prin închinări meşteşugit adresate, apoi alta,
mai subtilă, urmărind trezirea curiozității lor prin detalii despre viața
monahală pe care o duce la schitul din Durău, despre drumul la Iaşi
poruncit de egumen.
Călugărul poate strecura astfel aluzii la câteva secrete personale: s-a
născut într-un sat de munte, Bozieni, nu-şi cunoaşte tatăl, ştiut doar de
Dumnezeu şi de maica lui, a crescut orfan, iar mama, pe patul morții, l-a
juruit vieții monahale ca să răscumpere păcate vechi, are de împlinit o
datorie, să se închine la biserica din Iaşi, cu hramul Sfântului Haralambie,
există şi un anume Haralambie pentru care trebuie să se roage.
Iată mai multe mistere cu care călugărul îi ispiteşte pe ascultătorii săi,
şi primul care nu rezistă tentației de a le dezlega este chiar comisul Ioniță.
Şi astfel, printr-o manevră plină de eleganță şi politețe, călugărul ia locul
comisului şi relatează o poveste înfricoşătoare, impecabil construită, atât
ca subiect plin de tensiune, cât şi ca distribuție a personajelor şi densitate
a semnificațiilor.
Expozițiunea cuprinde o mică biografie a lui Haralambie: întâi arnăut
domnesc, alege viața de haiduc – “lotru” care jefuieşte curțile boiereşti şi
nu poate fi prins nici de lefegiii domneşti. Intriga este construită printr-o
scenă de mare finețe şi complexitate: în divanul domnesc, vornicul țării îi
sugerează domnului că singurul care-l poate prinde pe “lotru” este fratele
său, Gheorghie Leondari, tufecci-başa (căpitanul gărzii domneşti), iar
Vodă îi cere slujitorului credincios să-şi aducă fratele, viu sau mort, altfel
nici el nu va mai vedea lumina soarelui.
Acțiunea se desfăşoară succint: Gheorghie Leondari pregăteşte lefegii,
îl urmăreşte pe Haralambie până la ultimul său ascunziş, casa din Bozieni,
unde îl încercuieşte şi-i cere să se predea. Punctul culminant îl reprezintă
înfruntarea fraților: Haralambie eşuează în tentativa de a-şi împuşca
fratele, care îl păleşte cu hangerul, doborându-l, sub ochii celor apropiați.
Deznodământul are loc tot în divanul domnesc: Leondari îi cere domnului
voie să se retragă pe pământurile lui ca să-şi ispăşească păcatul de a fi
vărsat sângele fratelui său, tot el înalță la Iaşi biserica având hramul
Sfântului Haralambie.
Construcția subiectului relevă rigoare perfectă, cu repere temporale şi
spațiale precise. Intriga se declanşează într-o zi de mare sărbătoare
creştină – Sfânta Măria Mare (15 august), reliefând astfel păcatul poruncii
domneşti, iar punctul culminant în a opta zi de urmărire (16+8=24, adică
în 24 august), spațiile principale fiind curtea domnească, iar centrul – casa
din Bozieni.
Cele două scene indică antiteza între intrigă şi deznodământ: scena
poruncii pline de cruzime a lui Vodă Ipsilanti şi scena plină de durere a
întoarcerii slujitorului după ce a îndeplinit porunca domnului său. O
gradație ordonează în crescendo urmărirea, descrisă în termenii unei
vânători: un frate ia urma celuilalt “ca un câine care adulmecă putoarea
fiarei”, din culcuş în culcuş, până îl încolțeşte, cel urmărit spune: “Mă
hăituieşte frate-meu Gheorghie ca pe lup”. Se prefigurează deosebirea
esențială între cei doi frați: unul acceptă “domesticirea” şi porunca
stăpânului, altul îşi păstrează sălbăticia.
Conflictele accentuează deja superioritatea povestirii călugărului:
apare şi aici ca fundal conflictul social, între haiduci şi boieri, dar violent
şi amplificat, între lotri şi autoritatea domniei. Conflictul principal este
psihologic: lupta lăuntrică a lui Gheorghie Leondari, pus în fața unei
alegeri tragice: îşi prinde (sau ucide) fratele sau o să zacă în temniță el
însuşi. Declanşarea conflictului interior o arată cele trei reacții când aude
porunca lui vodă: amuțeşte, se albeşte la față, se clatină de parcă ar fi
primit o lovitură.
Cei doi frați sunt personaje principale, plasate în antiteză: la început
sunt slujitori ai domniei, apoi aleg căi opuse – unul urcă scara ostăşească
şi devine căpitanul gărzii, iar vodă îl răsplăteşte cu pământuri, celălalt
alege libertatea şi devine căpetenia unei cete de lotri. Haralambie susține
conflictul exterior, social, iar moartea lui schimbă viața tuturor; Gheorghie
Leondari susține conflictul psihologic.
