ASIA, IMEDIAT DUPĂ COL?

Ooo, Sergiu B. era nervos! Era foarte nervos... Da, era chiar plin de nervi! Ceasul arăta trei ?i un sfert, de-abia mâncase ?i totu?i era tot un pachet mare de nervi. ?i nu de la stomac… Nu-?i amintea să mai fi experimentat o astfel de stare... Simțea totu?i, în mod curios, că acum începe să-i placă cumva ?i de aceea, de câteva secunde, se gândea serios cum să facă să comande ceva de băut de la bar. Ce mai, se săturase el însu?i de propriile lui tristeți „oldies”, de diversele probleme, e?ecuri ?i dezamăgiri care îl bântuiau crunt de la un timp. Nu, nu era bine, nu era bine deloc! Poate un espresso tare îi va lumina puțintel mintea… Sau nu, mai bine, nu… Clar nu se simțea în apele sale, iar asta i se întâmpla în ultima vreme destul de des… 

Obi?nuia să vină de vreo două săptămâni în acela?i loc, în acest bar aflat la el în cartier, undeva, la colțul făcut de intersecția străzii pe care locuia cu strada a?a-zis principală. Fiind singur, î?i alesese după ceva chibzuință acest mic restaurant amplasat atât de aproape de locuința lui, primul motiv fiind acela că se putea mănânca aici destul de decent. Da, se mânca bini?or, însă mai avea ?i alte motive... Clădirea localului se sprijinea pe o latură de un parc dubios, informal, plin de bălării ?i flori sălbăticite, iar pe o alta de peretele unei clădiri impozante, de curând părăsite, a cărei fațadă fusese măzgălită cam aiurea, cu mult graffiti de diverse culori. 

– Kitsch, murmura morocănos Sergiu, ori de câte ori pă?ea pragul speluncii, privind într-acolo. Ei, nu chiar o speluncă, mai degrabă un loc modest, puțin mai primitor decât o măcelărie, al cărei patron se pare că nu dorea în ruptul capului ca localul să iasă în evidență prin vreun aspect oarecare. 

Frontispiciul casei fusese afumat la foc mic din pricina gazelor de e?apament degajate în trafic, dar înăuntru lui Sergiu B. i se părea destul de plăcut. Cineva avusese grijă să recondiționeze mobilierul, să zugrăvească pereții în culori bej, cu o mână sigură, să pună lambriu de lemn natur ?i să ra?cheteze parchetul bine conservat. După gustul ?i pretențiile sale, înăuntru era bini?or... Î?i aruncă privirea spre bar… Acolo servea un tânăr cam brun, vioi însă, cu părul prins într-o codiță la spate, păcat însă că părul îi era destul de slinos, iar mânecile suflecate ale cămă?ii nu tocmai curate. Îi făcu un semn de recunoa?tere din cap, iar Sergiu îi răspunse. 

Nu, nu voia să capituleze! Nu, nu, nu! Nu voia să capituleze deloc! Simțea că se înfierbântă puțin câte puțin, dar că mai avea nevoie de un mic stimulent ca să dea până la urmă în clocot. De ce să facă pe prostul? De ce tocmai el? El, care întotdeauna visase că… El, care pictase numai… El, care respecta în artist ?i harul, dar ?i omul, persoana, personalitatea în ansamblu… ?tia doar toată lumea că Sergiu B. era un consumator acerb de artă ?i, după cum el însu?i afirma, un „creator de frumos”. Nu, nu era chiar un oarecare în urbea natală… Muncise mult la imaginea sa, îi cuno?tea mai pe toți pictorii ?i sulptorii din județ ?i se arata el însu?i nelipsit de pe simeze, se plimba prin muzee ?i vizita permanent diverse expoziții colective sau personale. Mai mult decât atât, era la curent cu toate evenimentele culturale din oră?el ?i fusese solicitat mereu în diferite situații ce vizau soarta comunității în special ?i arta de pretutindeni, în general. Sergiu putea fi catalogat pe drept cuvânt ceea ce se nume?te îndeob?te „un cunoscător”. 

