EUROPA LA O RĂSCRUCE DE TIMPURI. POLITEȚEA: UN REPER UITAT ? INTERFERENȚE NEAŞTEPTATE EST-VEST

Walter Benjamin, Einbahnstrasse (1928)

 

„Drumurile destinului au uneori o anumită eleganță.”

Matila Ghyka, Pluie d’étoiles (1933)

I

 

„Costă puțin şi ajută mult.”

 

 

„Muza căii de mijloc”. Noua Europă, după Versailles 

 

Berlin, 1930. Printre notele cu care intenționa să completeze la o proximă ocazie volumul său recent apărut, Einbahnstrasse („Stradă cu sens unic”, 1928), Walter Benjamin insera un text despre politețe. Apariția acestei teme în orizontul de reflexie al filozofului tocmai în acel moment surprinde. Benjamin făcuse nu de mult o călătorie la Moscova (decembrie 1926-ianuarie 1927), în ajunul aniversării a zece ani de la Marea Revoluție, incitat să cunoască personal victoriile bolşevice. În curând, în 1933, avea să părăsească Germania şi să-şi caute refugiu la Paris. Sejurul în Uniunea Sovietică îi întărise simpatia pentru comunism, iar tensiunea politică a Berlinului anunța deja ascensiunea în forță a național-socialismului. Nici una dintre cele două ideologii adverse, favorizate de conjunctura istorică a anilor ’30, cu priză şi una şi alta atât la mase cât şi în rândul intelighenției, nu lăsa loc pentru o reconsiderare a politeții (Höflichkeit) – un mod de comportament care, mai ales în semantica germană, se asociază nemijlocit cu instituția feudal-aristocratică a curții (Hof) şi cu tipul social corespunzător, curteanul (Höfling). Era vorba, aşadar, de fenomene ieşite din actualitate, „depăşite”, de un balast, s-ar putea chiar spune, de idei şi preocupări reacționare.

Nici în logica internă a operei lui Benjamin tema politeții nu ni se impune imediat ca stringentă şi oportună, dacă reținem că nota corespunzătoare urma să figureze într-o nouă ediție a volumului Einbahnstrasse alături de fragmente despre berea nemțească şi cârciumile marinarilor în marile porturi nordice, despre cerşetori şi demodarea meseriei lor, despre mărfurile de lux, din ce în ce mai insipide, despre birouri şi stereotipia frigidă a mobiliarului funcțional față-n față cu interioarele burgheze şi zorzoanele lor de-a dreptul terifiante, decor perfect pentru crime à la Poe, despre criza cărții, concurate de ziare, reclame, film etc., etc. – fațete, aşadar, ale unui caleidoscop realizat de un observator pasionat al noutăților vieții într-o metropolă modernă. Cum să ne explicăm discordanța?

Neaşteptată nu este, însă, numai prezența ca atare a anacronismului în sfera de preocupări a unui filozof atât de ataşat de modernitate, ci şi interpretarea care-l acompaniază. Altfel decât ne-am obişnuit să credem, politețea reprezintă şi ea, susține Benjamin, o cale de luptă pentru impunerea în societate, o cale de mijloc. Or, dacă apelăm, de pildă, la noul nostru vademecum universal, Wikipedia, vedem că, potrivit unui larg consens, drept politicos este calificat un ins cu educație, care prin comportamentul său evită conflictele în raporturile cu ceilalți, şi anume concedând respectuos partenerului care i-ar putea fi, altfel, adversar o poziție favorizată. Rămâne, prin urmare, valabilă definiția pe care Schopenhauer a dat-o politeții: un mod controlat, precaut de a-l aborda pe celălalt, scoțându-i indirect în evidență calitățile, chiar şi atunci când el nu le deține şi nici nu ține neapărat să le posede. Nu putem omite, desigur, din această definiție preliminară şi încă sumară a politeții nici aspectul ei estetic, sesizabil fără apel la bibliografia chestiunii – bunele maniere sunt şi frumoase –, în corelație cu cel semiotic: politețea instituie un cod comportamental, regulile respective se învață ca gramatica unei limbi străine şi devin deprinderi prin exercițiu. Practicate cu zel şi convingere, ele pot ajunge o virtute. 

Aşa credem cei mai mulți dintre noi. Dar iată că, în optica lui Benjamin, alurile conciliant prevenitoare ale omului politicos, semnalând un cult al armoniei şi al respectului reciproc, ascund realitatea, şi anume un conflict fundamental, inerent relațiilor sociale în lumea civilizată. Nu este vorba aşadar aici, cum s-ar putea rapid presupune, de o luptă de clasă – elita educată, salonul, de o parte, plebea incultă, strada, de cealaltă. Asemenea repartizare a bunurilor imateriale achiziționate de-a lungul secolelor de şlefuire a raporturilor interumane nu ar fi fost de neconceput în epocă, dimpotrivă. Ea putea fi sugerată de experiența cotidiană cea mai la îndemână. Disprețul formelor, familiaritatea soldățească, cot-la-cotismul tovarăşesc etc. constituiau, cel puțin în comportamentul germanului, şi chiar de la începutul Marelui Război, tendințe frapante. Dar nu la un contrast vizibil în manifestările publice ale diverselor categorii sociale se referă Benjamin în pasajul citat. În viziunea lui, Germania devenise un fel de ’gaură neagră’ a continentului, în care dispăreau supte de un vertigiu sinistru bunurile create de spiritul european de-a lungul unei evoluții multiseculare. Combaterea „prostiei”, rezistența prin politețe erau o luptă pentru Europa. 

