ÎNTRE PROSPERO ?I EINSTEIN

 Testamentul dramatic al lui Shakespeare, Furtuna, se joacă iar, în varianta cât de cât completă, la sfâr?itul acestei stagiuni, la Teatrul Național din Bucure?ti, într-o sală care evocă vag atmosfera de la Bulandra–Icoanei, acolo unde s-a jucat o mare Furtună bucure?teană, cea a lui Liviu Ciulei. De?i între timp au mai trecut ?i altele prin fața ochilor no?tri ?i alte voci au spus, mai tare sau mai slab, celebrele cuvinte „Suntem făcuți din plămada din care visele-s făcute ?i scurta noastră viață e-nconjurată-n somn”, ca să citez aproximativ două versuri din monologul-cheie al acestei piese care trezea sentimente contradictorii, când spun Prospero, eu tot la George Constantin mă gândesc, la amestecul acela de maiestate ?i glumă, la acea apariție, ea însă?i fantastică, poate ?i mai ?i decât aceea a lui Ariel. Ei bine, în acea punere în scenă din 1978 (cum, acel an chiar a existat? î?i vor fi spunând cei născuți mult după, stăpânii scenei, nu numai teatrale, de azi) Ion Caramitru, Prospero-ul de azi, era un grațios ?i aerian Ferdinand, fiul regelui Alonso, al Neapolelui, cel căruia i-a închinat ducatul Milano, răpit fratelui său, complotistul Antonio. Azi, sau, mă rog, în seara când am văzut eu spectacolul, ?i n-am motive să cred că-n alte seri e altfel, Ion Caramitru este un Prospero destul de diferit de cel de demult. Dar cât de diferiți vor fi fost ?i cei mai de demult de acela al lui George Constantin!? 

La prima sa apariție pe scena de la Sala Studio a naționalului bucure?tean, Prospero, cu mustața sa pe care ?i-o va „dezbrăca” doar la aplauzele finale, ?i cu chica sa de păr cenu?iu îți sugerează ceva între un patron grec de cafenea de prin insule (poate) ?i un vesel ?i glumeț bătrân înțelept tot de pe-acolo, care pe cât de u?or se enervează, tot pe atât de u?or se ?i dez-enervează. Spre sfâr?it, ?i mai ales în partea a doua a spectacolului (căci, ?tiți, chestia cu actele s-a ?ters demult de pe scene, cu buretele regizoral, în cazul nostru al unui Alexandru Morfov, bulgar venit din Rusia, sper că nu cu vizitatorii ru?i de pe la Donețk sau din Crimeea după el), Prospero-ul lui Caramitru-Morfov începe să semene cu Einstein ?i te ?i gânde?ti că nici nu e, în fond, altceva decât un părinte al unor relativități, dacă luăm în calcul furtuna pe care o provoacă pentru a se răzbuna pe aceia care l-au izgonit din Milano, ducatul său, în urmă cu ani mulți. 

Personajul shakespearian Prospero nu este, azi, decât un „demodat” cititor ?i aprofundator de cărți, din care-?i extrage ?i înțelepciunea, dar ?i puterea de a stăpâni duhurile ?i elementele naturii, de a dezlănțui furtuni ?i de a aduce lini?tea de după furtuni. Azi, când aproape nimeni nu mai cite?te decât fleacuri, autobiografii (scrise de alții!) ale unor vedete contemporane, a te cufunda în lectura cărților fundamentale este o erezie, una gravă, care nu ar putea scăpa nepedepsită. Dar Prospero este el însu?i pedepsit pentru năravul său, într-un îndepărtat secol XVII, de cei din jur, exact pentru că, pierdut în visările deduse din lecturi ?i meditații, nu observă complotul fratelui său, Antonio, ?i se treze?te pus, împreună cu fiica sa Miranda, pe o corabie hârbuită, fără pânze ?i din care ?i ?obolanii au fugit, pentru a-?i găsi sfâr?itul în largul mării. Iar soarta, de data asta, nu cărțile, sau poate ?i ele (cine are carte are parte, se spunea într-o epocă revolută…) îl poartă către o insulă cvasi-pustie, căci Caliban o stăpânea deja, pretinde el mai târziu, când se află deja în situația de sclav al colonizatorului. Cam asta ar fi lectura corectă politic americană, Prospero colonizator, Caliban bă?tina? oropsit, lectură pe care Harold Bloom o respinge, dar cum îi vei putea convinge pe toți exegeții gender sau mai ?tii ce alte studies, care înlocuiesc acolo literatura comparată, că e o prostie ?i că trebuie văzut în Furtuna un Caliban fiu al unei vrăjitoare teribile ?i-al diavolului, categorii evident excluse din atenția celor de azi? 