Dar acum era nervos… Era un butoi de pulbere, ce mai! Bătea iritat tactul cu degetele îndoite, crispate, pe fața de masă, privind spre tabloul plasat exact în centrul de interes, în mijlocul încăperii. Voia neapărat să comande ceva! Îi venise în minte ideea să încerce ceea ce nu mai încercase deloc până la vârsta asta, de?i nu mai era tânăr, dorea să se abțiguiască… a?a, numai puțin. Asta numai pentru că nu se simțea el în apele lui… Avantajul era al anonimatului, era sigur că aici nu îl va recuno?te nimeni ?i, în plus, se afla ?i foarte aproape de casă, se putea retrage,la o adică. În ultima vreme Sergiu fugise în mod constant de puținii săi prieteni ?i de colegii de cancelarie de la liceul unde profesa. Îl enervau toți ace?ti a?a-zi?i prieteni, chiar începuse, mai nou, să îl irite ?i tagma pictorilor ?i a sculptorilor care-i mi?unau prin preajmă. Asta e! 

„Lucrurile se mai ?i schimbă în viață”, î?i zise. De fapt, nu spusese niciodată un „nu” hotărât unui pahar cu vin bun, savurat după o masă copioasă, însă nu avusese el prea multe ocazii de genul acesta. Sergiu era burlac, flăcău tomnatic, becher, iar în baruri ?i cârciumi nu prea intrase... Ce Dumnezeu, doar era vestit profesor de desen, fin, cult, nu ?i-ar fi permis în altă situație un astfel de comportament! Pe timpuri, întreținuse cu cei pe care îi numea în taină „confrați” lungi discuții pe subiecte diverse referitoare la artă, abordând teme clasice ori moderne, cum ar fi tema condiției artistului în societatea contemporană, ajungând până la stiluri, material neconvențional, pânze, nume celebre... Acum astfel de discuții începuseră să-l cam plictisească… Totu?i, cel mai mult îi plăcea să analizeze problema kitschului, de discuțiile despre kitsch nu se sătura niciodată, ceda foarte u?or tentației de a dezbate oriunde, oricând ?i cu aproape oricine acest subiect.

Î?i aruncă din nou privirea către dozatoarele de la bar, aliniate frumos. Să încerce, sau nu… Sergiu nu băuse bere niciodată, nu fusese nici măcar curios, auzise că e foarte amară ?i asta îi fusese de-ajuns. Barmanul cel oache? ?i tinerel tocmai întindea o halbă unui mu?teriu în haine de lucru. Hm! Unul dintre cei patru... Spuma berii făcuse un guler înalt, care lui Sergiu B. îi făcea silă, îi făcea scârbă de-a dreptul. Mai trase o ocheadă spre ceilalți trei indivizi… Se hotărî, apoi, în sfâr?it, să se ridice de la masă ?i să ceară chelnerului o tărie. Ar fi comandat un lichior de cire?e, dar era ferm convins că respectivul lichid nu conține nici măcar vagi urme din a?a ceva. „Kitsch!”, murmură… Pe tejghea se lăfăiau diverse tipuri de alte spirtoase, în sticle de culori, forme ?i mărimi diferite. Vru să-i ceară barmanului o părere, când ochii îi căzură pentru a nu ?tiu câta oară pe acel tablou. Încadrat într-o ramă fină, gri-cenu?ie, cu irizări mov, pânza reprezenta un portret de femeie ?ezând. Tabloul îi atrăsese atenția din primul moment în care pă?ise în restaurant. Pielea personajului, oarecum sidefie, contrasta în mod fericit cu negrul părului lucios, adunat cu măiestrie într-un coc elegant, totul fiind într-o deplină armonie a coloritului. Tabloul sclipea aparte, atrăgea, părea viu…

– Boieroaică sadea! Cuconet! exclamase garsonul de la bar, făcând cu ochiul bărbatului între două vârste, când observase că acesta fixează tabloul patronului cu a?a interes… De, ?eful i-a pus ?i un geam bun, sticlă solidă, să nu se deterioreze portretul... E foarte, foarte vechi tabloul!

