Cronica literară
Damian Necula
NICHITA STĂNESCU SAU POEZIA CA LIBERTATE
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
Lungan blond cu ochi albaştri. Ai fi zis un wiking înălțat în drakarul ce tocmai traversa marea cuvintelor, zbuciumate şi efemere ca realitățile imediate pe care le defineau, țâşnind ele însele în întâmpinarea albastrei fulgerări a poetului în speranța veşniciei pe care doar el le-o putea conferi. Un candid zvăpăiat şi năstruşnic, dacă-l judecăm după viteza uluitoare a gândului său şi după surpriza-neaşteptatul asociațiilor propuse. Întruchipare a celei mai depline libertăți transformate în artă. Iar cei ce au avut privilegiul să-l cunoască, cei ce i-au putut privi deopotrivă viața şi opera, pot spune, trebuie s-o spună : Nichita a fost, este însăşi poezia (mai ales dacă poezia nu e văzută ca scop în sine, static, simplă artă a frumosului, ci ca demers al împlinirii libertății insului).
Abstras din realitate – nefericita de realitate ce ne-a fost dată, de al cărei terre à terre ea însăşi părea sătulă –, trebuie spus că politicul, materialul, conjuncturalul, tot ce mânjeşte existența, nu-l atingeau. Poetul se blindase împotriva lor, organizându-se, el şi poezia sa, într-o diversiune a absolutului, a aerului pur, a ideilor înalte, la frontierele cărora lumea imediată, societatea constrângerilor, rămâneau blocate –, căci, asemenea celor mai mari conştiințe ale literaturii care şi-au pus nu doar problema originilor ci şi pe cea a rostului, prea preocupat de găsirea esențelor divine ale ființei, de viața spiritului, Nichita nu şi-a permis risipe, toate poemele sale înscriindu-se în linia efervescentei căutări a inefabilului sensurilor primordiale, a tehnicilor ce conduc la esențe, la lumea divină a spiritului, la murire şi, mai ales, la nemurire. Pentru că, cel care cercetează substraturile operei nichitiene are sentimentul că poetul poartă în sine ideea că decăderea omului în nemurire, această pierdere a bunului sens, se datorează tocmai pierderii înțelesului originar al cuvintelor, materia primordială a existenței, dinainte de lumină şi întuneric, de viață şi de moarte.
Vânătoarea era nesfârşită, iar satisfacția pântecosului său creier – cum poate ar fi zis poetul – niciodată deplină.
Şi, dacă, după etaloanele cu care omenirea îşi măsoară dintotdeauna timpul, Nichita a trăit doar 50 de ani (1933-1983), după intensitatea nervoasă a viețuirii sale – şi cei ce l-au întâlnit măcar şi o singură dată
şi-au putut da seama de ritmul de creație şi elaborare a poetului – el a trăit cel puțin de trei ori pe atât.
Mereu conştient de nevoile şi mizeria învelişului nostru exterior – şi, de aceea, trecând cu dezinvoltură, uneori dureroasă – împinsă până la histrionism, un histrionism superior*, peste mărunțişurile existenței –, Nichita îşi încorda atenția, asemeni profeților din vechime, mai curând asupra desluşirii semnelor nevăzute (nu întâmplător, ultimul său volum, cel din 1982, poartă titlul Noduri şi Semne). Un zâmbet, răsucirea unei flori după soare, căderea unei frunze, sau obrazul întunecat al unui prieten, erau pentru Nichita încărcate de semnificații nebănuite**.
În ce ne priveşte, dacă nu înțelegem şi nu acceptăm posibilitatea mai multor nivele ale existenței, în orice caz, cea a unui nivel al spiritului, dacă-l situăm şi îl judecăm pe poet cu singura măsură a comodității la care ne situează traiectoriile noastre cotidiene, nu-l vom înțelege niciodată.
Nici o ruşine în asta. Specialişti de primă importanță au cedat predominanței convenționalului, interzicându-şi accesul, rămânând de cealaltă parte a barierei, dincolo de care o lume înaltă le surâdea totuşi îmbietoare.
Cei ce acceptă însă fie şi numai posibilitatea unui cerc superior, cei ce tind a descifra cât de cât misterul existenței şi al sufletului, înarmați cu umilitate dar şi cu îndrăzneala insistenței – pentru că, să nu uităm : côté âme, on est ce qu’on fait ingurgiter à notre cerveau, ce qu’on lui demande*** –, aceştia îşi vor găsi răsplata deplină în poezia lui Nichita. Cei ce vor reuşi să pătrundă dincolo de jocul sunetelor, dincolo chiar de obişnuita lor semnificație, vor descoperi o luciditate neîmblânzită ce călăuzeşte gândul fără greş spre luminile nevăzute încă, dar care încep să mijească tot mai aproape.
*
În istoria poeziei, căutând comunicarea, firescul, în opoziție cu clişeele tradiționale – căci poetul, având mai mult decât oricine o adevărată vocație a socialului şi convivialității, detesta singurătatea – Nichita se înscrie ca cel ce rupe definitiv regulile prestabilite.