 

Nici ideal, nici forță. O luptă a formelor, pentru forme, luptă contra prostiei

 

Benjamin consideră politețea drept o „rezultantă“ a tensiunii între doi poli opuşi ai comportamentului social ca atare – morala şi forța. Din nou în răspăr cu ’prejudecățile’ larg răspândite şi imaginea comună, edulcorat idealizantă a insului politicos, Benjamin nu găseşte nici în natura umană, şi nici în dispozitivul nostru psihic vreun element de bază, originar, în care s-ar putea înrădăcina politețea, şi nici imperativele morale nu intră aici în joc. Nici din bunătate, nici de dragul Binelui nu ne menajăm noi confrații. Politețea este o competență socială necesară şi accesibilă oricui. Ea se dobândeşte ca urmare a unei constrângeri exterioare – primejdiile mediului în care individul este situat şi trebuie să subziste. Raportată la cei doi poli deja numiți, morala, de o parte, forța, de cealaltă, politețea nu apare ca o opțiune propriu-zisă, ci ca mijlocire prin eschivă şi disimulare, altfel spus, ca tehnica unui suspense. „Ea nu este nimic“, postulează Benjamin, „sau ea este totul“. Nimic – în măsura în care, ca formă de comportament, arhitectură de aparențe, aşadar, ea nu reuşeşte decât, eventual, să abată atenția de la discordanțele de fond, să escamoteze, de pildă, de dragul unei false armonii, legea morală, în loc s-o invoce măcar, dacă nu s-o impună. Dar politețea poate fi totul, dacă, grație ei, într-o confruntare inegală de forțe, partenerul slab are şansa unui succes care, altfel, de fapt, nu i-ar putea reveni. Când „muza căii de mijloc” intervine şi ea, atunci tehnica eschivei ajunge o adevărată artă. 

Nota când scientistă, când politic-bătăioasă a limbajului lui Benjamin în acest paragraf alimentează şi ea incertitudinea privind intențiile sale. Ce rost avea pentru el, eseistul modernist, intelectualul de stânga, sensibil la patosul revoluționar al bolşevicilor, repunerea în circulație a unui subiect demodat, ca şi uitat, cum era în 1930 politețea? Contexul notei încurajează prima impresie: este vorba de deconstrucția unui ideal cu tradiție ilustră în cultura europeană. Insul politicos îşi pierde la Benjamin poziția privilegiată, exclusivă, elitară, pe care i-o rezerva altădată mentalul colectiv. În caleidoscopul citadin realizat de Benjamin el apare adus la zi, în „viața reală”, coborât în stradă, acolo unde nu după spiritul lor se aleg învingătorii, ci după  „prezența lor de spirit”. Nu se confruntă aici valori şi principii, ci interese practice, şi ceea ce contează este succesul pur şi simplu, nimic altceva. Că este vorba de un examen, de o afacere sau de un joc de noroc, aici, în această arenă-piață reuşita nu se obține niciodată nici prin forță brută, nici prin pur merit. În tabloul social creionat de Benjamin, în mod sugestiv, politicosul, omul căii de mijloc, apare flancat de şarlatan („Hochstapler“) de-o parte, „omul din tanc“ („Dasein im Tank“) de cealaltă – două personaje contrastante, desigur, şi totuşi compatibile, doi opționişti radicali, ambii nondilematici. Primul, lipsit de orice resurse reale, speculează ingenios împrejurările şi supraviețuieşte inventând şi înşelând. Altfel decât maestrul fațadelor mincinoase, celălalt vecin al politicosului reprezintă o forță reală, dar în ipostaza ei primară, forța închisă hermetic în ea însăşi, ca într-un tanc. Bruta nu acceptă înfrângerea şi ca atare nici nu poate învăța nimic din ea. Tăvălită prin noroaiele şanțurilor de luptă, îmbăiată copios în sânge şi îndopată cu ruşinea înfrângerii, ea îşi adună forțele ascunsă în carapacea tancului şi pândeşte clipa propice unei noi descărcări de violență. 

Acest jalnic anturaj, cu puternica lui culoare locală, arată că, oricât de bruscă şi enigmatică, întoarcerea morților prin mesagerul lor, insul politicos, în orizontul de reflexie al lui Benjamin era totuşi legată intențional de conjunctura social-politică şi morală în care trăia şi scria filozoful la Berlin, în 1930: tensiune extremă, „Kulturkampf” brutal, iminența unei explozii după dezastrul militar din 1918 şi prăbuşirea Reich-ului. Benjamin nu aşteptase să treacă peste un deceniu de la trauma colectivă suferită la Versailles ca să-şi clarifice opiniile asupra stării Germaniei şi a germanilor. Diagnosticul său se putuse afla deja din Einbahnstrasse şi el era cutremurător: mizerie fără remediu, prăbuşire fără scăpare, „prostie” fără margini. „Strada cu sens unic” era, putem spune, chiar drumul nefericit pe care ajunsese țara sa după război. Şi, oricât de exasperant, el trebuia suportat ca atare, un Rău stabil fiind preferabil catastrofei. Or, un alt final decât dezastrul nu se putea concepe pentru un derapaj „prostesc” ca cel care se petrecea în Germania. Politețea constituia o „formă de luptă” pentru a face față Răului şi a supraviețui în regimul Prostiei. Era valabil acest certificat doar pentru pacientul german?

Potrivit convingerii lui Benjamin, lupta contra prostiei era una pentru Europa. Trebuie să ne întrebăm, prin urmare, dacă resurecția trecutului prin figura politicosului în reflexiile sale sociologice, atât de surprinzătoare cum ni s-a părut ea inițial, reprezintă un caz izolat. Sau avem, dimpotrivă, de a face cu un simptom mai răspândit al stării de spirit specifice Europei postbelice? 

