SITUAȚII DIFICILE, LA UN ŞPRIȚ DE VARĂ

 E Cuptor. E caniculă. E posibil să ne insolăm... De aceea, nu ne rămâne decât să ne răcorim, alunecând pe un cub de gheață, cu câteva gânduri. Intrați, vă rog, în asociație! 

 

Aşadar, vă mai aduceți aminte fragmentul din Spuma zilelor, nu? ... Luați o felie: Desprinse o frunză de ilice din buchetul de pe masă şi luă tortul într-o mână. Învârtindu-l iute în vârful degetului, aşeză, cu cealaltă mână, unul dintre vârfurile frunzei în spirală. – Ascultă!... Spuse el. Chick ascultă. Era Chloe în aranjamentul lui Duke Ellington. (NOTĂ: Am văzut pe FB, postat de către minunatul intelectual care este Horia-Roman Patapievici, filmarea fabuloasă a unei vizite la muzeul Boris Vian, în legendarul său apartament de la etajul trei, din 6 (bis) rue Cité Véron, aflat chiar în spatele celebrei Moulin Rouge...). Pentru cunoscători şi emotivi, numai această spumă a zilelor ne mai ține în viață... 

 

E vorba de viața noastră, a fiecărui slujitor al Destinului, care a ajuns să-i semene în antipatie celei mai criminale zi a săptămânii: lunea, considerată, chiar şi de către celebrul grup de cercetători britanici drept cea mai complexă şi mai spectaculoasă zi din cele şapte. Adăstăm doar o clipă asupra subiectului, căci dispune de o hermeneutică derutantă şi de un ambalaj de semanteme grandoman, cu note tragi-comice şi, uneori, misterioase. De pildă, la nivelul exemplar-cavaleresc-aluziv al langajului lejer, această zi complicată este numită lunea cizmarului. Nu prea ştim exact din ce cauză, dar, forcepsând o explicație, prepunem o conjectură decentă, cum că, în general, meşteşugarul încălțărilor e învățat să-şi tot amâne lucrările peste week-end (pe care, bineînțeles că şi-l petrece în curte, fără nicio grijă – el se exprimă cu totul altfel, spune ceva de fâlfâit! – la un grătar cu Mardare, vecin şi cumătru!). Astfel încât, în prima zi a săptămânii următoare, e musai să rezolve – şi unde mai pui, presto! – grămada de restanțe. Normal, şi cu obidă. Dar nu mai apucă, fiindcă, la fel ca în cazul eroului din Noapte de Mai, de Macedonski, în primele ore ale dimineții, în atelier, se strecoară şerpeşte un interval dolofan între propoz şi biruință. Drept care, pe loc îl podideşte stenahoria, iar o ceață brumărie ca căciula(!) lui Nechifor Lipan i se aşază pe cerebel. Aşa că, vorba poetului: Dar până-atunci, la judecată, / Pe trepiedul tău barbar/ Cu fruntea-n mână rezemată/ Ai adormit... Sărman cizmar!. Şi ce poate fi oare mai gingaş, mai tandru şi mai delicat decât tabloul – adică, o parte din fresca societății – reprezentându-l pe un personaj de frunte al clasei muncitoare ațipind pe stănoaga vieții (atenție însă! mie mi se pare a fi o capcană, fiindcă el, de fapt, reflectează!), dând astfel un time-out nesfârşitei sale încleştări cu destinul mereu potrivnic?! Doamne, ce neasemuite efluvii spirituale trebuie să ne închipuim că se înalță la cer şi ce emoții rafinate ne pot încerca, admirând imaginea cosmică a cizmarului narcotizat de duhorile iuți-dulcege de iuft, eter, micoze, sfoiag şi EgGü izinit, pe care le flatulează, disciplinat, mormanul de obiele, încălțări, căpute, pingele, clei, cauciuc şi prenadez, din fața sa! Iar toate astea – vă dați seama – într-o zi de luni... Deci, aşa cum ați văzut, e de lucru zdravăn!