Odată cu Nichita poezia nu mai e fluid solidificat, turnat în tipare prescrise. Căci ea nu e, nu poate fi restricție. Nu mai e formă prestabilită, înghețată şi limitatoare. Şi, nu e nici cântare a ceva. Nici cântare în sine. Ea e vie şi în perpetuă mişcare. Înaintare în susul infinitelor pulsații misterioase ale sufletului. Modalitate de cunoaştere, ea e curgere şi dezlănțuire, progresând cu tatonări, prin manevre de învăluire, dar progresând mereu. Un fel de fugă neîntreruptă înainte. Mai curând zbor interstelar decât mişcare terestră. Şi e osmoză cu toate elementele naturii, înzestrate cu toatele cu umanitate, căci stârnite din locul lor fix, rigid, înghețat, redate mişcării, se află într-una disecate şi interogate de poetul ce şi-a asumat ca unică, supremă regulă : libertatea – singura postură din care Spiritul Suprem şi Natura pot fi chestionate. Aceasta în paralel cu lupta fără sfârşit a poetului cu timpul şi cu rudimentul ființei duplicitare, unicele limitări ale zborului şi împlinirii : Mi-adaug firul vieții la dunga arcuită/ a timpului ce mişcă pământul pe orbită, cu fiece răsuflet al pieptului
s-apropii/ cerul rotund, cu sorii ce-mi încăpură ochii./ Iar cât de piatră-i piatra, călcâiul de-mi atinge o-ntorc din drum, şi-o dărui, cu fragedă meninge. (v. Credo, în Sensul Iubirii, 1960). Sau : şuieră o quadrigă pe câmpia/ secundelor mele./ Are patru cai, are doi luptători./ Unul e cu ochii-n frunze, altul/ cu ochii în lacrimi. (v. Quadrigă, în Dreptul la Timp, 1965). şi încă : Până la urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu mine/ şi cu lumea. //Apoi/ m-am luat pe mine însumi, m-am sprijinit de cele două maluri/ ale fluviului,/ ca să le-arăt un pod, / un pod între cornul taurului şi iarbă,/ între stelele negre şi pământ,/ între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului,/ lăsând cuvintele să circule peste mine,/ ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,/ numai să ajungă la destinație,/ numai ca să le-nvăț cum se transportă lumea,/ de la ea însăşi,/ La ea însăşi (v. Ars Poetica, în Dreptul la Timp).
Paradoxal, desigur, oricum neobişnuit, materia poeziei lui Nichita este însăşi poezia. Dar, poezia ca nouă disciplină ştiințifică, țintind lumea absolutului, desprinderea, ruperea definitivă de regnul mineral-animal, revelată într-o curgere firească, în care cuvintele îşi redobândesc statura lor primordială, sunt scoase din comoditatea noastră cotidiană, scuturate de oboseala pe care le-am transmis-o şi care funcționează ca o barieră, o perdea de fum ce împiedică dezvăluirea profundului şi de mult uitatului substrat liric al insului terestru. Surpriza întâlnirii cu poezia lui vine din surpriza descoperirii neaşteptatei simplități şi a însuşi conținutului nostru poetic.
Lumea absolutului poetic e pentru Nichita lumea ideală a cuvintelor, trezite din letargia lor seculară, reaşezate – după extragerea lor din învelişul devenit prea abstract şi care l-a îndepărtat pe om de el însuşi – în singurul fel care ni le poate reapropia. Căci Nichita a descoperit pentru noi miezul lor de carne şi sânge, inima lor pulsatoare, încărcătura lor de energie şi independența lor. Într-un cuvânt, viața, trăirea. Cuprinzătoare şi exacte pentru a fi deopotrivă o viziune a ideilor, sursa şi spațiul lor de existență, şi o viziune a sentimentelor – acesta din urmă fiind chiar titlul celui de al doilea volum al său, din 1964. Iar dincolo de înfruntarea dintre ordinea dată şi ordinea ideală a cuvintelor în care poetul e prins, tentația descoperirii şi revelării adevărului absolut conținută în spațiul dintre cuvinte şi necuvinte, este la Nichita, aşa cum am mai spus, titanica luptă cu sensul adânc şi revelator al esențelor lumii.
Intrând în poezie într-un moment în care istoria, aparent stagnantă, îşi iuțea paşii, iar lumea, fixă şi limitată, descoperea – greu de conceput şi de suportat – infinitatea orizonturilor, Nichita nu putea să nu simtă ritmul îndrăcit al schimbărilor ce sunt însăşi amprenta modernității : Amintiri nu are decât clipa de-acum,/ Ce-a fost nu se ştie./ Morții îşi schimbă tot timpul între ei/ Numele, numerele, unu, doi, trei.../ Există numai ceea ce va fi, numai întâmplările neîntâmplate,/ atârnând de ramura unui copac/ nenăscut, stafie pe jumătate.../ Există numai trupul meu înlemnit,/ ultimul, de bătrân, de piatră./ Tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră.: O, numai ei vor fi într-adevăr !/ Noi, locuitorii acestei secunde/ sîntem un vis de noapte, zvelt,/ cu-o mie de picioare alergând oriunde (v. Cântec, în Dreptul la Timp). Sau : Râzi, ochiule, despică-ți orizontul/ şi fii încăpător şi fii atent, mereu./ Cascada lumii las-o să irumpă/ în peştera flămândă-a sufletului meu. // şi voi picioare, lin călcați pe praguri./ Adolescența iată-mi-o-napoi,/ ca pe-o scară/ şi amintirile au trup, şi timpul are-altoi (v. Îndoirea Luminii, în Dreptul la Timp).