 

„Ultima campanie contra aristocrației”. Oracolul iezuit

 

Dacă presupunem că în inițiativa pro-politețe a lui Benjamin nu se exprimă doar un individ excepțional, ci şi un Zeitgeist, mai acurat spus: o „situație spirituală” (cu expresia lui Karl Jaspers), mi se pare recomandabil să consultăm, măcar fugitiv, şi alți martori ai proceselor moral-culturale caracteristice Europei în ajunul celui de-al doilea deceniu de pace după Versailles şi Trianon.

„În zilele noastre porneşte ultima campanie contra aristocrației. [...] Luptele se poartă chiar în sufletele noastre,” afirma Karl Jaspers în 1931. De la primele reflexii sugerate de acest verdict realizăm că, într-adevăr, în acel moment, valorile vechii Europe, pre-capitaliste, ne-moderne, ne-democratice iritau insistent spiritele, ca şi cum „prăbuşirea Occidentului“, profetizată cu atâta justețe şi disponibilitate sinucigaşă (Der Untergang des Abendlandes apăruse în 1918-1922), s-ar fi soldat nu numai cu dispariții, ci ar fi generat – efect colateral neprevăzut – un climat favorabil aparițiilor nedorite: fantomele unui trecut prost îngropat.

Primul războiul mondial, declanşat acum exact o sută de ani: cel mai mare, mai sângeros, mai destructiv şi barbar conflict armat din câte cunoscuse până atunci istoria, în care fuseseră antrenați cincizeci de milioane de soldați, dintre care tot al şaselea îşi pierduse în măcel viața! Cu asemenea risipă de personal şi asemenea greşeli de regie nu se putea înmormânta eficient nici o epocă, oricât de avansată i-ar fi fost agonia. Dezastrul lăsase în urma lui nu numai milioane de răniți, mutilați, invalizi, văduve şi orfani, pierduți printre ruine, în peisaje devastate, incendiate, rețele infinite de şanțuri, gropi sinistre şi cratere de neînchis, ci şi un orizont mental zdruncinat, o Europă nouă, indiscutabil, dar greu de recunoscut, scindată, dezechilibrată, lipsită de un fundament durabil. Odată cu lumea veche dispăruseră nu numai patru coloşi politici, imperii care făcuseră timp de mai multe secole istoria continentului. Ieşeau, totodată, din uz sisteme întregi de reguli şi ritualuri comportamentele îndelung elaborate, viața socială se dezorganiza, raporturile interumane se destabilizau ca urmare a seismelor survenite în ierarhia socială. Comasarea indivizilor dislocați din ordinea de altădată trezea nu numai ’beția’ solidarității, de clasă sau de rasă, ci şi reacții disforice, neaşteptate.

Puține nu erau vocile care indicaseră deja fenomenul principal al epocii, ascensiunea istorică a maselor. Nu trecuse neobservat nici faptul că pretenția acestora de a elimina „eroii” pentru a se impune în locul lor ca noul subiect al Istoriei era alimentată de ideologii simpliste, populiste, favorizate şi acestea, la rândul lor, de metode de propagandă fără precedent, ultraeficiente. Iar când, recent, masele intraseră în scenă – revoluții, rebeliuni, insurecții se succedaseră în ritm rapid, cum ştim, după război – mega-subiectul Europei viitoare se manifestase ca un monstru acefal, terifiant prin forța sa imensă, combinată cu o irascibilitate extremă şi o lipsă absolută de inteligență. „În zilele noastre porneşte ultima campanie contra aristocrației. Luptele se poartă chiar în sufletele noastre”: „campania” de care vorbeşte Jaspers nu amenință numai valori supreme ale civilizației occidentale, ci chiar structura „sufletului”, esența umană. Aristocratul şi plebeul „se luptă” în fiecare dintre noi, iar miza confruntării este adevărul. A ceda presiunii masei, a te lăsa absorbit de masă, înseamnă a-ți pierde demnitatea umană, „sufletul”. Chestiunea „nobleții” nu ține nici de hematologie, nici de arhivistică sau heraldică. „Nobil” este modul de existență al celui care rămâne el însuşi, iar singura solidaritate benefică este cea între personalități suverane, inşi dedicați întru totul adevărului, custozi ai tradiției filozofico-religioase pe care s-a întemeiat spiritul european. Această „aristocrație” a ajuns după Versailles în defensivă. O tragică anomalie! 

Cu silueta masivă a Revoluției postată la orizont, conştiința europeană, zguduită până la rădăcini de perspectiva alienării totale, nu se putea pune, totuşi, doar la adăpostul unor interpretări filozofice ale Răului – ’simple’ interpretări! Şi nici remediile metafizice propuse Spiritului – vezi soluția heideggeriană, de pildă, desprinderea de comoditățile existenței „inautentice”, la modul man, prin raportarea radicală la moarte, finalul propriu, absolut original şi inalienabil (Sein und Zeit a apărut în 1926) – nu frânau panica ce câştiga treptat „sufletele” sensibile la primejdia concretă, palpabilă, a unui amorfism social, rezultat total inconfortabil al egalitarismului prost înțeles. „Societatea” se destrăma sub presiunea „comunității”. Şi care erau frații care te somau să li te alături? Bestiile blonde în vest, ciocănarii roşii în est. Dar iată că memoria culturală occidentală putea furniza şi soluții practice în acea situație pre-apocaliptică. 

