Şcoala de fete şi bune maniere poetice

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2014

Aşa cum, cu umor amar, mărturiseşte, Ioana Ileana Ştețco a debutat cu volumul „Phoenix, vecina...” (Editura Grinta, 2010) la o vârstă la care alții îşi fac antologii. Totuşi, cel puțin în spațiul maramureşean, ea era bine cunoscută, atât prin grupajele publicate înainte de 1990 în diverse reviste literare, cât şi prin faptul că venea din valoroasa grupare poetică de la Borşa, pe unde au trecut, în stagiatura lor ca profesori, şi echinoxiştii Aurel Pantea şi Mircea Petean*. Eu însumi am auzit-o citind în mai multe împrejurări şi m-a impresionat de fiecare dată puternica originalitate a vocii ei lirice, imaginile de mare forță care săreau din magma unei materii existențiale inedite: „Vin din lumea voastră, din care vin/ Unde lupta se poartă pe foarte puțin/ Un nume, un câine, o vatră.// Trec prin lumea voastră, prin care trec/ Unde-i difuză lumina, adevărul neîntreg/ Peste tristețea de ieri se-aşează teama de azi.// Mă duc în lumea luminii, singur mă duc,/ Dincolo perdeaua frunzei de nuc./ Timpul se sparge, iubire rămâne/ Un nume, o vatră, un câine.” Ion Mureşan, care face la acest volum un succint, dar substanțial „Cuvânt înainte”, folosea, perfect adecvat în privința universului Ioanei Ileana Ştețco, sintagma „Apocalipsă respectabilă”. Aş remarca în acest sens splendidul poem „Maramureş”, care prin ton, prin formulările memorabile, îmi aduce aminte – dacă nu cumva mă-nşeală memoria – de un vers-aforism al unei poete azi uitate, Ileana Zubaşcu: „Maramureş – tăietură de cuțit pe buza latinității”.

Deci avem de-a face cu o apocalipsă care se repetă, cu nuanțe diverse, şi-n următorul volum, În doze suportabile, iubirea (Editura Limes, 2011, prefațat de Gheorghe Grigurcu), unde e de observat o mai mare doză de ironie şi autoironie: „Incendiu,/ ard pădurile, ard cărările, arde suma cuvintelor,/ arde cămaşa pielii pe mine,/ arde minciuna, ard minciunelele,/ ard lucarnele, ard lucernele/ arde lumea reală şi virtuală,/ mare scofală!”

Şi ajungem la Şcoala de fete (Editura Ethnologica, 2013), după părerea mea cel mai bun volum de până acum al Ioanei Ileana Ştețco. Sigur, titlul ne duce imediat la cel al debutului Mariei Banuş din 1937, Țara fetelor. Dar nimic luminos, nimic mirific în an această lume în care doar „clocotesc sâmburi de vise/ cu gustul stricat/ precum anemonele rupte cu mâna/ murdară de sânge” şi unde „în furnalul de lacrimi sleite/ printre care se plimbă/ fete robuste// ispitele cărnii/ incendiază trandafirii/ din plasa de sârmă ghimpată”. E un univers în disoluție, cu tablouri de tulburătoare expresivitate (şcoala lui Mihai Olos!), precum cel a îngerului „cu aripi multiple” care „caută mereu o altă adresă/ unde să lase pe pernă/ în scorbură pe bolovan/ obositele gânduri/ mai grele ca moartea”. Ca viziune (nu ca stil!) a unei umbre atotstăpânitoare asupra existenței, poezia Ioanei Ileana Ştețco se apropie de cea a Angelei Marinescu, dar fără obsesiile trupului ale autoarei Fugilor postmoderne. Fiindcă Ioana Ileana Ştețco şi-a construit în timp o manieră cu totul personală de a filtra poetic întâmplările, împrejurările esențiale ale vieții ei.

Şi totuşi, există vreo şansă, vreo lumină în această „lume de sânge” ce pare „ o lume de lapte” şi unde „nu mai era nimic de pierdut” (am citat din impecabilul poem „Fata Pădurii”)? Dacă acceptăm celebra aserțiune a lui Mallarmé, „Le monde est fait pour aboutir á un beau livre”, atunci s-ar putea zice că Ioana Ileana Ştețco s-a salvat pe sine prin poezie.

*Şi Ion Zubaşcu (nota red.)