Şi nu din dorința unei iluzorii grandori a îmbrăcat poetul încă din primul volum (v. Enghidu, în Dreptul la Timp) hainele lui Ghilgameş, ci pentru a ne introduce în acest orizont epopeic superior ce planează pe deasupra vremilor din depărtările istoriei ! Devenind el îsuşi Ghilgameş, eroul sumerian care renunță la nemurire pentru prietenia cu Enghidu, Nichita aşază, încă de la începuturile operei sale, valorile spiritului deasupra celor materiale, arătându-ne fără echivoc cartea pe care trebuie s-o jucăm. Iliada nichitiană, descriind înfruntările, pierdute sau câştigate, cu precădere cele dorite – situate într-un prezent de care poetul e conştient că nu a început încă –, e mereu intersectată de Odiseea nichitiană. O epopee a înfruntărilor spiritului cu sine însuşi. Un spirit contemporan cu pătrunderea în dinamica atomilor şi a descoperirii codului genetic, cu zborurile cosmice în infinitatea universului devenite la îndemână, dar, în acelaşi timp, un spirit care nu s-a desprins încă de instinctele primare, limitatoare ale ființei, prin aceasta păstrând-o sub apăsarea absurdului peste care spectrul morții sclipeşte ca o stea polară, împiedicând mobilitatea, înaintarea – în care, bănuim, poetul vedea singura formă a nemuririi. Înfruntare cu moartea, de la egal la egal, în condițiile libertății depline a ființei, căci, dincolo de toate legile limitatoare, descoperite sau nu, numai poezia e capabilă să nu le ia în seamă, împingând mai departe sa quête du Graal. Numai Poetul, starea poetică, le poate depăşi. Gigant între giganți, numai Poetul – asemeni legendarilor cavaleri ai mesei rotunde – înfruntă lumina, încordând-o, încercând s-o aplece, s-o îndoaie (v. Îndoirea luminii, în volumul Dreptul la Timp, poem anunțător al celor 11 Elegii, 1966).
Şi asa, în veacul desacralizărilor (şi, să nu uităm, într-un stat polițienesc şi ateu !) – cunoscându-şi puterile, dar nepierzându-şi măsura şi locul – poetul celebrează spiritul atotcuprinzător, dumnezeirea, sub care insul îndrăzneț-gânditor e aşezat cu smerenie ca cei dintâi apostoli (Elegia Întâia, în 11 Elegii). Totul într-o frazare simplă, a limbajului uzual, ce îşi trage însă majestatea din cea a textelor sfinte : El începe cu sine şi se sfârşeşte cu sine./ (...) El este înlăuntrul desăvârşit,/ interiorul punctului, mai înghesuit/ decât însuşi punctul (Elegia Întâia, I şi II). Nicăieri vreo prețiozitate. Nici o tentație de obscurizare a discursului. Comunicarea experienței, invitația la repetarea şi personalizarea ei, rămâne mereu grija principală a poetului. Neînțelegerea eventuală, atunci când nu e vorba de dificultatea ținerii pasului cu viteza gândirii sale, avându-şi sursa doar în decența poetului care ştie că nu afişarea orgoliului poate duce lucrurile mai departe.
Numai aparența ființei e imperfectă. Căci dacă organele senzoriale nu rezistă curgerii decorului, accelerată de viteza vizionară a gândului: Camera se varsă prin ferestre/ şi eu nu o mai pot reține în ochii deschişi, ele sunt subliniate de exercițiul poetic ce creează altele noi – sau doar le scot la lumină pe cele neutilizate şi încă neştiute –, deschizându-le către lumi nebănuite : O, scurtă tristețe, rămâne/ de jur împrejur o sferă de vid !/ Stau în centrul ei şi unul câte unul/ ochii din frunte, din tâmplă, din degete/ mi se deschid (în A Treia Elegie, II, vol. 11 Elegii). Dezlănțuirea viziunilor e împletită simfonic în dezvoltarea revelației, ca o respirație grăbită, săgeată de susținere pe scara noilor trepte ale inițierii ezoterice: Astfel mă încordam să-mi aduc aminte/ lumea pe care-am înțeles-o fulgerător, (...) Dar nu-mi puteam aminti nimic./ Doar atât – că am atins/ pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde, care, ştiindu-mă, m-au respins. Trupul nu-i decât o rampă pentru zbor. Iar zborul – obsesiv la Nichita – nu-i dorință de evadare, ci : pentru a rezema ce se află/ de ceea ce va fi. (...) Totul pentru a îmbrățişa,/ amănunțit, totul,/ pentru a pipăi nenăscutele privelişti/ şi a le zgâria/ până la sânge/ cu o prezență. (A şaptea Elegie).
În economia volumului, o singură dată Nichita renunță la tonul elegiac, numind principiul devorator a toate, neantul, descriindu-i, distant şi rece ca la o disecție, funcțiile, numind absurdul invadator ce ne însoțeşte mişcările : Nu se ştie cine mănâncă pe cine./ Omul-fantă azvârle mari piramide/ de vid/ peste mari deşerturi./ (...) Nu e loc pentru semne,/ pentru direcții./ Totul e lipit de tot. (Omul-fantă, în 11 Elegii).
Şi, cu furie, mereu reținută, față de alcătuirea lumii – pentru că o găseşte necorespunzătoare nevoilor spiritului, pentru că omul a depăşit, şi-a piedut reperele şi nu se mai poate regăsi în regnul din care a pornit – el aşază demiurgic condiția imposibilă a poetului (şi a omului !), responsabil al tuturor suferințelor, numai de el şi numai astfel conştientizate: Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,/ organele-s sfărâmate, maestrul,/ ah, e nebun, căci el suferă de-ntreg universul./ Mă doare că mărul e măr,/ sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,/ de patru roți, de ploaia măruntă,/ de meteoriți, de corturi, de pete (Elegia a Zecea).