Cum să interpretăm altfel asiduitatea cu care aflăm că se citea în cercurile intelectuale avansate ale unei Germanii care-şi lichidase de curând trecutul imperial, manualul succesului social elaborat cu aproape trei secole mai înainte de Baltasar Gracián? Oráculo manual y arte de prudencia (1647), reeditat la porunca vremii, ne dăm seama, în 1931, era riposta iezuită, ironică, deziluzionată, discret cinică la biblia „curteanului“, faimosul Il Cortegiano (1528) al contelui Baldassarre Castiglione, iar intermediarul în acest contact între decepționismul rafinat al Spaniei secolului al XVII-lea şi deznădejdea elitei moderne germane nu era altul decât Schopenhauer, magister-ul pesimiştilor, traducătorul congenial al Oracolului. 

Îți imaginezi prea bine voluptatea drăcească cu care mizantropul frankfurtez probase variantă după variantă în căutarea echivalentului celui mai caustic pentru pasajele în care Gracián recomanda insului deştept, tocmai pentru că e deştept, să fie şi cuviincios, atunci când nu ar fi o prostie să fii cuviincios! Dar Gracián nu-l sfida pe Castiglione, produsul fericitei Renaşteri italiene. Elogiul culturii şi al „eleganței” stau la baza învățăturii iezuitului.

 

„Omul”, postulează el, „este din naştere un barbar. Numai cultura îl scoate din bestialitate. Prin cultură şi educație devine omul om. […] Dar simpla ştiință rămâne primitivă, dacă nu o însoțeşte eleganța. Nu numai cunoştințele noastre trebuie să fie elegante, elegant trebuie să fie şi ceea ce vrem şi, în orice caz, ceea ce spunem.”

Să nu fim, totuşi, naivi! Umanizarea prin ştiință, educație, cultură constituie, fără îndoială, un scop nobil, dar în viața practică „lucrurile nu valorează ceea ce sunt, ci ceea ce par să fie. Puțini sunt cei care privesc înăuntrul nostru, mulți cei care se mulțumesc cu aparențele.” Nu-i suficient să ai dreptate, după cum nu contează cât eşti de filozof. Dotarea cea mai importantă pentru reuşita în viață este „arta prefăcătoriei”. Ca să ai trecere în lume ajunge reputația de om politicos. „Politețea constituie o parte principală a educației.” „Costă puțin şi ajută mult”. Prin politețe poți câştiga totul: ea nu este nici ştiință, nici artă, ci un fel de „vrăjitorie”.

 

 

II

 

Costă mult şi nu ajută niciodată: uitarea

 

 

Un prinț din Răsărit şi „situația spiritului”european 

 

Presupunând în starea de spirit a Europei anilor ’30 un substrat ocult favorabil fantomelor „ancien régime“, am ales pentru o comparație cu „regresiunea“ lui Walter Benjamin în universul politeții cazul unui contemporan al acestuia, cu circa zece ani mai în vârstă, născut la marginea răsăriteană a continentului, şi anume la Iaşi, în 1881: Matila Ghyka. O personalitate excepțională, cosmopolit şi poliglot, cu o operă vastă (opt titluri în limba franceză, trei în engleză, în plus o seamă de articole, prefețe, traduceri), de o varietate impresionantă şi derutantă totodată, de vreme ce spectrul ei se întinde de la literatură – roman, memorialistică – până la matematică, trecând prin filosofie, estetică, poetică. Cine nu cunoaşte cărțile lui Ghyka l-ar putea considera pe autorul lor, la repezeală, drept un diletant, original şi excentric, judecând după profesiunile pe care el le-a exercitat în cea mai mare parte a vieții lui: mai întâi ofițer de marină şi expert în chestiunile navigației ca şi ale organizării marinei, apoi diplomat, şi de abia târziu, ca sexagenar deja, profesor universitar. Prin naştere, Matila Ghyka aparținea uneia dintre cele mai importante familii nobile ale țării sale, cu rădăcini multiseculare, întinse din sudul Dunării până în sudul Franței. În istoria românească, ascendența sa paternă se ilustrase prin şase principi pe tronul Moldovei, Matila însuşi era nepotul lui Grigore Ghica V (1807-1857), ultimul domnitor al Moldovei (1849-1953 şi 1854-1856). Aceste prime repere biografice nu ne încurajează, desigur, să căutăm corespondențe semnificative între eroul nostru şi Walter Benjamin, şi scepticismul sporeşte, probabil, dacă adăugăm că Benjamin s-a sinucis la vârsta de cincizeci de ani, dar a avut post mortem o carieră excepțională în cultura europeană şi mondială, în timp ce Matila Ghyka a murit de bătrânețe, la optzeci şi patru de ani, dar a murit uitat, fără să fi fost cândva cu adevărat cunoscut. Dar ceea ce ne interesează aici este experiența istorică comună, primul război mondial, şi starea de spirit („situația spirituală”, cu expresia lui Jaspers) ce i-a urmat – stresul intelighenției occidentale în pragul celei de a doua decade postbelice. Şi, pe acest fundal imposibil de cuprins în toată amploarea sa, ne preocupă dispoziția celor doi în raport cu reminiscențele vechii Europe în general, cu ’fantoma’ insului politicos, în special. 

