ÎNTRE PERFORMAN?A FILOLOGICĂ ?I TIRAJELE CONFIDEN?IALE

Există ediții critice ?i ediții de autor. Cele două se pot confunda, dar cel mai adesea funcționează separat, într-o logică editorială diferită. Edițiile critice vizează scriitorii clasici, trecuți în istorie, ?i sunt realizate de colective sau de editori profesioni?ti, după ni?te reguli precise, formalizate, inclusiv în cultura română, de o tradiție veche de mai bine de un secol ?i jumătate. Edițiile de autor vizează opera scriitorilor contemporani, sunt realizate de către ace?tia, de către membri ai familiei sau chiar direct de redactorul de carte al editurii, ?i reflectă voința discreționară a autorului respectiv, care alege singur modul definitiv în care dore?te, în viață fiind, să se adreseze posterității. Ambele sunt importante ?i ambele concură la configurarea unui peisaj editorial normal, deschis atât circulației literaturii actuale, cât ?i studierii celei clasice.

Situația celor două tipuri de ediție, în contextul literaturii române de azi, este diferită. Marile edituri au lansat nu puține ediții de autor, dedicate unor autori contemporani reprezentativi, de la Radu Cosa?u ?i George Bălăiță la Marta Petreu ?i Andrei Oi?teanu. Acestea sunt bine promovate la târgurile de carte ?i în librării, prin lansări ?i programe de întâlniri ?i dezbateri, ?i se poate afirma că se bucură de succes. Din acest punct de vedere, dincolo de tirajele mici (comparativ atât cu cele din trecut, cât ?i cu media europeană), specifice editurilor române?ti de azi, situația nu este cu nimic inferioară celei din mediile editoriale occidentale. Sigur că mai auzim lamentațiile unor critici sau scriitori nemulțumiți de selecția pe care o fac editurile, pentru aceste ediții de autor (de ce cutare autor da, iar cutare nu? ?i, mai ales, de ce cutare autor da ?i eu nu?), însă e evident că posibilitatea de a-i citi pe ?tefan Agopian, pe Andrei Cornea, pe Emil Brumaru, pe Dumitru Radu Popescu ?i pe mulți alți scriitori contemporani în ediții de autor, de nivel grafic ?i editorial ridicat, există din plin în România de azi.

În privința edițiilor critice, situația este, evident, alta. Mult mai nuanțată. Dacă-mi iertați distanțarea față de tonul u?or catastrofic al întrebărilor, a? spune – ca unul dintre puținii, dacă nu chiar singurul cronicar al edițiilor din presa noastră literară – că, din fericire, situația nu este atât de gravă pe cât o sugerează ancheta de față. În nici un caz nu trebuie să ne a?teptăm la dispariția iminentă a edițiilor ?i editorilor profesioni?ti, oricât de discretă ar deveni prezența lor în spațiul public.

Unul dintre păcatele majore ale edițiilor critice la noi (?i nu după 1989, ci dintotdeauna) este acela că destule rămân fie neîncheiate, fie grevate de intervenții exterioare care le amputează, din motive fără legătură cu literatura. Anul 1989 a adăugat, însă, acestor influențe perturbatoare mai vechi încă una: dispariția sprijinului statului. Editurile nu au mai avut resurse pentru a susține edițiile critice ?i, din acest punct de vedere, deceniul 1990-2000 a fost o adevărată „gaură neagră”. 

Concomitent, pe lângă absența resurselor materiale necesare susținerii unei ediții critice, s-a îngustat foarte mult baza de selecție a viitorilor editori profesioni?ti. Piața literară liberă i-a îndreptat pe mulți tineri critici ?i istorici literari către alte orizonturi (cronica literară, eseistica), nu către formarea în munca dificilă de editor, care presupune, se ?tie, mult efort, tenacitate, cuno?tințe vaste, iar în schimb oferă o recompensă morală ?i materială mai degrabă modestă.

Dar asta nu înseamnă că după 1989 nu au apărut ediții critice sau, măcar, ?tiințifice de mare valoare, care au produs mutații în receptarea unor scriitori ?i în canonul istoric cu care operăm. A? aminti, în grabă, edițiile din colecția „Opere fundamentale”, a Academiei Române, singurele care continuă (?i câteodată îmbunătățesc) tradiția în acest domeniu a vechii Edituri Minerva, dar ?i proiectele altor edituri, unele mari (Polirom îmi pare a fi principala susținătoare a unor asemenea demersuri), altele mici. A? enumera, rapid ?i fără pretenția exhaustivității, ediții critice remarcabile, cum sunt cele ale lui I. L. Caragiale, Constantin Stere, Ioan Budai-Deleanu, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, G. Călinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu (avem chiar două, cea a lui Mircea Colo?enco ?i cea a regretatului Alexandru Condeescu), Marin Sorescu, Nicolae Filimon, Mihail Sebastian, Hortensia Papadat-Bengescu, George Bacovia. Fără să fie ediții critice, dar având un nivel ?tiințific impecabil, edițiile N. Steinhardt, Gellu Naum sau Leonid Dimov au consolidat, prin consistența textului, aserțiunile celor care au propus, după 1989, inserarea acestor scriitori la vârful canonului literar contemporan. La Blaj ?i la Cluj-Napoca funcționează adevărate ?coli de recuperare editorială a fenomenului cultural ardelenesc, din care au ie?it ediția critică Pavel Dan (o surpriză insuficient receptată, din păcate) ?i numeroase ediții dedicate clasicilor ilumini?ti ?i pa?opti?ti.