Magia nu se transformă în instrument de cercetare şi cunoaştere în această nouă ştiință a sufletului decât scrupulos însoțită de luciditate, sesizând cauzele, dozând efectele, impulsionând înaintarea, elegiacă desigur, căci niciodată mulțumită de ordinea prestabilită : Inimă, (...) Tu, conținut mai mare decât forma, iată/ cunoaşterea de sine, iată/ de ce materia ia naştere din ea însăşi,/ ca să poată muri. şi : Totul este atât de perfect/ în primăvară,/ încât înconjurându-l cu mine/ iau cunoştință de el. Şi : Dar mai înainte de toate,/ noi sîntem semințele, noi sîntem/ cei văzuți din toate părțile deodată,/ ca şi cum am locui de-a dreptul într-un ochi,/ sau un câmp, pe care-n loc de iarbă/ cresc priviri – şi noi cu noi înşine/ deodată, duri, aproape metalici,/ cosim firele, astfel ca ele/ să fie aidoma tuturor lucrurilor/ în mijlocul cărora trăim/ şi pe care/ inima noastră le-a născut (A Unsprezecea Elegie, I, II şi VIII). Constatarea finală, reducând drama umană la nivelul unei ecuații, cade ca o ghilotină : A fi sămânță şi a te sprijini/ pe propriul tău pământ.
Opera nichitiană ce se întinde pe încă multe volume, din care notăm doar : Obiecte Cosmice (1967), Roşu Vertical (1967), Oul şi Sfera (1967), Laus Ptolemaei (1969), În dulcele stil clasic (1970), Măreția Frigului (1972), Epica Magna (1978), Operele Imperfecte (1979) şi, ultimul, Noduri şi Semne (1982) – care poartă un motto din poemul Ghilgameş (presentiment ?, simplă indicație a sfârşitului epopeii ?) –, nuanțând epopeea, adâncind căutările, înmulțind faptele cercetării, lansează din diferite şi noi ipostaze punți posibile ale cunoaşterii.
Minunea cea mare, trezirea, uluirea, amestecată şi cu un soi de revoltă față de balastul din noi înşine – la contactul cu epopeea de cincisprezece volume a lui Nichita – vine poate în primul rând, aşa cum am mai spus-o, tocmai din obişnuitul-neobişnuit al cuvintelor, din descoperirea capacităților lor de a fi ceea ce nu ştiam că sunt. Suntem tot timpul surprinşi de comorile pe care le purtăm şi pe care, în sfârşit, el ni le dezvăluie. Sigur că da, apa caldă, oul lui Columb, ne erau la îndemână. Misterul poetic stă tocmai în simplitatea acestui la îndemână necunoscut. Când şi când, în fluxul dezlănțuit al poemului ni se lansează, ca un colac de salvare, câte o rimă, o pauză a respirației, nu doar pentru fixarea memoriei, ci pentru a nu fi cu totul îndepărtați de tradiție, a nu ne simți rupți, rătăciți.
*
Revenind însă la omul Nichita şi la faptele legate de persoana sa, nu pot să închei fără să amintesc de un alt foarte mare artist, sculptorul Paul Vasilescu, căruia prin iarna lui ’84 i se comandase de către Uniunea Scriitorilor – condusă în acel moment de prozatorul şi dramaturgul Dumitru Radu Popescu –, un bust al lui Nichita. Sculptorul nu şi-a oprit lucrul decât după ce l-a terminat pe cel de al treilea. Primele două erau Nichita, omul pe care îl cunoscuse. Cel de al treilea, însă, era, este, Poezia. Căci era, este şi Nichita şi Eminescu, sinteză a trăsăturilor celor două imense genii ale poeziei româneşti.
Exemplară în reprezentarea ei națională, opera lui Paul Vasilescu, pentru a fi exemplară şi ca reprezentare universală, ar mai fi trebuit să semene cu alți câțiva mari poeți ai lumii.
Dar, poate chiar seamănă şi doar noi nu am fost până acum capabili să le recunoaştem trăsăturile !
* Ca de pildă, cu prilejul recepției de la Ambasada Germană din Bucureşti, pentru anunțul Fundației Herder, unde, pentru că nu avea un costum convenabil, s-a prezentat îmbrăcat într-o cămăşoaie de costum popular – ca cele ale dacilor de pe Columna Traiană din Roma – cu o inimă desenată pe obraz şi spunând celor ce-l priveau cu mirare că poetul nu e decât un saltimbanc ce îşi poartă întotdeauna inima la vedere !
** Notez spre exemplu, o întâmplare din primăvara anului ’78, atunci când, după ce pusesem la cale preț de o lună călătoria în Suedia – unde el fusese invitat în legătură cu nominalizarea sa pentru Premiul Nobel, iar eu cu totul întâmplător – când Nichita m-a anunțat că renunță la acest drum, ca răspuns nedumeririi mele, mi-a arătat printre plopii din curte, alunecarea unei pene, desprinsă din aripa unui porumbel, şi care, purtată la un moment dat de un curent ascendent, se mişca împotriva legilor fireşti ale gravitației, căzând în sus – cum zicea el – spunându-mi : uite, bătrâne, adevărata minune ! E destul să stau la mine în balcon !
