ÎNTRE BINE ŞI RĂU

 Născut într-o familie catolică din Manchester, Anthony Burgess este cunoscut, mai ales, pentru romanul Portocala mecanică (1962), care, la rândul său, şi-a câştigat notorietatea prin celebra peliculă a lui Stanley Kubrick din 1971, avându-i în rolurile principale pe Malcolm McDowell, Patrick Magee şi Michael Bates, bazată pe ediția americană a cărții, cea din care a fost exclus ultimul capitol, interpretat de editorii de peste Ocean drept prea sentimental. Cu toate că Burgess s-a considerat adesea un soi de “renegat”, având în vedere revolta sa împotriva ritualurilor bisericii catolice, numeroase dintre romanele sale sunt influențate – într-o mai mare sau mai mică măsură – de catolicism, mai ales în ceea ce priveşte tratarea temelor sale recurente (obsedante de-a dreptul), între ele distingându-se, desigur, problemele legate de liberul arbitru şi de păcatul originar. Toate acestea completate de convingerea aparentă a prevalenței răului în lumea contemporană, o lume în care depravarea umană ar depăşi cu mult exemplele de milă şi bunătate transcendentă. În acelaşi timp, Anthony Burgess se declară, implicit, în repetate rânduri profund neîncrezător în ceea ce priveşte planurile idealiste de îmbunătățire a societății sau a indivizilor care o compun, aspecte evidente încă din primele pagini ale Portocalei mecanice. 

Aici, personajul central este Alex, un adolescent rebel dintr-o societate distopică a viitorului (temă prezentă, de altfel, la Burgess şi în romanul A Wanting Seed, apărut în acelaşi an), care, dincolo de faptul că e şeful unei bande de tineri mai mult decât furioşi şi mai mult decât foarte violenți, adoră muzica clasică şi se dovedeşte un extrem de bun cunoscător al operei marilor compozitori, de la Händel la Mozart şi de la Beethoven la Wagner. Pentru el, întregul oraş se transformă, la adăpostul nopții, într-un soi de inedit tărâm al nimănui, o adevărată Țară a Minunilor în altă cheie, tărâm în care, însă, spre deosebire de inocenta Alice a lui Lewis Carroll, are senzația că el este singurul care poate face legea şi legile. După numeroase jafuri, violuri şi spargeri puse la cale împreună cu membrii bandei sale – fapte între care un moment însemnat este cel de o extremă violență asupra autorului unei cărți intitulate Portocala mecanică (“Ăsta chiar că e un titlu glupâi. Cine-a mai auzit vreodată de o portocală mecanică?”, sună comentariul său, în calitate de şef) – Alex este trimis la închisoare pentru paisprezece ani. Numai că, după doi ani, i se oferă şansa neaşteptată de a fi eliberat. Cu o condiție. Şi anume de a accepta să fie supus unui tratament nou – metoda doctorului Ludovico – prin care să devină incapabil de a mai săvârşi fapte violente. Nimic altceva decât o veritabilă “spălare a creierului” printr-o inedită terapie a aversiunii. Tratamentul este dus până la capăt cu succes, numai că, acum, odată cu violența, Alex a pierdut şi marea sa capacitate de a asculta ore în şir muzică. Toate bucățile sale înainte preferate, i se par acum insuportabile – în primul rând din punct de vedere fizic. După cum îi explică, gânditor, unul dintre doctori, “întotdeauna e greu să faci delimitarea. Lumea e una, viața e alta. Cea mai dulce şi cea mai dumnezeiască dintre acțiuni are partea ei de violență – de exemplu actul iubirii, de exemplu muzica.” În plus, familia îl respinge, la fel şi cunoştințele sale mai mult sau mai puțin întâmplătoare de dinainte, cu toții privindu-l doar prin prisma a ceea ce reprezentase el anterior. Culmea coincidențelor, foştii săi tovarăşi de jafuri, membrii vechii sale bande au ajuns acum nici mai mult nici mai puțin decât polițişti însărcinați cu păstrarea ordinii publice, care nu se dau în lături a-i aplica o corecție zdravănă, deşi nu se făcuse vinovat de nimic. Singurul care îi arată acum căldură şi ospitalitate se va dovedi a fi doar aparent un bun samaritean, nimeni altcineva decât mai vechea sa cunoştință, autorul cărții Portocala mecanică, pe care-l cheamă, deloc întâmplător, tocmai Alex F., acesta nedându-şi seama, la început, cu cine are de-a face şi, în plus, dorind să-l folosească pe tânărul rănit şi derutat potrivit propriilor sale scopuri subversive. Iar “micul” Alex nu mai este decât la nivel exterior o ființă umană în adevăratul sens al cuvântului, el nemaiavând, în fond, capacitatea de a alege ceea ce vrea să fie: e incapabil de acte violente nu pentru că îşi doreşte sau pentru că a ales să fie bun, ci pur şi simplu deoarece tratamentul i-a impus să fie astfel. Nimic altceva, aşadar, decât “o portocală mecanică”, după cum afirmă el însuşi în repetate rânduri. Ştiința l-a deposedat, în acest fel, de cel mai mare dar divin, capacitatea de a alege liber ceea ce vrea să fie – chiar dacă aceasta ar implica alegerea de a urma calea violenței extreme. Modelul pentru metoda folosită de doctorul Ludovico l-a reprezentat, se pare, studiul Beyond Freedom and Dignity (“una dintre cele mai periculoase cărți scrise vreodată”, după cum va spune Burgess) al lui B. F. Skinner, unul dintre autorii care, la mijlocul secolului XX au încercat să popularizeze ideile psihologiei behavioriste, militând, de asemenea, pentru restricții impuse libertății individuale cu scopul de a construi o societate perfectă sau, dacă nu, cel puțin una “ideală”.  