 

Acum, ne întoarcem la generalizarea straşnică (mai nou, i se spune extrapolare!) – aşa cum doar noi ştim – constatând că, din păcate, dezagrementul se extinde, de la ziua de luni, la întreaga noastră existență. Bref! Nu putem trăi legănați tot timpul de acordurile celebrei Chloe, în aranjamentul lui Duke Ellington. Ar fi o nesimțire față de destinul nostru personal (fast program!), oricât ar fi el de clement şi de îngăduitor, să nu intonăm, de pildă, şi acordurile Marşului Funebru al lui Chopin. Nu se poate ca la masa vieții să ne bucurăm la nesfârşit de toate deliciile desertuale, să avalăm numai tort cu frişcă sau langues de chat. Pentru echilibrul bio-prăpăstios al organismului social, rafinamentul are menirea indelebilă de a fi estompat cu pricepere, domol şi fără mişcări bruşte. Trebuie să scăpăm, câteodată, şi la o porție (a double one, wtf!) de iahnie – dacă se poate fierbinte, ca-n Moromeții! – însoțită de o salată de varză murată, nu doar să ciugulim din rotița de camembert. Să mai întingem naibii în zeama de la urzici şi boțul de mămăligă, nu doar pita în fondue! Se cuvine, uneori, să dăm pe gât şi-o lingură de untură de peşte, nu numai să savurăm, plescăind, ditamai polonicul de caviar. De ce? Simplu. Pentru că avem comandă de la Camus: Omul e singura creatură care refuză să fie ceea ce este. Altfel spus, pentru sfânta digestie metafizică, mai suntem obligați să basculăm, din când în când, şi câte-un şomoiog de iască (asezonat cu firişoare de nisip!), nu doar eflorescențe de broccoli sau muguri de pin. Altminteri, de pe discul lui Colin, sunetele, acordurile, notele ce se vor ridica, în loc să ne mângâie învăluitor timpanul, vor începe să ne sâcâie dizarmonic, ca nişte muşte deşucheate, să bâzâie rotindu-ni-se în jurul capului şi înfăşurându-ne în pânzele subțiri ale tuturor blestemelor răzbunătoare. 

 

Încăpățânat ca de obicei, cronicart-ul conturnează, totuşi, orice situație dificilă ivită (vezi George Santayana, amintit în cronica-eseu din numărul anterior al VR!) şi îndrăzneşte să vă invite la o festă, la un alt carnaval (ca valul trece ... !). Unul cu artişti ai văzului. Care vor face tumbe, vor dansa în mâini, vor scoate flăcări pe gură, vor sta în şpagat, vor extrage iepuri din joben, vor merge pe sârmă sau vor rupe lanțurile doar încordându-şi muşchii... Fireşte, la un şpriț de vară, fiindcă, nu-i aşa, feciorul e un stupid!     

 

 

ŞETRAN şi Înălțarea la Vis

 