Cum ar fi apreciat Matila Ghyka teoria lui Benjamin despre politețe? Prințul român era condiționat prin genealogia, educația, profesiunea sa principală – diplomația – să se supună total dictatului politeții, să aducă politețea la perfecțiune, să ajungă până la urmă politețea în persoană. Nu mi se pare absurd să spunem că el era predestinat să personifice politețea. Ar fi admis Prințul că regula de aur a vieții sale sociale, moştenită de la strămoşii cu certificate multiseculare de noblețe şi o experiență politică excepțională, întemeiată pe credința într-o elecțiune providențială, ascundea o „formă de luptă”, o tehnică de impunere non-violentă, fără vreo motivație etică, fără legătură cu forțele proprii? o dexteritate şi „prefăcătorie”, la urma urmei, fără rădăcini în „sufletul” său? 

 

Aristocratul diplomat în Viena postbelică. „Fantomele” Imperiului  

 

La sfârşitul lui 1930, Ghyka se afla la Stockholm, unde urma să rămână până în 1933, în funcția de ministru plenipotențiar al României, cu responsabilități incluzând țările vecine – Finlanda, Norvegia, Danemarca, Olanda –, unde România nu avea încă ambasade. Cariera diplomatică a lui Ghyka atingea astfel un apogeu (va urma, în 1936, numirea sa ca adjunct al ministrului plenipotențiar al României la Londra), după o activitate care începuse în 1909, la Berlin, şi-l condusese pe strănepotul de domnitor, pe rând, prin cele mai importante metropole ale continentului – Berlin (1909), Londra (1911), Roma (1916), Madrid (1921), Varşovia (1924). Judecând după curțile regale şi împărăteşti în care-şi făcuse apariția – până la şahul Persiei ajunsese, ca mesager al Casei regale româneşti – sau de simpatia cu care tânăra familie a Principelui moştenitor, Ferdinand, îi cultivase compania de-a lungul unei croaziere pe Marea Neagră, apropierea de Curtea regală la întoarcerea lui Carol în țară, în 1930, – am putea vedea în Matila Ghyka avatarul modern, impecabil, al faimosului cortegiano. Pe de altă parte, cu maturitatea câştigată de-a lungul acestui spectaculos traseu profesional şi prin experiența personală a războiului – mobilizat la propria sa cerere în 1916, Ghyka jucase un rol semnificativ în acțiunile flotei fluviale româneşti – Excelența-Sa nu ar fi putut contesta în mod absolut valabilitea concepției lui Benjamin despre politețe, şi cu atât mai puțin justețea corecturilor pe care Gracián, la vremea lui, le efectuase pe frumosul portret al curteanului. În adolescență, Ghyka însuşi se aflase timp de doi ani sub oblăduirea Iezuiților în faimosul Colegiu al acestora din Jersey. Şi apoi Ghyka îi cunoscuse personal pe eleganții artizani ai (nesperatei) victorii româneşti în războiul mondial, urmărise apoi îndeaproape înalta artă a negociatorilor români în tratativele de pace, jocul fin-acerb care consacrase în final triumful cauzei naționale a românilor. La antipodul „prostiei” germane!

„Drumurile destinului au uneori o anumită eleganță...” Şi totuşi, noua, tânăra, mult visata Românie a tuturor românilor se născuse pe ruinele unei Europe pe care descendentul distinsei stirpe a Ghiculeştilor nu o putea renega. Odată cu asemenea despărțire, Prințul şi-ar fi negat propria identitate. În fericitele condiții materiale şi sentimentale de care beneficiază la Stockholm, Ghyka se poate dedica din plin scrisului. El prelucrează acum amintirile perioadei imediat anterioare, 1928-29, petrecute la Bratislava, apoi Viena, ca delegat adjunct al României în Comisia Internațională a Dunării. Atunci, acolo, în atmosfera crepuscular agonică a fostei citadele a Habsburgilor, Ghyka a descoperit încă o dimensiune intimă a europenității sale – apartenența moral-afectivă la lumea trecută şi sortită deja uitării a Habsburgilor, custozi şi cruciați ai Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. O parte a „sufletului” său însoțea moartea acestora.

 

O confesiune disimulată cu eleganță  

 

Se vede că pentru această revelație, cu haloul ei tardiv romantic şi nota nostalgic regresivă, nu era pregătit diplomatul român trimis la Viena tocmai într-un moment de euforie ascensionistă a nației sale, în sfârşit emancipate de sub dominația multiseculară a vecinilor suprapotenți, ultimul colos lichidat fiind tocmai Imperiul Austro-Ungar. Dar chiar şi în mediul austriac melancolia paseistă era inoportună şi total contraproductivă pentru metanoia pe care dezastrul postbelic îl impunea elitelor. O asemenea experiență interioară – întoarcerea neaşteptată, stranie şi tulburătoare, a trecutului în conştiința unui ins lucid, modern, liberal (moderat), implicat cu convingere şi succes în afacerile politice ale zilei, în ciuda distinsei sale genealogiei şi a „sângelui albastru”, – s-ar fi pretat, ne spunem noi, unei narațiuni la modul personal-confesiv, diaristic sau memorialistic, oricum „la persoana întâi”. Aproape douăzeci de ani mai târziu, atunci când îşi va redacta memoriile, Ghyka va renunța la capitolul Viena 1928/29, considerându-l deja realizat, şi anume în romanul său Pluie d’étoiles! În conştiința autorului, aşadar, ficțiunea romanescă ține perfect locul documentului autobiografic. Nu discutăm aici valabilitatea ecuației, mai important mi se pare să înțelegem motivele substituției efectuate. După părerea mea, este vorba în primul rând, pentru Ghyka, de o experiență personală prea semnificativă pentru a nu fi comunicată urgent, dar şi prea adânc înrădăcinată în fondul său subiectiv-intim, pentru a fi exprimată direct, iruptiv, fără o mise en scène care să instituie distanța elegantă între autor şi public, altfel spus, spațiul discreției, jocului, grației, impus de politețe. Apărut în 1933, Pluie d’étoiles a fost primul şi a rămas unicul roman al lui Matila Ghyka. Nimic din ceea ce se ştia în anii ’30 despre Ghyka nu lăsa să se prevadă acest debut (la cincizeci şi doi de ani!). Greu de lămurit şi faptul că, deşi romanul a avut succes – i-a adus autorului premiul „Rester Jeunes”, a avut mai multe ediții (opt, se pare, în decurs de puțini ani), a fost tradus curând în engleză (1936) – experimentul a rămas fără urmare. Iată-ne încurajați să susținem interpretarea avansată: Ghyka optează pentru rolul romancierului din eleganță, îl joacă o singură dată, într-un moment excepțional, într-o împrejurare unică pentru el însuşi şi pentru istoria spiritului european. Politețea personificată! Ajută mult, dar nu costă puțin.