Spectacolul lui Alexandru Morfov este unul modern ?i, poate, cu vagi porniri postmoderne, pentru că totul e la vedere, insula e o corabie, pe care se poate foarte bine juca ?i furtuna care-i risipe?te pe pasagerii ?i marinarii corăbiei, dar ?i efectele speciale pe care le produce Prospero cu ajutorul lui Ariel, alt sclav al lui, care se roagă tot timpul de eliberare. ”Hai liberare!” strigau răcanii (=soldații) pe vremea când serviciul militar era obligatoriu în România. Dar strigătul lui de libertate are, pentru mine, ?i o conotație nostalgică: în 1989, Rosemary Arnot, de la British Council Bucure?ti, a adus trupa britanică de teatru Cheek by Jowl, care ne-a jucat, în sala Naționalului, în cea mare de atunci, chiar Furtuna de Shakespeare. Iar când Ariel se roagă de libertate, el strigă ritmat, a?a cum s-a strigat peste puține luni pe străzile Bucure?tiului (ăsta era atunci un eveniment inimaginabil), „Libertate, libertate!” în limba română, adică a bă?tina?ilor care eram. Toata sala a aplaudat ?i s-a ridicat în picioare, iar Rosemary a ?i cam fost scoasă din țara lui Ceau?escu la scurt timp. Pentru că n-om fi fost noi nici Ariei făcători de minuni, dar nici chiar Calibani ne?tiutori ?i vrăjibili cu o porție zdravănă de vin, sau, mai precis, vodcă, dar tot aveam dreptul, ne-o spuneau de la obraz actorii britanici, care, de atunci au mai fost în România, chiar la FIT-Sibiu, la libertate. Acum o avem. 

Spectacolul de la TNB cu Furtuna a fost unul admirabil ?i admirat, cu un Caliban care graseiază (Mihai Călin), o Mirandă cam subțire (Crina Semciuc), un Ariel mult aplaudat la final (Istvan Tegla?), un frământat rege Alonso (Andrei Finți), un Trinculo extrem de mobil (Mihai Calotă) ?i o mi?care scenică ?i coregrafică bine imaginată de Florin Fieroiu. Decorul lui Nikola Toromanov mi s-a părut cam încărcat, dar slujindu-?i scopul, acela de a fi când corabie când insulă, când scenă a dragostei incipiente a celor doi tineri, Ferdinand (azi Alexandru Călin) ?i Miranda. 

Clasată printre comedii, în fond piesa aceasta nu este tocmai o comedie, ci mai degrabă un testament nostalgic al magului, care î?i părăse?te, în final, toate îndeletnicirile, chiar ?i cărțile care i-au dat puterea, pentru a redeveni Ducele de Milano, un fel de a spune că Prospero e mort ?i că totul nu a fost decât iluzie. După cum ne asigură exegeții magului de la Stratford, Shakespeare nu a mai scris nici o piesă după aceasta, a colaborat – se pare – cu John Fletcher la scrierea altor trei, Henric al VIII-lea, Cardenio ?i Doi veri de stirpe aleasă. Dar pentru spectatorul ingenuu, ca să nu spun neinformat sau ?i mai rău, aceasta e o piesă unde unu’ Ariel face tot felul de minuni, la ordinul unuia Prosperio (cum îi spuneau ni?te vecine ale mele din sală) ?i a?a mai departe. E o piesă tristă, chiar dacă se termină cu un fel de happy-end. Pentru cei care prețuiesc, însă, cartea ?i puterile ei, tristețea cople?e?te happy-endul omenesc. În fond, dacă stăm să ne gândim, nici Einstein, cu care cam seamănă deseori Ion Caramitru-Prospero aici, n-a mai descoperit mare lucru după teoria relativității… Aceasta să fie relativitatea tuturor puterilor, inclusiv ale celor pe care ți le dă cartea?

Uitându-ne dintr-un unghi contemporan, ?i piesa aceasta, ca atâtea altele cu pierderi ?i regăsiri de familii ?i de prieteni, poate fi o sursă pentru autorii de telenovele, care, însă, aleg numai trama, pierzând semnificațiile mai profunde. În Furtuna acestea poartă la o răzbunare prin magie albă, deci benefică, o spaimă de câteva ore ?i o prelegere moralizatoare la final, a lui Prospero către cei care l-au prigonit, ceea ce-i face pe ace?tia să se căiască. Tot chestii demodate, azi nimeni nu ?i-ar mai recunoa?te o gre?eală gravă nici în ruptul capului, nici dacă furtuna care l-ar duce în situația de a o face ar fi una chiar reală, cu înecați ?i puțini salvați.