Pe lângă că este super-genial (termen asumat de noi în mod responsabil, însemnând, în accepția modernă impusă de această lume cocoşată sub atâtea maldăre de còpii nereuşite, o excepție moderat-grandilocventă, însă extrem de pregnantă!), Vladimir Şetran mai e şi superglue. Nu te poți dezlipi de el. Rămâne acolo, după pleoape, ca o minunată, necesară, calină şi superbă vătămare de retină. În plus, are o putere a oniricului mai devastatoare decât un uragan şi mai constantă decât briza. Visează pulsatil şi intensiv tot timpul, drept care, creează neîncetat. Enervant de continuu şi suspect de viguros. Altfel spus, dispune de o plus-valoare a hărniciei, care, probabil că în scris, s-ar traduce prin ceea ce numim îndeobşte – fireşte, cu o uşoară pizmă – grafomanie. Însă nu, doamne fereşte! una supărătoare, neglijentă sau redundantă, ci una frumoasă, perfect instalată în absolut (ceea ce ne aminteşte de celebra mărturisire a lui Louis-Ferdinand Céline, scuze: J’écris comme on pisse!). Iar, din caliciul trudei lui, noi ne extragem cu toții acea mişcare ascensională, pe care o simțim ca o mâncărime în plexul solar al organismului nostru estetic, numită Înălțarea la Vis! Şetran este un morocănos pitit după un paravan de bonomie agreabilă, domesticire prudent-entuziastă şi accesibilitate comodă, în spatele căruia stă – singur şi ursuz – şi înțelepțeşte lumea, decojind-o de toate straturile sale de auxiliar dezagreabil, în general. El ne decojeşte banana şi ne oferă miezul. Trepanează nuca de cocos, bagă acolo paiul şi apoi ne întinde instalația, spre a savura conținutul ascuns. El alege boabele de struguri dintr-un ciorchine şi ni le pune în palmă. El smulge cu migală țepii şi curăță tija trandafirului, pentru ca noi să-l putem asimila plenar, în siguranță şi fără riscuri. La Galeria AnnArt, Vladimir Şetran este ca acasă. AnnArt este acasa lui. Fiecare expoziție smulsă artistului, în ultimii ani, este un trofeu. Premiul: un Vis pe care-l binemerităm. Cea mai recentă apariție a sa, Etcetera, e, ca de fiecare dată, derutantă. Pentru că, în primul rând, impune un segment alternativ de viziune, un alt mod de recuperare a lucrurilor, pentru ieşirea din banal şi intrarea în grație, adică, un mod diferit de a deschide ochii. Şi, apoi: fiindcă avem de-a face cu o nouă probă de vitalism (pe care Şetran n-o caută, ci îi iese, pur şi simplu; e ca şi cum aceasta – forța, puterea, vigoarea, tăria – s-ar exfolia din el!). Un vitalism fără exhibări necontrolate sau avânturi inconştiente, ci unul conştiincios, ordonat, lipsit de excese ori de patinări extenuante. Un vitalism inepuizabil, chiar dacă amical, neutru, calm, benign, aproape casnic-gospodăresc. Artiştii mari, la senectute, cam cu asta se ocupă: îşi focalizează interesul, admirația, studiul sau harul spre formatul mic al lumii. Trec de la grandios la mărunt, de la fervoarea atracției pentru macrocosmosul tinereții (când viziunea totalizatoare îi împinge spre construirea dezlănțuită şi cu o lejeritate uimitoare a nenumărate epopei, cosmogonii sau uriaşe fresce de epos eroic!), la microsmos, la stricta relatare a minutei privind o scurtă – dar la fel de pătrunzătoare – fulgerare, ca o dare de seamă despre aproape. În loc de un plan general asupra unui stup, o planare microscopică pe umerii unei albine. Una singură, care poate reprezenta, de fapt, emergența particularului spre general. E o aducere-aminte, de pildă, de Arghezi, care, în anii creației din urmă, nu mai avea viziuni totalizatoare sau sfâşieri metafizice privind Divinitatea. (NOTĂ: Arghezi O ştia pe dinafară. O cunoştea în toate detaliile Sale. Ca o închibzuire supremă, el se mărginea, la asfințit, în loc de a mai scociorî prin ceruri după Dumnezeu, dincolo de nesfârşirile de albastru, la a studia – acolo, aproape, sub stricta lui uitătură – gâzele lui Dumnezeu, o frântură din minuscula lucrare a Lui. Prin urmare, să ne inducă, printr-un soi de fluid panteist, starea de grație de a-L vedea oricând pe Acesta, prin intermediarii Săi cu elitre.) Tot astfel, Şetran se apleacă, în această nouă expoziție, spre un plan nou al naturii: recte, ceea ce ar putea reprezenta, strict descifrabil în cheie estetică, subpământul, rădăcinile, leguminoasele, rețeaua subterană a rizomilor – pe care, de regulă, nu-i vedem în stare naturală atunci când cresc – aduşi la suprafață. Adică, un strat vegetal – cu toate semnificațiile ce decurg – scos, în sfârşit, la lumină. Păstârnaci, morcovi, ridichi, sfecle, rădăcini de pătrunjel, de leuştean, de ardei... etc. – aceştia sunt eroii principali ai celor 58 de lucrări pe simeze şi 15 la mapă, care alcătuiesc expoziția intitulată – ironic-țepos şi auto-referențial – Etcetera. Sunt, de fapt, studii neobosite, aproape zilnice, ale lui Vladimir Şetran despre ceea ce vedem, dar nu observăm şi pe care le cuprinsese în şase caiete mari de desen. Despre sensuri pe care ni se pare că le deținem, dar, despre care, de fapt, habar n-avem. Noi, oamenii obişnuiți, credem că tot ceea ce creşte în jurul nostru, inclusiv subteran, creşte datorită nouă. Aiurea! Numai unii le văd. Numai unii le pot reda muzica. Şi, în fine, doar datorită lor ele cresc, se împlinesc, spre a ne înaripa spre Vis... Merci, Vladimir Şetran! 