 

O intervenție de actualitate: despre uitare şi costurile ei

 

Succesul de care s-a bucurat Pluie d’étoiles la apariție, notificat de premiul „Rester jeunes”, cum am menționat, denotă o gravă miopie critică. El focalizează atenția asupra poveştii de dragoste a celor doi tineri de preaaleasă calitate, care-şi descoperă adevărata identitate şi ascendența comună, stirpea faimoasă a Wallensteinilor, cu ocazia întâlnirii lor în birourile din Hofburg, ca angajați ai Comisiei Internaționale a Dunării. Dar acest basm modern, care, cum se vede, a plăcut la vremea lui – criticii francezi au premiat cartea cea mai „optimistă” a anului 1933! – nu constituie decât una dintre multiplele fațete ale romanului lui Ghyka. 

Provenit din surse autobiografice şi alimentat cu informații la zi, Pluie d’étoiles era, în intenția autorului, (şi) o carte de actualitate europeană, cu destinatari multipli în publicul cititor. Ea transporta nu numai o dispoziție moral-sufletească specifică „învinşilor” în conflagrația încă recentă, ci şi o viziune istorico-politică de amploare europeană. Mai mult chiar, în finalul ei, cartea lui Ghyka conținea in nuce o profeție. Autorul pretindea a ghici în prezentul au-striac viitorul apropiat al Occidentului, al întregului continent, de fapt. 

Şi totuşi, acceptând, s-ar zice, prețul eleganței, titlul romanului privilegiază în mod grațios un moment din povestea romantică a cuplului de îndrăgostiți. „Ploaia de stele” consacră simbolic hierogamia celor două odrasle de neam mare – ca şi cum, deodată, noaptea profundă a banalității îngrijorate s-ar fi preschimbat într-un imens joc de lumini. Dar, altfel, basmul se desfăşoară într-un context de viață din care şi miracolul şi eroii au dispărut, iar valorile aristocratice au fost şi ele expurgate: noua Austrie – stat național, laic, republică democrată. Cum premizele acestui novum lipseau, tranziția se prezenta mai curând ca o mutație silită, după o ruptură ireparabilă, şi genera deocamdată dezorientare, căutări neliniştite, agitație, dezorganizare, improvizații şi... grosolănie. Ce putea constata imediat un străin care cunoscuse Viena dinainte de război?

„L’ancienne société avait disparu, ses membres devenus hongrois ou tchécoslovaques, ou retirés dans leurs terres; les grands palais, Schwarzenberg, Liechtenstein, Esterhazy, Palffy, paraissaient fermés [....] La bourgeoisie, les fonctionnaires de l’ancien régime, la grande classe des pensionnaires avaient été ruinés par l’inflation et la chute à zéro des fonds d’État, emprunts de guerre compris. Et Danthérieu [noul secretar de legație francez] ne trouvait plus trace de l’ancienne joie de vivre, de la bonne humeur et de la célèbre politesse viénoise. Obséquiosité sournoise ou grossièreté remontée à la surface. [...]”

 

În 1927, ne amintim, Viena fusese teatrul unei explozii de violență populară, care culminase cu incendiul Ministerului Justiției – un fel de Urszene pentru unii tineri simpatizanți de atunci ai „maselor” şi Revoluției. Data la care ea s-a produs, 15 iulie, asocia „revolta din iulie” cu asediul Bastiliei, iar numărul victimelor – optzeci şi nouă de morți de partea insurgenților, cinci de partea poliției, şi peste o mie de răniți din ambele tabere – readucea fulgerător în amintire teribila Comună din Paris. Nu au fost, probabil, puțini cei care, după această zi halucinantă, trăită în foc şi sânge, au deschis ochii într-un oraş străin: Viena nu mai era oraşul pe care-l cunoscuseră până atunci. Dar Matila Ghyka nu abordează mişcările străzii, el se plasează prin alter ego-ul său, Baronul Napoléon-Udalric de Maleen-Louis, sus, în Burghof, unde Comisia Internațională a Dunării (CID) demarchează un spațiu excepțional – refugiu şi laborator totodată. Trecutul şi prezentul, vechiul regim şi cel nou, ante- şi postbelicii se întâlnesc aici şi colaborează politicos, ca şi cum spiritul tolerant, pacifist, convivial şi colocvial al Imperiului ideal s-ar fi retras în această conclavă. Comisia Dunăreană, cu o lungă istorie deja, etimonul unei serii de instituții europene (o micro-„Societate a Națiunilor” o numeşte frecvent autorul), care s-au succedat în mai multe generații până în zilele noastre, pare inspirată chiar de Ister, fluviul mitic, artera vitală a Imperiului Austriac, axa orizontală, feminin-’maternă’, latină şi catolică, a continentului. Aici, în „cetatea-curte” a Habsburgilor, comanda prezentului – Uitarea – ajunge amortizată, deviată şi, în ultimă instanță, sublimată de cultura zidită pentru veşnicie în magnifica rezidență. Acesta să fie, potrivit recomandării/dorinței secrete a autorului, mediul potrivit pentru metanoia europeanului în pragul noii decade a istoriei postbelice?