*** Nancy Huston, în Histoire de lecture, Lire en Fête, Paris, 15, 16, 17 oct. 1999
DAMIAN NECULA
Notă : Textul de față este prefața la ediția bilingvă a celor 11 elegii, tradus de Ioana Zlotescu şi de poeta şi eminenta traducătoare José Maria Bermejo, publicată la editura del oriente y del mediterraneo, Madrid, 2000). La 13 decembrie 2008 se împlinesc 25 de ani de la moartea poetului.
Abstras din realitate – nefericita de realitate ce ne-a fost dată, de al cărei terre à terre ea însăşi părea sătulă –, trebuie spus că politicul, materialul, conjuncturalul, tot ce mânjeşte existența, nu-l atingeau. Poetul se blindase împotriva lor, organizându-se, el şi poezia sa, într-o diversiune a absolutului, a aerului pur, a ideilor înalte, la frontierele cărora lumea imediată, societatea constrângerilor, rămâneau blocate –, căci, asemenea celor mai mari conştiințe ale literaturii care şi-au pus nu doar problema originilor ci şi pe cea a rostului, prea preocupat de găsirea esențelor divine ale ființei, de viața spiritului, Nichita nu şi-a permis risipe, toate poemele sale înscriindu-se în linia efervescentei căutări a inefabilului sensurilor primordiale, a tehnicilor ce conduc la esențe, la lumea divină a spiritului, la murire şi, mai ales, la nemurire. Pentru că, cel care cercetează substraturile operei nichitiene are sentimentul că poetul poartă în sine ideea că decăderea omului în nemurire, această pierdere a bunului sens, se datorează tocmai pierderii înțelesului originar al cuvintelor, materia primordială a existenței, dinainte de lumină şi întuneric, de viață şi de moarte.
Vânătoarea era nesfârşită, iar satisfacția pântecosului său creier – cum poate ar fi zis poetul – niciodată deplină.
Şi, dacă, după etaloanele cu care omenirea îşi măsoară dintotdeauna timpul, Nichita a trăit doar 50 de ani (1933-1983), după intensitatea nervoasă a viețuirii sale – şi cei ce l-au întâlnit măcar şi o singură dată
şi-au putut da seama de ritmul de creație şi elaborare a poetului – el a trăit cel puțin de trei ori pe atât.
Mereu conştient de nevoile şi mizeria învelişului nostru exterior – şi, de aceea, trecând cu dezinvoltură, uneori dureroasă – împinsă până la histrionism, un histrionism superior*, peste mărunțişurile existenței –, Nichita îşi încorda atenția, asemeni profeților din vechime, mai curând asupra desluşirii semnelor nevăzute (nu întâmplător, ultimul său volum, cel din 1982, poartă titlul Noduri şi Semne). Un zâmbet, răsucirea unei flori după soare, căderea unei frunze, sau obrazul întunecat al unui prieten, erau pentru Nichita încărcate de semnificații nebănuite**.
În ce ne priveşte, dacă nu înțelegem şi nu acceptăm posibilitatea mai multor nivele ale existenței, în orice caz, cea a unui nivel al spiritului, dacă-l situăm şi îl judecăm pe poet cu singura măsură a comodității la care ne situează traiectoriile noastre cotidiene, nu-l vom înțelege niciodată.
Nici o ruşine în asta. Specialişti de primă importanță au cedat predominanței convenționalului, interzicându-şi accesul, rămânând de cealaltă parte a barierei, dincolo de care o lume înaltă le surâdea totuşi îmbietoare.
Cei ce acceptă însă fie şi numai posibilitatea unui cerc superior, cei ce tind a descifra cât de cât misterul existenței şi al sufletului, înarmați cu umilitate dar şi cu îndrăzneala insistenței – pentru că, să nu uităm : côté âme, on est ce qu’on fait ingurgiter à notre cerveau, ce qu’on lui demande*** –, aceştia îşi vor găsi răsplata deplină în poezia lui Nichita. Cei ce vor reuşi să pătrundă dincolo de jocul sunetelor, dincolo chiar de obişnuita lor semnificație, vor descoperi o luciditate neîmblânzită ce călăuzeşte gândul fără greş spre luminile nevăzute încă, dar care încep să mijească tot mai aproape.
*
În istoria poeziei, căutând comunicarea, firescul, în opoziție cu clişeele tradiționale – căci poetul, având mai mult decât oricine o adevărată vocație a socialului şi convivialității, detesta singurătatea – Nichita se înscrie ca cel ce rupe definitiv regulile prestabilite.