Numeroşi critici au văzut în atitudinea lui Alex, dar şi în modul ales de scriitor de a prezenta aceste probleme o serie de implicații periculoase, nu o dată puse în legătură cu teatrul cruzimii precum şi cu alte direcții asemănătoare ale artei contemporane, opere aplecate spre explorarea cât mai completă a dimensiunilor răului, privit, însă, uneori, drept o veritabilă sursă de energie, dar preferabil, în viziunea unora, cel puțin întrucâtva, ideii de pasivitate absolută. Desigur, perspectiva lui Burgess este una pesimistă, la fel ca şi în A Wanting Seed, unde scriitorul britanic interpretează istoria umanității ca oscilând perpetuu între polii opuşi ai severității augustiniene şi ai unei toleranțe fără limite, dar fără speranța vreunei atitudini definitive, fundamental diferite. Excelentă inițiativa Editurii Humanitas Fiction de a publica această ediție jubiliară, alcătuită de Andrew Biswell, în excelenta traducere semnată de Carmen Daniela Ciora şi Domnica Drumea. Textul de față cuprinde romanul revizuit după manuscrisul original din 1961, comparat cu mai multe variante publicate în timp, însoțit de Prologul şi Epilogul scrise de Anthony Burgess în anii '80 pentru versiunea dramatică, plus o serie de eseuri, articole şi fragmente inedite din interviuri ale scriitorului care țin de geneza şi transpunerea cinematografică a cărții.