Relația celor doi este una de mare ambiguitate, fiecare poate fi
considerat, alternativ, protagonist sau antagonist, în funcție de conflictul
dinspre care este privit. Fiecare este purtător al unor valori ce reflectă
spiritul lumii şi al timpului în care trăiesc, prin alegerile pe care le fac. Un
frate alege să respecte “legea cetății”, se conformează normei sociale şi
ajunge într-un impas fără ieşire prin porunca domnească, celălalt încalcă
toate legile. Însă amândoi se dovedesc capabili de fratricid, în faptă unul,
ca intenție celălalt.
Personajul secundar este tot domnitorul țării, de data aceasta Vodă
Ipsilanti, iar despre cele episodice, se înmulțesc considerabil față de prima
povestire: boierii (în intrigă şi în deznodământ), lefegii domneşti (în
desfăşurarea acțiunii), lotrii, femeia (soție sau iubită a lui Haralambie) şi
copilul ei (în punctul culminant). Superioritatea povestirii transpare nu
doar din numărul mare de personaje, ci mai ales din complexitatea
relațiilor.
Pe parcursul narațiunii, se succed doi naratori: un narator omniscient în
aproape toate momentele subiectului prin relatare la persoana a III-a
(colportor al faptelor din auzite sau reconstituite cu un plus de imaginație),
cu excepția punctului culminant, aparținând unui narator-martor:
călugărul Gherman povesteşte la persoana I cele trăite în copilărie, când a
asistat la scena cumplită a fratricidului.
Indiscutabil că se poate vedea şi o glisare de la postura inițială, de
narator necreditabil (care ascunde cu intenție informațiile) la cea finală, de
narator creditabil. Momentele apar punctate precis: mărturisirea inițială că
nu şi-a cunoscut tatăl, desemnarea lui Haralambie drept “prietenul nostru”
şi apoi, după încheierea luptei fratricide constatarea – “Tufecci-başa
Gheorghie s-a întors la Domnie cu capul tatălui meu.”
Triumful deplin al călugărului asupra comisului Ioniță în turnir
transpare atât printr-o comparație strict naratologică, cât şi prin
semnificațiile celor două povestiri. Primul aspect ține de viziunea asupra
domniei: comisul a înfățişat o domnie ideală, a lui Mihai Sturza, iar
călugărul domnia nechibzuită a lui Vodă Ipsilanti, autorul moral al
impasului tragic, care, supremă slăbiciune ori ipocrizie, plânge în divan
văzând rezultatul poruncii.
Al doilea aspect semnificativ îl reprezintă rolul întâmplării pentru
destinul personajelor. Întâmplarea din tinerețe a avut urmări benefice:
soarta lui Ioniță se schimbă. Fratricidul dublu (în intenție al lui
Haralambie, în faptă al lui Gheorghie Leondari) are urmări tragice pentru
toți: mamă şi fiu rămân fără sprijin, Gheorghie Leondari părăseşte slujba,
începe o viață de penitență, Vodă însuşi pierde un oştean devotat. Cei care
câştigă sunt boierii: au scăpat de lotru şi de fratele său, a cărui ascensiune
l-ar fi putut transforma într-un egal.
Al treilea aspect este dat de imaginile povestaşului înainte şi după actul
narativ. Comis şi cal apar într-o altă lumină, aureolați de evocare.
Călugărul însă este victima întâmplării trecutului: Gherman recunoaşte
acum că inima lui trăgea spre oameni, dovadă – oprirea la han şi bucuria
de a închina oala cu vin. Însă mama l-a juruit călugăriei nu doar pentru a
ispăşi păcate vechi ci şi ca să oprească vărsarea de sânge în neam: singurul
urmaş al lui Haralambie avea datoria să răzbune moartea tatălui,
omorându-şi unchiul.
O povestire fantastică: Balaurul
Arta narativă a călugărului şi tragismul povestirii sale reies din reacțiile
ascultătorilor săi: întâi comisul Ioniță, adversarul înfrânt, îi aduce în spirit
cavaleresc un binemeritat “laudatio” mărturisind emoția şi dorința de
revanşă (“...istorisirea cuvioşiei sale părintelui Gherman mi-a zbârlit părul
sub cuşmă; dar eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat şi mai
înfricoşat!”).