– Nu se obi?nuie?te să pui geam protector tablourilor pictate în ulei, răspunse Sergiu, pânza trebuie să mai ?i respire, trage chiar ?i după o sută de ani!

– Dumneata ?tii mai bine, nu mă bag, de ce să-mi fac singur de lucru?

Sergiu nu mai adăugă nimic. Femeia era, într-adevăr, foarte frumoasă, bine făcută ?i destul de coaptă, purtând un costum cochet de călătorie, cu ciorapi albi ?i pantofiori de saten prin?i cu un nasture mare într-o parte. Sergiu aprecia ca un adevărat cunoscător proporția perfectă a liniilor, umerii, sânii, piciorul fin, îl încântau mult pantofii mici de atlaz. Îl fascina de-a dreptul mătasea pantofiorilor delicați… ?i mâinile le avea foarte mici misterioasa doamnă, doar bustul se arăta cam generos. Iar culorile… Ce mai, coloritul era al unui maestru! Tabloul părea o fotografie în mărime naturală a unei ființe aproape perfecte, ca o fotografie lucrată în sepia, ca pe timpuri. La o privire atentă, se vedea totu?i că nu e câtu?i de puțin o fotografie. 

O mână dibace dirijase însă liniile atât de bine, încât părea un fel de copie reu?ită a realității, ceva cu totul artistic, totodată foarte natural. Nu doar firescul modelului îl încânta pe Sergiu B. într-o a?a de mare măsură, ci mai ales potrivirea culorilor, atât de discrete, totodată atât de grăitoare. Orice profane putea crede că e doar o fotografie foarte reu?ită, cum sclipea sub geamul gros, de calitate, posibil cristal, însă numai Sergiu ?tia că are de-a face cu o posibilă capodoperă, numai el ?tia adevărul…

– Perfect! îi scăpase cuvântul rar, aproape interzis. 

Se referea la frumusețea feminină, total pe gustul său sau oare numai  la perfecțiunea obiectului în sine, ca obiect de artă? Nu s-ar putea spune... Privirea frumoasei boieroaice îmbrăcată după moda din vremuri apuse cădea într-o parte, razant, fixând un obiect prea puțin vizibil, situat undeva în colțul din stânga jos al pânzei. De câteva ori pe minut, Sergiu înclina capul, doar-doar o reu?i să prindă lumina palidă a acelor iri?i negri ?i misterio?i. Gura bine conturată, severă, degaja orgoliul specific rasei ?i clasei. Ochii păreau însă duio?i, calzi, aproape blânzi, cum se arătau umbriți de gene negre, nefiresc de lungi. Evident, un artificiu al pictorului anonim! 

Da, anonim, pentru că nimeni nu-i ?tia numele. Oh, cât ar fi dorit Sergiu să fie el acela! În zadar încercase să descifreze un nume, o semnătură, ceva, chiar se apropiase cu lupa pe care o purta în buzunar permanent, însă tabloul nu era semnat ?i pace! Nu se vedea niciun însemn, nici o inițială, nimic… După câteva săptămâni de când vizita localul, din vorbă în vorbă, aflase de la chelner că persoana pictată nu era altcineva decât străbunica patronului. Aceasta dispusese pe vremuri de o avere considerabilă ?i deținuse mai multe rânduri de case în ora?. Din penultimul acaret nu mai rămăsese decât acel zid kitschios, părăsit, din vecinătate, iar ultima clădire rămasă în picioare era cârciumioara. De câte ori sosea aici, Sergiu B. ocupa masa din colț ?i, înclinând puțin capul într-o parte, admira minute în ?ir pânza ce îl fermeca. Rămânea chiar ?i o oră întreagă a?a, visător… Simțea el că sub ve?minte carnea femeii e moale ?i caldă, îi ghicea pulsul de la încheietura mâinii delicate ?i uneori i se părea că zăre?te chiar zbaterea u?oară a genelor.