Un alt aspect frecvent dezbătut în studiile referitoare la semnificațiile Portocalei mecanice (şi, poate, dintr-un anumit punct de vedere chiar cel mai important al textului de față) are în vedere permanenta disponibilitate a lui Anthony Burgess de a se folosi de toate mijloacele lingvistice de natură a servi scopurilor sale. De altfel, explorarea capacităților expresive ale limbii rămâne o preocupare de seamă a autorului, căci în Nothing Like the Sun (1964), de exemplu, el se va raporta la engleza din epoca elisabetană, într-un inedit exemplu de omagiu adus lui William Shakespeare. În Portocala mecanică, însă, strategia este diferită, deoarece, aici, Burgess creează un nou limbaj, “limba nadsat”, utilizat de toți tinerii furioşi din banda lui Alex. Termenii care apar la tot pasul, încă din primele pagini ale cărții, sunt argotici dar, în plus, limbajul e presărat cu numeroase cuvinte de origine rusească – unul dintre “sechelele propagandei”, după cum consideră unele dintre personajele “mature” ale romanului. Mai mult decât atât, totul e esențializat la maxim, fiind de ajuns câteva cuvinte pentru ca înțelegerea între membrii bandei să fie deplină. Şi aşa se şi dovedeşte a fi, numai că semnificația finală a acestui fapt le scapă cu desăvârşire băieților din banda lui Alex: în vreme ce ei au impresia că se revoltă şi că sunt rebeli în toate sensurile posibile ale cuvântului, “malcikii” cei violenți nu fac altceva decât să se îmbrace la fel, să vorbească la fel, să se poarte la fel. Adică, altfel spus, să-şi asume identitatea micului lor trib – ca pe o nouă idee, a propagandei sau nu, dar, în orice caz, luată de-a gata – în loc să încerce să şi-o descopere şi să şi-o afirme pe a lor proprie. Iar aceasta este, în concepția lui Burgess însuşi, una dintre cele mai mari amenințări posibile la adresa libertății individuale, pentru că, aşa cum declara într-un interviu, “Atunci când am scris Portocala mecanică, scriam, de fapt, despre prezent, numai că îl mitizam puțin, atâta tot. În fond, nici nu-i nevoie să scrii despre viitor. Trebuie doar să priveşti prezentul şi lumea din jur cu atenție, iar apoi să plasezi totul într-o lume a imaginației minimale – în acest fel vei obține un perfect roman pe tema viitorului.” Alex însuşi nu este altceva decât un conducător (cu o vocație reală, trebuie să recunoaştem...) plasat, însă, într-un loc nepotrivit, lider al unor oameni răi, porniți a face exclusiv lucruri rele. Nimic altceva, în fond, decât Tânărul prin excelență – furios sau nu – al epocii sale, urmându-şi mereu evoluția proprie şi având de făcut, la tot pasul, comentarii personale cu privire la vremurile în care trăieşte.  

Imediat după apariția romanului Portocala mecanică, reacțiile din partea criticii au fost împărțite, dar, în general, în Marea Britanie, cărții nu i s-a acordat prea multă atenție, iar în America celebritatea i s-a datorat în principal versiunii ecranizate, pline de o violență dusă, în unele secvențe, până la extrem. În fond, tocmai în acest fel, prin recursul la imagini ale violenței, Anthony Burgess aduce în fața cititorilor săi câteva întrebări esențiale şi impune reflecția profundă asupra unor probleme incomode: E rău (şi cât e de rău) să fii violent în mijlocul unei societăți violente? Ce justificare poate găsi statul, prin autoritățile sale, pentru a folosi violența în scopul păstrării ordinii? Şi, pornind, de aici, întrebarea fundamentală: e mai bine să alegi să fii rău decât să fii forțat să fii bun? În fond, toate acestea sunt problemele la care meditează Alex însuşi în ultimul capitol al cărții, dintr-o perspectivă proprie, desigur. În plus, transformându-se pe deplin în “Al Vostru Umil Povestitor” şi asumându-şi, abia acum, până la capăt acest rol, depăşind, deci, teribilismul etapei anterioare a vieții sale, el are în permanență în vedere şi lungul drum dinspre adolescență spre maturitate al oricărei ființe umane, cu toate implicațiile posibile ale liberului arbitru. Iar Alex, fostul şef al bandei de “malciki”, cel mai violent dintre toți, îşi propune să facă tot ce-i va sta în putere, în anii care vor veni, pentru a-şi ajuta fiul potențial să depăşească mai uşor etapa fascinației în fața ritualurilor mecanice ale adolescenței dintr-o societate violentă la rândul ei, cu speranța că acest fiu va putea alege un drum mai bun decât el. O neaşteptată – dar nu şi nejustificată – întoarcere a personajului către problemele serioase legate de capacitatea oamenilor de a transforma lumea înconjurătoare nu neapărat într-o Țară a Minunilor, căci Alex însuşi a încetat să mai creadă în ele, ci pur şi simplu într-un loc măcar ceva mai bun.     

 

 

Anthony Burgess, Portocala mecanică.

Traducere de Carmen Daniela Ciora şi Domnica Drumea, 

cuvânt înainte de Andrew Biswell, Bucureşti, Humanitas Fiction, 2013.