Moş Leonte se îndoieşte fățiş de competența narativă a comisului,
asupra lui istorisirea a avut impact, mai profund, trezind din adâncul
memoriei, teroarea momentului când a văzut întâi balaurul: “Vă spun
drept că numai o dată, de când sunt, mi-am mai simțit aşa inima, ca
potârnichea în căngile şoimului.” Şi informațiile pe care le dă celorlalți
produc o nouă ofertă narativă: era flăcău trecut de 20 de ani, se afla cu
tatăl său la târlă pe dealul Bolândarilor, după Sîntilie.
Zodierul recurge la curtoazie, îşi ia îngăduința istorisirii “cu voia
comisului Ioniță”. Iar povestirea lui ținteşte să eclipseze performanța
narativă a călugărului. Totul se complică: temele (iubirea, adulterul,
trădarea), conflictele (între cei doi soți, între boier şi zodierul cel bătrân),
chiar şi înlănțuirea momentelor subiectului. Iar cititorul nu percepe
înşelătoria decât după a doua sau a treia lectură.
Subiectul pare simplu: un boier aspru, Nastasă Bolomir, fără noroc la
neveste (prima îl părăseşte, a doua moare) se căsătoreşte a treia oară cu o
tânără, care, spre uimirea tuturor, l-a subjugat cu farmecul ei. Când
descoperă aventura soției cu fiul vornicului Vuza, vine la târla din dealul
Bolândarilor ca să ceară sfatul bătrânului zodier.
Ifrim zodierul vrea să-i ajute pe toți şi să evite o nenorocire: îi
tălmăceşte boierului din cartea de zodii, se grăbeşte spre Hanul Ancuței,
unde au drum cuconița Irinuța şi iubitul de întoarcere, ca să îi prevină de
furia boierului. Aici se întâlnesc cele două grupuri: cei trei actanți ai
triunghiului adulterin şi cei trei agenți ai destinului: zodierul, fiul său şi
cealaltă Ancuță. Boierul vrea pedepse umilitoare pentru cei doi
îndrăgostiți, iar pentru zodier una cumplită: să fie jupuit de piele cât pentru
o pereche de papuci.
Apariția balaurului ca punct culminant determină două lecturi diferite
ale povestirii: una realistă şi alta fantastică. Detaliile descriptive sugerează
un fenomen meteorologic foarte rar, o tornadă, care capătă proporții
fabuloase datorită spaimei ce o stârneşte tuturor. Însă contextul apariției
balaurului dă o turnură fabuloasă faptelor: balaurul se iveşte după ce
bătrânul zodier îl blestemă pe boier, ca şi când ar răspunde unei chemări
sau porunci.
Cine a chemat balaurul? Ca narator, zodierul insinuează că tânara
cuconiță, proiectând asupra ei o suită de imagini demonice: pare să scoată
nişte cornițe când boierul o aduce la curte, i se văd ghearele când îşi
înfruntă bărbatul, o numeşte “drăcuşorul cel bălan”. Are grijă să lase
complet suspendat firul destinului ei. Totuşi, fata este nepoată de
mitropolit, aşa că “demonizarea” pare cel puțin suspectă, urmărind să
abată atenția de la personajul principal: Ifrim.
Povestitorul mărturisise că ucenicea în vara aceea, învățând de la tatăl
său (zodier, vraci şi solomonar), într-un anume loc, dealul Bolândarilor
(regionalismul bolund sau bolând, provenind din maghiară înseamnă
“nebun”), şi într-un răstimp anumit, după Sântilie – sărbătoare fixă (20
iulie) ce apropie sfântul creştin de o divinitate a panteonului mitologic
românesc care produce fulgere şi trăznete în timpul furtunii, hotărând
unde cade grindina.
Dar Ifrim avea triplă funcție: ca zodier, descifra destinele în mişcarea
stelelor, ca vraci ştia ierburile de leac, iar ca solomonar avea puteri
magice. Întâmplarea de la han arată că esențială era ultima calitate, prin
care stăpânea stihiile naturii, căci solomonarii, personaje ale mitologiei
româneşti cu atribute şamanice, se pot ridica deasupra norilor, pot încăleca
balauri, pot aduce sau îndepărta grindina de sate (după Ivan Evseev,
Dicționar de magie, demonologie şi mitologie românească, Amarcord,
1997).
Oamenii îi atribuie solomonarului chemarea balaurului, dar cei doi
zodieri, tatăl şi mai târziu fiul, lasă misterul neelucidat. Moş Leonte insistă
în evocarea momentului: “când a văzut întâi balaurul”. Şi expresia trebuie
citită şi altfel: de atunci, de la vârsta de 20 de ani a văzut balaurul de mai
multe ori sau poate chiar el l-a chemat... De ce nu dezvăluie acest fapt? Ca
toate inițierile, şi cea de solomar trebuie păstrată secretă şi inaccesibilă.
Aşa că istorisirea lui încifrează ceea ce puțini pot pricepe.