– ?tii măcar numele celei din tablou, că autorului nu-i dăm de urmă, a?a-i? îl chestionase profesorul cam în a treia zi de la sosire pe băiatul brunet.

– Asia.

– Asia?

– Da, Asia e numele ei… De fapt, Aspasia.

– Un nume comun în epocă, într-adevăr. Da, Aspasia… Aspasia… Asia… Ciudat, ca ?i continentul!

– Nume de continent, daaa, ?i avere imensă… Familia a scăpătat după război, apoi au venit ?i comuni?tii… Patronul e băiat de treabă, dar ne plăte?te cam prost, adăugase el, fără legătură cu cele spuse anterior.

– După posibilități, presupun.

– După cât profit aduce localul, subțirel, subțirel...

Sergiu nu înțelesese dacă localul aduce profit subțirel, sau doar dacă tânărul patron e zgârcit, însă nu insistase. Îi plăcuse până ?i numele ei: Aspasia, Asia… Prefera Asia, era mai de actualitate cumva, suna ca ?i numele unei formații de muzică pop, formație pe care dealtfel nu o agrea, însă lui Sergiu, pe lângă operele de artă, îi mai plăceau ?i asociațiile. Dar acum era supărat, era morocănos la culme… Era chiar foarte nervos... Auzea în surdină, ca un zgomot de fond, vocile celor trei indivizi răma?i lângă masa mare de biliard. Ace?tia î?i puseseră paharele de vodcă pe postavul verde ?i din când în când sorbeau din ele zgomotos. Nu mai jucau, însă discutau destul de aprins. Discutau, evident, despre tablou, alt subiect de bârfă nu mai găsiseră… Tocmai această conversație prinsă din zbor îl enervase la culme pe Sergiu. Ceru barmanului o tărie ?i pe loc se ?i gândi cum aceasta o să-i ardă pereții stomacului. Nu pregetă însă, era decis să o dea cât mai repede pe gât.

– O tărie? făcu acesta mirat.

– Da!!

– Sigur, o tărieee! Vineee! Ce să fie? întrebă el rapid, redresându-se, pe un ton mai adecvat  breaslei din care făcea parte.

– Whisky, un whisky dublu, conchise ferm bărbatul morocănos, îmbrăcat într-un costum cam neglijent.

Din clipa în care pronunțase cuvintele magice, Sergiu se simți imediat mult mai bine, mult mai stăpân pe el. Purta acel costum de velur demodat ?i o căma?a pastelată de culoare incertă de vreo patru zile. Întreaga sa înfăți?are avea un aer anost, ponosit. Sergiu B. era totu?i a?a, în ansamblu, un tip cam blazat… Se întreba acum ce ?tiau cei din jurul mesei de billiard despre tablou? Ce cuno?teau ei despre artă? Nici despre viață nu dețineau prea multe informații de adâncime, bănuia că perimetrul cunoa?terii le era destul de limitat… Se simțea de aceea superior, în felul său. Bărbații reîncepuseră jocul ?i vorbeau tare, afectat, înjurând din când în când cu voci joase. Lui Sergiu nu-i aruncaseră nicio privire, se consultau doar între ei. Purtau în continuare discuția aceea despre tablou, întreruptă din când în când de câteva bancuri cam aiurea a căror poantă profesorul oricum nu o înțelegea. Sergiu se simți dintr-o dată cam prost... Se simți ca ?i cum ar fi fost un obiect sau ceva cu totul invizibil! Vorbeau între ei bazaconii, despre cât de nepriceput fusese pictorul, despre cât de largi are cucoana ?oldurile ?i despre proasta inspirație a patronului de a pune „kitschul” ăsta pe peretele cârciumii… Sergiu era sigur că niciunul dintre ei nu ?tia prea clar ce înseamnă cuvântul, nici cum se ortografiază, ?i asta după cum îl pronunțau, a?a, cu toată gura, apăsând ultimul „i”. 