 

 

MAIA OPREA şi MATEI ENRIC – Expropriații din Colonie

 

Amândoi sunt ca nişte copii maturi cu mutrițe bosumflate, urmare a faptului că, strict din punctul de vedere al creației îngemănate cu vârsta, ei sunt împinşi de la spate – fiecare de către harul său – pe o nouă rută. Un nou parcurs introspectiv. În mod sigur, cu alte distanțe, deci, şi cu alte aşteptări. Cu alte viteze. Cu alte opriri. Dar şi cu alte ocoluri. Expoziția intitulată Ne-finisat, de la Colony Art Gallery (à propos, un spațiu incitant, interesant şi inedit prin funcționalitatea lui polisemantică: şi magazin de coloniale, şi galerie, şi cafenea, şi muzeu de artă, şi loc de audiție sau de socializare... felicitări modulului binar Şuşară – tatăl şi fiica!), pare că-i deposedează pe cei doi tineri artişti de mantia prea subțire şi vădit naivă a copilăriei. E un fel de năpârlire artistică. Se schimbă. Îşi înlocuiesc sevele din rezervorul fanteziei. La un loc, mesaj şi suport, acestea intră în prefacere, iar edificiul, în reconstrucție. Lucrările lor vădesc în acest moment mai mult discernământ artistic, mai multă chibzuință şi noutate. Se îndreaptă către statutul de certificat. Stadiul lor prezent ar trebui să aibă deasupra o firmă luminoasă, construită din neuroni, pe care să se scrie: Experiment în lucru. MAIA OPREA, acum – la întoarcerea dintr-un stagiu de un an la Beux Arts din Strasbourg, unde a plecat cu un proiect foarte interesant – se află la o răscruce importantă. Trebuie să mărunțească acest proiect. Să-l pună în viziune. Copilăria – i-am spus odată artistei că a adunat în mentalul ei creativ toate viziunile nereparate ale familiei, toți monştrii figurativi din memoria generațiilor anterioare, toate fantasmele, toate anxietățile şi toate aspirațiile strămoşilor ei, de aceea, are zdravăn de lucru! – pare, deci, să fie prima pe lista exproprierilor. Drept care, de pildă, resuscitând un tip nou de discurs, poate chiar cu urme de inspirație din faimoasa low art a lui Dubuffet, inventează un cuvânt bizar, zăerc, mai mult o aliterație, ce ar reprezenta, de fapt, entitatea-monadă a referențialului artistic propriu. Lucrările ei sunt acum o amalgamare de imagini şi cuvinte în care zercii îşi fac de cap, la fel cum se zbânțuie secvențele de rememorări încrâmpoiate în mintea artistei. Astfel încât, imaginea devine epifanie, sinestezie, miez sincretic, substanță (cf. Raluca Băloiu). Cazuistică fenomenologică a imaginii. Mărturiseşte chiar ea: Abordarea mea prezentă se concentrează pe găsirea de proximități între referințele mele (în special, din domenii precum istoria artei, literatură, filosofie, antropologie, dans, teatru şi cinematografie), sfera mea intimă şi munca mea artistică în materialitatea ei fizică.  / ... / Încercarea de a provoca întâlniri între diverse forme şi de a le desfăşura apoi în spațiu ar fi un proces creativ, care se dezvoltă în jurul unei diversități de concepte, principalele fiind: abstracția, narațiunea disimulată, subiectivitatea, dragostea ca lipsire de operă, urma, pierderea, comunitatea absenței, disoluția timpului, consumerismul, conservarea, nomadismul, exilul în natură, imaterialitatea şi estetica certă a co-prezenței. Trebuie să recunoaşteți că vorbim aici nu doar de acel authentic and humanistic approach to image-making, formulă ce se aşază, îndeobşte, în dreptul lui Dubuffet, ca o rețetă sigură de caracterizare, ci deja de sapiență. Vorbim în cazul Maiei Oprea nu doar de inteligență, ci şi de înțelepciune. Caz rar de alienare la un tânăr visător. Cu MATEI ENRIC, lucrurile sunt mai serioase. Dacă la vecina lui de simeză, universul era discret parazitat de joc (ludicul este la Maia Oprea o cheie cu care se poate deschide măcar una dintre uşile ce dau în sala de baluri şi ceremonii!), din punct de vedere imagologic, exproprierile lui Matei Enric sunt grave. Solemne. Marțiale. Tăioase ca şi cioburile dintr-un vitraliu. Se aud scrâşnete, precum lanțul de la fântână. Dacă s-ar face o acțiune de explicitare orientativă, la Maia n-ai şti încotro s-o iei, căci este o veşnică şi derutantă zumzăială de ipoteze. În schimb, la Matei, lucrurile sunt foarte clare. Pe săgeată scrie limpede, fără ambiguități şi fără înflorituri: Spre MINE şi viscerele mele. Cu toate că, trebuie să recunoaştem, noile sale compoziții vădesc o remarcabilă schimbare de ritm interior. Expresionismul său timpuriu – altminteri, anecdotic, uimitor la un tânăr artist cu o prezență fizică atât de serafic-trubadurescă – îmi pare că începe, odată cu aceste noi lucrări, să se estompeze. Să se ducă în spate. Să devină mai întâi fundal, apoi, manieră, până când, în fine, dispare ca un abur. Lecția de anatomie devine lecția de estetică. Să se domesticească. Avânturile şi scrâşnetele se mai domolesc. Epicul se distilează în liric. Epopeea se transformă în pastel. Iar la chanson de geste în sonet. La Colony Art Gallery s-au petrecut două exproprieri ale aceleiaşi vârste şi, totodată, intrarea programatică într-un alt interval. Doar instrumentele au diferit.