Este adevărat, însă, că multe dintre aceste proiecte fundamentale sunt realizate tot de către „corifeii” de dinainte de 1989, de la Niculae Gheran la Teodor Vârgolici. Generația de mijloc ne propune ?i ea câteva nume deja consolidate, după cum la Bucure?ti, Ia?i, Cluj-Napoca, Timi?oara sau Alba-Iulia există ?i tineri care au început, singuri sau în colaborare cu editori mai experimentați, să îngrijească ediții. Cum țin o rubrică bi-hebdomadară, în România literară, din 2010 încoace, am avut ocazia să scriu cam despre toți: să-i enumăr aici, a? ocupa prea mult spațiu, să propun un clasament, a? nedreptăți pe cei pe care „lista lui Voncu” i-ar omite. De ajuns să precizez că numărul editorilor profesioni?ti, care îngrijesc ediții de nivel ?tiințific, nu este atât de mic pe cât avem impresia. Chiar dacă mai există încă proiecte editoriale de anvergură neîncheiate – ediția Sadoveanu, abandonată după plecarea dintre noi a editorilor, ediția Eliade, nici măcar începută –, avem, la ora actuală, suficienți cercetători tineri sau de etate mijlocie care se ocupă, mai decis sau mai ezitant, de editarea literaturii române. Viitorul ar putea fi mai favorabil, dacă nu ar exista câteva influențe negative, iară?i, fără legătură cu literatura.

Bunăoară, este încă foarte puternică prejudecata că statul nu trebuie să se amestece în cultură. În cultura actuală, de acord: amestecul statului comportă riscul unor turbulențe de natură să prejudicieze independența scriitorului. Dar în gestionarea memoriei culturale a unei națiuni? Cine poate sprijini, la scara corespunzătoare, aceste ediții critice? 

?tiu că există unele repro?uri la adresa marilor edituri, care nu investesc suficient în ediții critice ?i în proiecte de anvergură: mă văd nevoit, ca observator atent al fenomenului, să temperez zelul critic la adresa lor. Chiar dacă nu mai trăiesc la limita subzistenței, ca în primii ani de după 1989, nici una dintre marile noastre edituri nu face suficient profit, într-un an de zile, ca să susțină simultan 10 (zece) ediții critice. Dacă ar investi ?i ar scoate, să zicem, 2-3 volume pe an din fiecare dintre cele 10 ediții ipotetice, oricare dintre cele mai mari edituri române?ti ar da faliment. Costurile unei ediții critice sunt atât de mari – de la drepturile de autor la munca de cercetare – încât nici măcar cei mai bogați editori nu le pot susține, pe scară mare (cum o cer nevoile literaturii române), fără un sprijin financiar substanțial.

Numai statul poate susține – cum o face în destule țări civilizate – asemenea proiecte. Din nefericire, ideea că statul nu trebuie să intervină în cultură, inoportun ?i demagogic promovată chiar de unii intelectuali, le-a servit de minune politicienilor, care, an de an, au tăiat de pe lista obligațiilor lor față de cetățean proiectele culturale fundamentale. Situația edițiilor din colecția „Opere fundamentale”, a Academiei Române, este pilduitoare în acest sens: din cele cca 150 de volume publicate până acum, nici 10% nu au primit finanțare publică, iar de la Ministerul Culturii, în particular, cred că nici 5%. Din principiu, AFCN nu finanțează mai nimic din aceste proiecte fundamentale, ceea ce mă face să mă întreb ce finanțează, de fapt (căci nici literatura actuală nu se bucură de sufragiile anonimelor comisii ale instituției). Rezultatul: Academia a apelat la sponsori privați, care au susținut apariția edițiilor, însă... în tiraje care nu acoperă nici necesarul bibliotecilor... Ediții fundamentale, cum ar fi Mihail Sebastian sau Hortensia Papadat-Bengescu, ca să mă refer la cele recente, au apărut în câteva sute de exemplare, ?i sunt de negăsit în librării.

Un alt impediment ține de cultura noastră academică. Fiind ?i profesor la Facultatea de Litere a Universității din Bucure?ti, membru în tot felul de comisii de licență, de masterat, de grad didactic etc., am avut ocazia să parcurg sute de lucrări academice având ca subiect literatura română. În foarte puține dintre ele este respectată regula, de rigoare în alte culturi, a citării exclusiv din edițiile critice, atunci când acestea există. Funcționează o regretabilă laxitate a criteriilor academice, care face ca aceste ediții să nu fie, adesea, folosite tocmai de cei cărora li se adresează: studenți, profesori, cercetători. Fără un efort colectiv de rigoare filologică, impus de universități ?i de Ministerul Educației, una dintre rațiunile cele mai importante ale existenței edițiilor ?tiințifice dispare ?i, în absența ei, capătă o falsă legitimitate întrebarea: la ce bun?...

Revin, totu?i, la observația inițială: situația nu este nici pe departe atât de catastrofală, pe cât pare la o privire rapidă. Ediții critice de înalt nivel filologic continuă să apară: problema este că ele sunt mai degrabă rezultatul unor inițiative individuale, nu instituționale, ?i că deseori nu ajung la circuitul lor firesc de receptare. Editori avem ?i continuăm să formăm, însă nu întotdeauna ei sunt stimulați ?i angrenați în proiecte care să îi motiveze pe termen lung. Avem suficiente instrumente de lucru, dar, din păcate, tocmai cei pentru care sunt create omit, deseori, să le întrebuințeze. În fine, poate că neajunsul cel mai apăsător ține de recunoa?terea publică a importanței ?i a meritului editorului profesionist. Dar aveți cumva impresia că scriitorul, muzicianul sau savantul sunt mai bine apreciați, în societatea actuală?