Odată cu Nichita poezia nu mai e fluid solidificat, turnat în tipare prescrise. Căci ea nu e, nu poate fi restricție. Nu mai e formă prestabilită, înghețată şi limitatoare. Şi, nu e nici cântare a ceva. Nici cântare în sine. Ea e vie şi în perpetuă mişcare. Înaintare în susul infinitelor pulsații misterioase ale sufletului. Modalitate de cunoaştere, ea e curgere şi dezlănțuire, progresând cu tatonări, prin manevre de învăluire, dar progresând mereu. Un fel de fugă neîntreruptă înainte. Mai curând zbor interstelar decât mişcare terestră. Şi e osmoză cu toate elementele naturii, înzestrate cu toatele cu umanitate, căci stârnite din locul lor fix, rigid, înghețat, redate mişcării, se află într-una disecate şi interogate de poetul ce şi-a asumat ca unică, supremă regulă : libertatea – singura postură din care Spiritul Suprem şi Natura pot fi chestionate. Aceasta în paralel cu lupta fără sfârşit a poetului cu timpul şi cu rudimentul ființei duplicitare, unicele limitări ale zborului şi împlinirii : Mi-adaug firul vieții la dunga arcuită/ a timpului ce mişcă pământul pe orbită, cu fiece răsuflet al pieptului
s-apropii/ cerul rotund, cu sorii ce-mi încăpură ochii./ Iar cât de piatră-i piatra, călcâiul de-mi atinge o-ntorc din drum, şi-o dărui, cu fragedă meninge. (v. Credo, în Sensul Iubirii, 1960). Sau : şuieră o quadrigă pe câmpia/ secundelor mele./ Are patru cai, are doi luptători./ Unul e cu ochii-n frunze, altul/ cu ochii în lacrimi. (v. Quadrigă, în Dreptul la Timp, 1965). şi încă : Până la urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu mine/ şi cu lumea. //Apoi/ m-am luat pe mine însumi, m-am sprijinit de cele două maluri/ ale fluviului,/ ca să le-arăt un pod, / un pod între cornul taurului şi iarbă,/ între stelele negre şi pământ,/ între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului,/ lăsând cuvintele să circule peste mine,/ ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,/ numai să ajungă la destinație,/ numai ca să le-nvăț cum se transportă lumea,/ de la ea însăşi,/ La ea însăşi (v. Ars Poetica, în Dreptul la Timp).
Paradoxal, desigur, oricum neobişnuit, materia poeziei lui Nichita este însăşi poezia. Dar, poezia ca nouă disciplină ştiințifică, țintind lumea absolutului, desprinderea, ruperea definitivă de regnul mineral-animal, revelată într-o curgere firească, în care cuvintele îşi redobândesc statura lor primordială, sunt scoase din comoditatea noastră cotidiană, scuturate de oboseala pe care le-am transmis-o şi care funcționează ca o barieră, o perdea de fum ce împiedică dezvăluirea profundului şi de mult uitatului substrat liric al insului terestru. Surpriza întâlnirii cu poezia lui vine din surpriza descoperirii neaşteptatei simplități şi a însuşi conținutului nostru poetic.
Lumea absolutului poetic e pentru Nichita lumea ideală a cuvintelor, trezite din letargia lor seculară, reaşezate – după extragerea lor din învelişul devenit prea abstract şi care l-a îndepărtat pe om de el însuşi – în singurul fel care ni le poate reapropia. Căci Nichita a descoperit pentru noi miezul lor de carne şi sânge, inima lor pulsatoare, încărcătura lor de energie şi independența lor. Într-un cuvânt, viața, trăirea. Cuprinzătoare şi exacte pentru a fi deopotrivă o viziune a ideilor, sursa şi spațiul lor de existență, şi o viziune a sentimentelor – acesta din urmă fiind chiar titlul celui de al doilea volum al său, din 1964. Iar dincolo de înfruntarea dintre ordinea dată şi ordinea ideală a cuvintelor în care poetul e prins, tentația descoperirii şi revelării adevărului absolut conținută în spațiul dintre cuvinte şi necuvinte, este la Nichita, aşa cum am mai spus, titanica luptă cu sensul adânc şi revelator al esențelor lumii.
Intrând în poezie într-un moment în care istoria, aparent stagnantă, îşi iuțea paşii, iar lumea, fixă şi limitată, descoperea – greu de conceput şi de suportat – infinitatea orizonturilor, Nichita nu putea să nu simtă ritmul îndrăcit al schimbărilor ce sunt însăşi amprenta modernității : Amintiri nu are decât clipa de-acum,/ Ce-a fost nu se ştie./ Morții îşi schimbă tot timpul între ei/ Numele, numerele, unu, doi, trei.../ Există numai ceea ce va fi, numai întâmplările neîntâmplate,/ atârnând de ramura unui copac/ nenăscut, stafie pe jumătate.../ Există numai trupul meu înlemnit,/ ultimul, de bătrân, de piatră./ Tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră.: O, numai ei vor fi într-adevăr !/ Noi, locuitorii acestei secunde/ sîntem un vis de noapte, zvelt,/ cu-o mie de picioare alergând oriunde (v. Cântec, în Dreptul la Timp). Sau : Râzi, ochiule, despică-ți orizontul/ şi fii încăpător şi fii atent, mereu./ Cascada lumii las-o să irumpă/ în peştera flămândă-a sufletului meu. // şi voi picioare, lin călcați pe praguri./ Adolescența iată-mi-o-napoi,/ ca pe-o scară/ şi amintirile au trup, şi timpul are-altoi (v. Îndoirea Luminii, în Dreptul la Timp).