În economia romanului, echipa CID-ei constituie centrul unei rețele de actori care-şi caută toți roluri adecvate în noua Europă. Un florilegiu policrom, „pitoresc”, pe alocuri mirobolant, de personalități remarcabile sau excepționale, de ambele sexe, de toate vârstele, reprezentând profesiuni diverse şi o seamă întreagă de națiuni – diplomați, savanți, ingineri, ziarişti etc. din Austria, Franța, Germania, Ungaria, România, Cehoslovacia etc. –, o intelighenția cosmopolită, angajată în reconfigurarea politică, socială şi morală a continentului, cu o veche cultură a diferenței şi demnității personale, ’înarmată’ într-adevăr, în primul rând, cu politețe, „celebra politețe vieneză”, putem spune. Nici apostoli, nici agitatori de mase, „vienezii” acreditați la CID apără spațiul între etica pură şi forța brută, societatea ca atare. Strategia unor categorii periclitate? O „formă de luptă”, potrivit lui Benjamin, moştenită de la predecesorii curteni, versați în jocul cu Puterea?

În focarul atenției lui Ghyka se află cazuri de reorientare biografică, alt-fel spus: biografii deviate sau fracturate ca urmare a „efectului Sarajevo”. Noul regim de viață pune în primejdie nu numai soarta material-socială a personajelor, ci chiar viața adevărată a „omului interior”. Lupta cu prezentul se dă în „suflete”. Campania contra aristocrației, fenomen general în Europa Centrală, s-a încheiat – pare-se – în Austria foarte repede. Judecând după raportul diplomatic al Prințului Ghyka, tradus în limbaj romanesc, nobilimea fosului Imperiu Austro-Ungar a fost lichidată rapid şi ’paşnic’. Vechile familii aristocratice şi-au pierdut în cea mai mare parte a lor averile, rămase adesea extra muros, pe teritoriile statelor recent constituite, sau măcinate în ruina economică generală, dacă nu fuseseră deja ’ajustate’ de legislația nouă, liberal-democratică. Dar tânăra republică austriacă a deposedat nobilimea nu numai de privilegiile de altadată, social-politice, ea vexa chiar „sufletele”, suprimând ranguri şi titluri, dictând chiar schimbări de nume. S-a interzis prin lege, bunăoară, cum se ştie, utilizarea în viața publică a particulei von. „Mania de a schimba toate numele”, comenta trist eroul, nume vechi uneori de opt sau nouă sute de ani! Şi suprimarea particulei? O „mutilare” dezonorantă! 

În mod simbolic, la începutul basmului imaginat de Ghyka se află uitarea – trei secole de absență a unei ramuri principale din istoria oficială a strălucitei familii de Wallenstein. Extincția distinsului neam pare iminentă. Tânărul prinț nu-şi cunoaşte adevărata origine, prințesa o descoperă, recurgând la o falsă identitate şi strategii parțial inelegante. Secretul multisecular este, în sfârşit, dezvăluit: marele Albrecht Wenzel Eusebius von Wallenstein, dotat cu multiple titluri de duce, principe, conte, senior, Generalissim al armatei imperiale în Războiul de Treizeci de Ani, are un descendent pe linia directă şi masculină a genealogiei. Succesiunea legitimă pare asigurată şi ea, prin logodna lui Maximilian cu Thea – soluție ideală, providențială chiar, de vreme ce cei doi tineri, deşi rude, sunt totuşi compatibili din punct de vedere al higienei biologice. Şi – last but not least – logodna lor consacră o dragoste autentică, pasionată, un amour fou. O nuntă „împărătească” ar trebui să încheie povestea.

 

„Resuscitarea unui trecut glorios”? „Eleganța destinului”?

 

Am plecat de la ideea că Pluie d’étoiles s-a născut din dorința lui Matila Ghyka de a disimula în mod elegant, recurgând la limbajul romanesc, o experiență profund personală, dublată de un mesaj european de extremă importanță. Care să fie concluzia romanului? Ne îndreptățeşte basmul celor doi prea-frumoşi copii de neam mare să considerăm că Prințul român, strănepot de domnitor, visează la o resurecție a aristocrației în Europa postbelică? Să-i fi sugerat sejurul în fosta cetate a Habsburgilor, inima de alta dată a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, că anumite curente de opinie, o anumită dispoziție discretă în mediul noilor elite europene ar fi făcut posibilă restaurarea, la o scară inteligent calculată, a ordinii aristocratice – dacă nu chiar în Austria, atunci în altă zonă a fostului Imperiu, în fosta Boemie, poate, patria Wallensteinilor?