 

 

ALINA DEICĂ – Portret al artistului în plan necunoscut

 

Nimic nu vine de niciunde. Totul vine de undeva. Dintr-un anumit loc – chiar dacă nu-l vedem, trebuie să admitem că el există – se desfăşoară firul de pe un ghem neştiut. Alina Deică vine de la Viena (acolo locuieşte!), unde, când nu stă, lucrează, iar, când nu lucrează, creează. Este şi acesta un fel – chiar dacă paradoxal din punct de vedere axiologic – de a întoarce statura unui artist pe toate părțile, spre a-i descoperi izvorul prin care curg spre noi farmecul şi valoarea operei lui. Adică, excepția dintr-o serie. Fruntaşul clasei. Şi, dacă tot vorbim de clasă, deci, şi cu sensul de haute qualité, trebuie spus că, deşi are alura nonşalantă şi fermecătoare a unui artist împachetat bine cu diplome de studii, Alina Deică nu vine dintr-o şcoală anume sau dintr-o mişcare savantă pe care academicienii sar imediat din loje, ca s-o cartografieze. Nu! Alina Deică pogoară dintr-o epifanie. Năucă şi buimacă, dintr-o revelație: trebuie să pictez. Sau poate din revolta rezervelor sale de sacru, sătul de atâta profanerie răspândită prin preajmă. Altfel spus, ea pictează pentru că trebuie să picteze. Fiindcă aşa i s-a dat. De Acolo!... Expoziția sa de la Elite Art Gallery a fost prima organizată într-un spațiu adecvat privirii cu dinadinsul (cu dinadinsul este unica formă delicată şi cu efect catharctic a privirii!). Şi, judecând după succesul acesteia, sunt sigur că vor mai urma şi altele. La o primă ochire, trei par straturile semiotice care alcătuiesc compoziția paradigmatică a operei Alinei Deică (atâta câtă este!). Primo: absența elementului antropomorfizant (peisajele sunt cele mai numeroase ipostaze ale naturii!). Secundo: din această cauză, natura este înfiorată de efluvii subiectiviste (uneori, de-o manieră prea evidentă!), care, pe de altă parte, sunt dări de seamă, adică raportări. Dar nu orice fel de raportări, ci raportări senzuale. Terzio: din toate lucrările, transpare un irepresibil ton elegiac, o singurătate romantic-melancolică, un fel de alean cu uşoare tente de erotism inhibat. Poate tocmai de aceea, cromatica picturii sale este sumbră, dacă nu chiar uşor depresivă. Pentru că e în aşteptare! Membrana sa (estetică) vibrează. Pe alt nivel, însă tablourile semnate de Alina Deică sunt parcă întâmplări ce susțin delicat unica formă de inegalitate permisă de Dumnezeu. Aceea dintre starea de increat şi cea de ființă. Spune Jules Renard: Les hommes naissent égaux, mais, dès le lendemain, ils ne le sont plus. Exact de a doua zi, de când a simțit că este deflorată de fiorul creației, Alina Deică şi-a pecetluit destinul. A ales să se plaseze în zona rarefiată a oamenilor condamnați la a nu mai fi egali cu ceilalți. Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că Artistul poartă asupra lui vina inițială. Vina tragică. Dar şi sacră, în acelaşi timp. El nu este altceva decât năzărirea solemnă a increatului în domeniul de definiție al activului. Al făcutului. Sau, cum spune Ion Barbu: Că vinovat e tot făcutul / Şi sfânt, doar nunta, începutul... Aici, în nuntirea ab initio, în această îngemănare originară – cu palpituri şi înlesniri, cum spuneam, cvasi-erotice – dintre pasiune şi îndrăzneală, dintre vocație şi cutezanță, dintre har şi văpaie, aici cred eu că se află germenii artei ei. Pictura Alinei Deică are toate ingredientele unei experiențe de iubire sibilinică. Efectuată la ora de grație. 