Şi nu din dorința unei iluzorii grandori a îmbrăcat poetul încă din primul volum (v. Enghidu, în Dreptul la Timp) hainele lui Ghilgameş, ci pentru a ne introduce în acest orizont epopeic superior ce planează pe deasupra vremilor din depărtările istoriei ! Devenind el îsuşi Ghilgameş, eroul sumerian care renunță la nemurire pentru prietenia cu Enghidu, Nichita aşază, încă de la începuturile operei sale, valorile spiritului deasupra celor materiale, arătându-ne fără echivoc cartea pe care trebuie s-o jucăm. Iliada nichitiană, descriind înfruntările, pierdute sau câştigate, cu precădere cele dorite – situate într-un prezent de care poetul e conştient că nu a început încă –, e mereu intersectată de Odiseea nichitiană. O epopee a înfruntărilor spiritului cu sine însuşi. Un spirit contemporan cu pătrunderea în dinamica atomilor şi a descoperirii codului genetic, cu zborurile cosmice în infinitatea universului devenite la îndemână, dar, în acelaşi timp, un spirit care nu s-a desprins încă de instinctele primare, limitatoare ale ființei, prin aceasta păstrând-o sub apăsarea absurdului peste care spectrul morții sclipeşte ca o stea polară, împiedicând mobilitatea, înaintarea – în care, bănuim, poetul vedea singura formă a nemuririi. Înfruntare cu moartea, de la egal la egal, în condițiile libertății depline a ființei, căci, dincolo de toate legile limitatoare, descoperite sau nu, numai poezia e capabilă să nu le ia în seamă, împingând mai departe sa quête du Graal. Numai Poetul, starea poetică, le poate depăşi. Gigant între giganți, numai Poetul – asemeni legendarilor cavaleri ai mesei rotunde – înfruntă lumina, încordând-o, încercând s-o aplece, s-o îndoaie (v. Îndoirea luminii, în volumul Dreptul la Timp, poem anunțător al celor 11 Elegii, 1966).
Şi asa, în veacul desacralizărilor (şi, să nu uităm, într-un stat polițienesc şi ateu !) – cunoscându-şi puterile, dar nepierzându-şi măsura şi locul – poetul celebrează spiritul atotcuprinzător, dumnezeirea, sub care insul îndrăzneț-gânditor e aşezat cu smerenie ca cei dintâi apostoli (Elegia Întâia, în 11 Elegii). Totul într-o frazare simplă, a limbajului uzual, ce îşi trage însă majestatea din cea a textelor sfinte : El începe cu sine şi se sfârşeşte cu sine./ (...) El este înlăuntrul desăvârşit,/ interiorul punctului, mai înghesuit/ decât însuşi punctul (Elegia Întâia, I şi II). Nicăieri vreo prețiozitate. Nici o tentație de obscurizare a discursului. Comunicarea experienței, invitația la repetarea şi personalizarea ei, rămâne mereu grija principală a poetului. Neînțelegerea eventuală, atunci când nu e vorba de dificultatea ținerii pasului cu viteza gândirii sale, avându-şi sursa doar în decența poetului care ştie că nu afişarea orgoliului poate duce lucrurile mai departe.
Numai aparența ființei e imperfectă. Căci dacă organele senzoriale nu rezistă curgerii decorului, accelerată de viteza vizionară a gândului: Camera se varsă prin ferestre/ şi eu nu o mai pot reține în ochii deschişi, ele sunt subliniate de exercițiul poetic ce creează altele noi – sau doar le scot la lumină pe cele neutilizate şi încă neştiute –, deschizându-le către lumi nebănuite : O, scurtă tristețe, rămâne/ de jur împrejur o sferă de vid !/ Stau în centrul ei şi unul câte unul/ ochii din frunte, din tâmplă, din degete/ mi se deschid (în A Treia Elegie, II, vol. 11 Elegii). Dezlănțuirea viziunilor e împletită simfonic în dezvoltarea revelației, ca o respirație grăbită, săgeată de susținere pe scara noilor trepte ale inițierii ezoterice: Astfel mă încordam să-mi aduc aminte/ lumea pe care-am înțeles-o fulgerător, (...) Dar nu-mi puteam aminti nimic./ Doar atât – că am atins/ pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde, care, ştiindu-mă, m-au respins. Trupul nu-i decât o rampă pentru zbor. Iar zborul – obsesiv la Nichita – nu-i dorință de evadare, ci : pentru a rezema ce se află/ de ceea ce va fi. (...) Totul pentru a îmbrățişa,/ amănunțit, totul,/ pentru a pipăi nenăscutele privelişti/ şi a le zgâria/ până la sânge/ cu o prezență. (A şaptea Elegie).
În economia volumului, o singură dată Nichita renunță la tonul elegiac, numind principiul devorator a toate, neantul, descriindu-i, distant şi rece ca la o disecție, funcțiile, numind absurdul invadator ce ne însoțeşte mişcările : Nu se ştie cine mănâncă pe cine./ Omul-fantă azvârle mari piramide/ de vid/ peste mari deşerturi./ (...) Nu e loc pentru semne,/ pentru direcții./ Totul e lipit de tot. (Omul-fantă, în 11 Elegii).
Şi, cu furie, mereu reținută, față de alcătuirea lumii – pentru că o găseşte necorespunzătoare nevoilor spiritului, pentru că omul a depăşit, şi-a piedut reperele şi nu se mai poate regăsi în regnul din care a pornit – el aşază demiurgic condiția imposibilă a poetului (şi a omului !), responsabil al tuturor suferințelor, numai de el şi numai astfel conştientizate: Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,/ organele-s sfărâmate, maestrul,/ ah, e nebun, căci el suferă de-ntreg universul./ Mă doare că mărul e măr,/ sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,/ de patru roți, de ploaia măruntă,/ de meteoriți, de corturi, de pete (Elegia a Zecea).