Îi mai văzuse pe ace?ti indivizi o dată pe aici, dar în acea zi, o zi oarecare din săptămâna trecută, nici prin gând nu-i trecuse să li se alăture. Ciudat lucru însă, cuvântul respectiv, precum ?i aluziile oarecum vulgare la tabloul pe care îl simțea atât de al său, atât de suav al său, îl făcură să aibă impulsul acesta. Impulsul de a intra imediat în vorbă cu ei, ?i nu oricum, ci decis, hotărât… Nu î?i găsise destul curaj, de aceea ?i ceruse un whisky dublu. Din locul unde stătea, Sergiu se apropie ?ovăitor ca o pisică de masa verde, dând târcoale de câteva ori. Se prefăcea că îl interesează jocul, adică se prefăcea, mima totul. Între timp, celor trei muncitori li se alăturase ?i cel de la bar, omul în salopetă. Barmanul cel brunețel ?tergea absent câteva pahare ?i se vedea că se plictisise.

După puțin timp, jocul lor se încinsese din nou ?i bărbații părăsiră cu totul subiectul discuției anterioare. Consumau pe mai departe vodcă, însă mai cu măsură. Vodca asta a lor era o băutură spirtoasă comună, o băutură tare, cu aromă puturoasă de migdale amare. Cel în salopetă se arăta în mod clar a fi ?eful lor. Toți fumau.

– Pot să mă uit ?i eu? întrebă Sergiu, timid.

Cel care părea că sosise direct de pe ?antier fiind încă îmbrăcat în salopetă îl privi destul de neprietenos, încruntat. Nici unul nu răspunse nimic… Se mustră în sinea sa că îi scăpaseră aceaste cuvinte de băieța? întârziat ?i îi fu ?i mai ciudă pe el când nu mai ?tiu ce să adauge. Lucrul ăsta îi aduse aminte cât era de nervos... Daaa! Îi sări iară?i țandăra! Cum adică?! Să vorbească în termenii aceia vulgari despre ea… Ea, unica, ea care era modelul perfect pentru tabloul perfect… Iar ei îndrăzniseră chiar să… Sergiu î?i aminti cât ar fi dorit de mult să fi pictat el însu?i pânza aceea! Cum ar fi dorit ca ea să fie a lui… Ea… Pânza… Femeia… Căzu pentru câteva clipe într-o reverie tulbure… Visa că se născuse cu un secol mai devreme ?i că avusese ocazia să o întâlnească deja, a?a, la modul real... O vedea în rochia de călătorie, strânsă pe trup, iar el… Trezindu-se brusc, bărbatul î?i dădu seama unde se află de fapt. Mai realiză că nu deținea nicidecum disponibilitatea de a vorbi cu astfel de oameni comuni, obi?nuiți, că nu deținea privilegiul de a putea comunica oriunde, oricum, cu oricine... Nu ?tia nici de unde să-i ia, nici cum să li se adreseze... Asta îi mai temperă oare?cum pornirile. Ce era să le spună? Că nu se pricep deloc la artă? Iar ei ce i-ar fi răspuns? Prin înjurături, poate... Era con?tient, chiar ?i prin aburii alcoolului, că ar fi fost o exagerare din partea sa.

– Ați văzut, bă, că firma Coca-Cola a scos pe piață un nou produs? E o cola de-aia mai light ?i, în plus, are acum ?i aromă de vi?ine…

Lui Sergiu i se ridică stomacul la gât. Aromă de vi?ine! Culmea! Altceva nu puteau să vorbească? De la vi?inata aia băută în copilărie i se trăgea… Î?i vărsase ?i mațele ?i tot ?i zăcuse atunci o zi întreagă în pat.

– Da, am auzit...

– I-am cumpărat ?i eu pu?tiului meu una din asta de la supermarket, chiar ieri. I-a plăcut la nebunie, ce mai! zise unul ce avea  ?apca trasă pe-un ochi, ?mechere?te.