 

 

DIMITRIE TONY STANCIU – Caii de curte veche

 

O propoziție. Tony este un sălbatic. Şi o frază. El e de capul lui, adică pictează tot ceea ce-i trece prin ochi. Mai târziu, Matisse şi Mar-quet îşi vor fi umflat pieptul în fața posterității, citându-l pe maestrul lor, Gustave Moreau: Trebuie să gândeşti în culoare şi să ai imaginație. Dacă nu aveți imaginație, nu veți obține niciodată o culoare frumoasă. Şi când te gândeşti că totul a pornit de la Salonul de Toamnă de la Paris, în anul de grație 1905! Atunci când, maiestuos şi distant, cu mâinile la spate, dolofanul critic Louis Vauxcelles, senator al artelor la numai 35 de ani, se uita, pierit între o revoltă mascată elegant şi o admirație plăpândă, la câteva pânze obraznice. Ele erau semnate de puştii Henri Matisse, André Derain, Maurice de Vlaminck, Raoul Dufy şi Albert Marquet. Şi, pe loc, şi-a spus, răsucindu-şi încurcat mustața: Donatello printre bestii sălbatice!. Aşa s-a născut fauvismul, mişcarea fără clacă, fără manifest, dar cu o listă de bucate fabuloasă. Prin spontaneitatea de creație, căci pictorul a părăsit atelierul prăfuit şi a dat buzna pe coclauri, prin folosirea culorilor curate (Am stors pe pânzele mele culorile din tuburi şi am folosit numai cinabru, verde şi albastru de Prusia, ca să dau glas a tot ceea ce doream să spun – Maurice de Vlaminck), prin aplatizarea spațiului şi modificarea perspectivei (linia s-a oprit, în sfârşit, din fugă!) şi prin viziunea în priză directă a senzațiilor trăite, fauviştii au dinamitat pur şi simplu trecutul şi s-au ițit bine pe pragul modernității. Uneori, întârzierile sunt binevenite. Afinități şi abilități elective. Tablourile lui Dimitrie Tony Stanciu au ceva din impetuozitatea, lipsa de crispare şi nonşalanța insolentă a bestiilor sălbatice ce dădeau năvală în galerii, la începutul secolului trecut. Culoarea frustă şi de cele mai multe ori nechibzuită (dar tocmai de aceea, ea este, indiscutabil, un trouvaille războinic în încleştarea cu conformismul ochiului – Culorile au reprezentat dinamita. Trebuiau să împuşte lumina, spunea André Derain), absența tonurilor gradate şi a transparenței, mişcarea închipuită a obiectelor statice, compoziția simplă, directă şi fără farafastâcurile atât de specifice macramé-urilor de iarmaroc stilistic, clamarea decomplexată a supremației profanului asupra sacrului – sunt iluminări întârziate adaptate la tuşa personală ce-i marchează teritoriul originalității. În fond, orice artist trebuie să fie contemporan doar cu el însuşi. Obiecțiile savante ne duc cu gândul, obositor, la tomurile prăfuite de istorie. Pe care nu le mai deschide nimeni. Un ultim cuvânt, despre caii lui Tony. Ei sunt descărnați de umbre (nu, nu sunt costelivi!), dar nu mai puțin măreți, de dimpreună cu vânătorii lor ferchezuiți, aflați în şei. Iar mişcarea acelui exemplar, doar aparent bezmetică, dintr-unul din tablouri, ce se învârte fără istov într-o curte delabrată, cu clădiri a căror vechime este înmiresmată de tonurile de ocru, roz, bleu şi turcoaz, e sinonimă cu gestul atentatorului asupra oricărui prezidențiat al nuanțelor sofisticate. Un glonț sălbatic direct în inima luminii. La urma urmelor, şi ea se împuşcă, nu-i aşa?... Însă niciodată caii de curte veche!