Magia nu se transformă în instrument de cercetare şi cunoaştere în această nouă ştiință a sufletului decât scrupulos însoțită de luciditate, sesizând cauzele, dozând efectele, impulsionând înaintarea, elegiacă desigur, căci niciodată mulțumită de ordinea prestabilită : Inimă, (...) Tu, conținut mai mare decât forma, iată/ cunoaşterea de sine, iată/ de ce materia ia naştere din ea însăşi,/ ca să poată muri. şi : Totul este atât de perfect/ în primăvară,/ încât înconjurându-l cu mine/ iau cunoştință de el. Şi : Dar mai înainte de toate,/ noi sîntem semințele, noi sîntem/ cei văzuți din toate părțile deodată,/ ca şi cum am locui de-a dreptul într-un ochi,/ sau un câmp, pe care-n loc de iarbă/ cresc priviri – şi noi cu noi înşine/ deodată, duri, aproape metalici,/ cosim firele, astfel ca ele/ să fie aidoma tuturor lucrurilor/ în mijlocul cărora trăim/ şi pe care/ inima noastră le-a născut (A Unsprezecea Elegie, I, II şi VIII). Constatarea finală, reducând drama umană la nivelul unei ecuații, cade ca o ghilotină : A fi sămânță şi a te sprijini/ pe propriul tău pământ.
Opera nichitiană ce se întinde pe încă multe volume, din care notăm doar : Obiecte Cosmice (1967), Roşu Vertical (1967), Oul şi Sfera (1967), Laus Ptolemaei (1969), În dulcele stil clasic (1970), Măreția Frigului (1972), Epica Magna (1978), Operele Imperfecte (1979) şi, ultimul, Noduri şi Semne (1982) – care poartă un motto din poemul Ghilgameş (presentiment ?, simplă indicație a sfârşitului epopeii ?) –, nuanțând epopeea, adâncind căutările, înmulțind faptele cercetării, lansează din diferite şi noi ipostaze punți posibile ale cunoaşterii.
Minunea cea mare, trezirea, uluirea, amestecată şi cu un soi de revoltă față de balastul din noi înşine – la contactul cu epopeea de cincisprezece volume a lui Nichita – vine poate în primul rând, aşa cum am mai spus-o, tocmai din obişnuitul-neobişnuit al cuvintelor, din descoperirea capacităților lor de a fi ceea ce nu ştiam că sunt. Suntem tot timpul surprinşi de comorile pe care le purtăm şi pe care, în sfârşit, el ni le dezvăluie. Sigur că da, apa caldă, oul lui Columb, ne erau la îndemână. Misterul poetic stă tocmai în simplitatea acestui la îndemână necunoscut. Când şi când, în fluxul dezlănțuit al poemului ni se lansează, ca un colac de salvare, câte o rimă, o pauză a respirației, nu doar pentru fixarea memoriei, ci pentru a nu fi cu totul îndepărtați de tradiție, a nu ne simți rupți, rătăciți.
*
Revenind însă la omul Nichita şi la faptele legate de persoana sa, nu pot să închei fără să amintesc de un alt foarte mare artist, sculptorul Paul Vasilescu, căruia prin iarna lui ’84 i se comandase de către Uniunea Scriitorilor – condusă în acel moment de prozatorul şi dramaturgul Dumitru Radu Popescu –, un bust al lui Nichita. Sculptorul nu şi-a oprit lucrul decât după ce l-a terminat pe cel de al treilea. Primele două erau Nichita, omul pe care îl cunoscuse. Cel de al treilea, însă, era, este, Poezia. Căci era, este şi Nichita şi Eminescu, sinteză a trăsăturilor celor două imense genii ale poeziei româneşti.
Exemplară în reprezentarea ei națională, opera lui Paul Vasilescu, pentru a fi exemplară şi ca reprezentare universală, ar mai fi trebuit să semene cu alți câțiva mari poeți ai lumii.
Dar, poate chiar seamănă şi doar noi nu am fost până acum capabili să le recunoaştem trăsăturile !
* Ca de pildă, cu prilejul recepției de la Ambasada Germană din Bucureşti, pentru anunțul Fundației Herder, unde, pentru că nu avea un costum convenabil, s-a prezentat îmbrăcat într-o cămăşoaie de costum popular – ca cele ale dacilor de pe Columna Traiană din Roma – cu o inimă desenată pe obraz şi spunând celor ce-l priveau cu mirare că poetul nu e decât un saltimbanc ce îşi poartă întotdeauna inima la vedere !
** Notez spre exemplu, o întâmplare din primăvara anului ’78, atunci când, după ce pusesem la cale preț de o lună călătoria în Suedia – unde el fusese invitat în legătură cu nominalizarea sa pentru Premiul Nobel, iar eu cu totul întâmplător – când Nichita m-a anunțat că renunță la acest drum, ca răspuns nedumeririi mele, mi-a arătat printre plopii din curte, alunecarea unei pene, desprinsă din aripa unui porumbel, şi care, purtată la un moment dat de un curent ascendent, se mişca împotriva legilor fireşti ale gravitației, căzând în sus – cum zicea el – spunându-mi : uite, bătrâne, adevărata minune ! E destul să stau la mine în balcon !
*** Nancy Huston, în Histoire de lecture, Lire en Fête, Paris, 15, 16, 17 oct. 1999
DAMIAN NECULA
Notă : Textul de față este prefața la ediția bilingvă a celor 11 elegii, tradus de Ioana Zlotescu şi de poeta şi eminenta traducătoare José Maria Bermejo, publicată la editura del oriente y del mediterraneo, Madrid, 2000). La 13 decembrie 2008 se împlinesc 25 de ani de la moartea poetului.