– Dar e o mare porcărie, strigă Sergiu, ăsta e adevărul, vă zic! Plus că vă mai otrăviți ?i copiii! se mai trezi Sergiu spunând.

– Dar tu cine mai e?ti, bă?

– Iote-te! Iote-te la el! Heeeei!!! Ce tot vrei, bă, nene? Ce se bagă ăsta în vorbă? Cum îndrăzne?ti să-mi contrazici prietenul, sări repede ?eful. Adicătelea el e mai prost, nu? Asta vrei să zici! Că nu se pricepe la ce să cumpere, cum să facă, cum să dreagă, ce să aleagă ?i alte alea…

– Am vrut să vă spun doar că…

– Ce să ne mai spui, mă, mu?tiuc? Te-a întrebat cineva ceva? Te bagi singur în seamă, sau ce? adăugă altul mai tinerel, cu urme adânci de vărsat pe toată fața.

La replica asta, cei patru râseră gros, bărbăte?te, vrând astfel parcă să îl aprobe pe cel mai tânăr dintre ei. Îl inițiau, îl învățau astfel să se comporte în lumea civilizată. Se simțeau bine, erau uniți, unul ca toți, toți ca ?i unul… Râsul ăsta îi ridică lui Sergiu sângele în obraji. Deci î?i bat joc de el, pentru că se simt puternici! Observă că cel de-al patrulea nu scosese încă niciun cuvânt ?i chiar el, neobi?nuit cu alcoolul, î?i dădu seama că era atât de băut, că nu putea articula o vorbuliță. Era un lungan cu ochii fierți, ca de viezure, care doar îl fixa de câteva secunde, foarte preocupat.

– Voiam doar să spun că mie nu-mi plac aromele... În copilărie…

– Bă, tu chiar nu înțelegi că ne plictise?ti, că nu avem nevoie de sfaturile ?i de părerile tale idioate!?! sări din nou ?eful, ca ars.

– Ziceam ?i eu doar a?a… Totu?i, să ?tiți că băuturile astea carbogazoase sunt pline de chimicale…

– Taci, măi omule! Pleacă mai bine la masa ta, îl sfătui fals împăciuitor tinerelul.

– Sunt o otravă! insistă totu?i Sergiu.

– Ne plictise?ti! Hai, dispari mă o dată! urlă mai abitir cel cu bască.

Sergiu B. clipi foarte des. Nu, nu înțelegea... Nu pricepea ce îi putea plictisi atât la el? Pe sculptorul D., acela care modela bufnițe inspirându-se din simbolismul aztec nu îl plictisea, pe pictorul V., care venise ieri după el la ?coală să-l consulte în legătură cu ni?te pânze mai vechi, nu îl plictisea… ?i atunci? Vocile răgu?ite vorbeau ?i râdeau, însă Sergiu B. nu le mai auzea. Îi privi lung, suspicios. Chiar îl ignorau, îl subestimau, îl credeau un nimic... Se întoarse pe călcâie ?i, făcând din corp o rotație caraghioasă, aproape completă, lovi la nimereală în gol cu pumnii încle?tați tare ?i cu brațele întinse înainte, ca orbii. Bărbații rămaseră o clipă interzi?i, iar apoi cel care nu scosese niciun cuvânt se lansă către Sergiu cu o înjurătură cumplită:

– Pa?tele ?i grijania mumă-tii, boule!... furia îl scosese din muțenia forțată, trezindu-l  din beție.    

În clipa următoare îi aplică profesorului de desen un pumn ca o catapultă, drept în față. Lovitura îl luă în plin ?i îl proiectă pe Sergiu undeva sus, pe perete, exact acolo unde se afla tabloul, lipindu-l instantaneu cu tâmpla dreaptă de trupul dorit. Un sânge vâscos se prelinse până la vârful unuia dintre papuceii albi de atlaz. Geamul se sparse cu zgomot sec, iar bărbatul înțepeni cu mâinile chircite pe sânii modelului suprem, ce îl privea cu mulțumire printre genele lungi, negre, serafice.