 

„Les voies du destin ont parfois une certaine élégance.“ Şi apoi: „Un décalage de trois cents ans ne compte pas en effet pour ceux qui, lorsqu’ils daignent s’occuper des choses temporelles, ont comme fond de tableau l’éternité.“

 

Dacă dăm crezare romanului, conjunctura politico-morală nu era peste tot defavorabilă unei asemenea metanoia. În contrast net cu Viena, Praga demonstra că tânărul stat ceh, de pildă, nu ezita să-şi onoreze, ba chiar să-şi glorifice tradiția istorică prerepublicană. Se putea întrezări aici o soluție pentru nefericitul „Kulturkampf” postbelic? Tânăra națiune, emancipată prin prăbuşirea Imperiului, nu-şi renega trecutul, ci şi-l asuma şi revalorifica, descoperindu-i o vechime şi bogăție ignorate până atunci. În puterea acestui curent de idei şi sentimente stimulat de viziunea unui amplu Panteon național, ceh, Wallenstein (1583-1634), eroul şi martirul Războiului de Treizeci de Ani, resuscita strălucind cu forța imensă a mitului. Descendenții în viață se bucurau de favoarea noilor guvernanți. Onoarea familiei, compromisă cu infamie de asasinii Generalissimului, fusese oficial restabilită sub Împăratul Franz Josef deja, şi acum reabilitarea morală era însoțită, în Cehoslovacia, de onoruri demonstrative, risipă de gesturi protocolare şi de beneficii materiale, căci familia reuşise să recupereze o parte substanțială din imensele averi de altădată. Mărire şi aur – ca înainte? 

„Aur, mărire şi .... amor”! Dar iată că basmul nu se încheie cum ne-am fi aşteptat, cu o nuntă. Prințul şi Prințesa, de abia uniți, se separă, impunându-şi de comun acord această probă: ca într-un ritual ancestral de inițiere? sau potrivit unei exigențe a spiritului modern? Final simbolic, în raport echivoc cu „eleganța destinului”?

Premiul cu care a fost dinstins romanul la apariție îl recomanda tineretului, tuturor celor, de fapt, care voiau „să rămână tineri”. Matila Ghyka oferă, într-adevăr, cititorilor o poveste miraculoasă de dragoste între doi tineri care personifică farmecul şi vitalitatea  aristocrației europene, în luptă cu uitarea, dar perspectiva autorului nu este ingenuu-romantică şi nici dispoziția sa nu inspiră în final optimism. Nu euforie, ci o melancolie dulce-amară, o oboseală zâmbitoare, ca la revenirea dintr-un vis frumos dar mincinos, domină ultimele reflecții despre viitorul Europei. Aceeaşi Europă? Europa noastră? Da, aceeaşi Europă, a noastră, amenințată de aceleaşi dezastre, dar şi de variante ale lor, sinistre, de nespus :

 

„Oui, la vie était douce ... aujourd’hui. Et tout recommençait. À tel point que l’Allemagne avait reconstitué une armée sérieuse, un Grand État-Major camouflé qui, fidèle à sa tradition, préparait... la prochaine guerre, avec peut-être comme alliée la Russie des Soviets. La campagne de 1914 n’était qu’une manche perdue (1918 ne comptait pas), il y avait eu maldonne, mais cette fois on ferait le paroli. [...] Un‚ beau jour, tous les Allemands suivront la flûte enchantée de Hitler, et Dieu sait ce qui en sortira.’” În cronologia fictivă oferită de roman profeția poartă data septembrie 1928, dar sursa ei verosimilă trebuie căutată în biografia autorului: scris în anii 1932-33, Pluie d’étoiles a apărut în octombrie 1933. În acel an, cu puțin înainte, în mai, arseseră în oraşele germane ruguri imense de cărți. Incendiul  Reichtstag-ului, în februarie, declanşase un val furibund de represiuni şi teroare. La începutul anului, pe 30 ianuarie, Hitler devenise Cancelar, în seara aceleiaşi zile, la ora zece, nemții auzeau pentru prima oara la radio vocea viitorului lor Führer. Şi ce instrumente se asociau în orchestra prevăzută de Ghyka, germano-sovietică, „flautului” lui Hitler? Un emigrant rus ştie răspunsul:

„Le communisme marxiste russe est aujourd’hui une véritable religion […] le bolchévisme est beaucoup plus dangereux pour notre civilisation que s’il était une simple résurrection et mise à page d’un empire scytho-mongole. Avec cela, mon Dieu, on pourrait s’arranger… […] tandis que la religion marxiste, entraînant l’abdication de la personnalité devant une collectivité sans amour, niant l’amour, sans autre idéal que le nivellement des individus au profit du monstre collectif, de la termitière en un mot… cela, c’est un tournant dans l’histoire de l’humanité côtoyant un précipice autrement tragique […] qui nous dit que la croyance en la collectivité ne va pas cristalliser, faire vivre l’âme de la ruche monstrueuse, que l’humanité ne vas pas s’engager dans la voie déjà tracée par les insectes sociaux qui réalisent si parfaitement l’idéal communiste, aboutissant à faire des hommes des robots asexués travaillant comme des esclaves pour la grande termitière, tandis que dans un Kremlin souterrain des pondeuse géantes, artificiellement fécondées, produiraient sans arrêt les enfants de la collectivité…”

 

Conjunctura „agreabilă” consemnată la sfârşitul romanului nu era şi „stabilă”. O nouă furtună se anunța deja, aşa încât, deşi plecând de la premize opuse, Matila Ghyka era, fără să ştie, la unison cu Walter Benjamin. Nu-i rămânea Europei decât să aştepte următorul seism, şi acela avea să fie, fără îndoială, „extraordinar”. Numai că, iată, Prințul din Răsărit se dovedea mai feroce în viziunile sale decât „oracolul” german: viitorul „clocea” ouă „extraordinare”, dar din ele aveau să iasă monştri, de la care orice, numai o „salvare” nu putea veni.