LUMEA LUI EMINESCU

Referințele critice despre Eminescu sunt precum conținutul unui sac fără fund la nivelul istoriei literaturii române. De la Maiorescu încoace, aproape că nu există critic literar cu blazon sau veleitar care să nu-şi fi încercat puterile, în volume sau articole de revistă, şi asupra operei sau vieții lui Mihai Eminescu. Sutele de mii de pagini redactate, unghiurile cele mai diverse din care a fost privită şi interpretată creația poetului, felul în care i-au fost „percheziționate” toate sertarele existenței, publicarea corespondenței sale celei mai intime sunt în stare să inhibe din capul locului orice apetit al vreunui tânăr cercetător de a mai căuta ceva nou în acest teritoriu, bătătorit de paşii înaintaşilor precum cărările de pe Valea Prahovei de cei ai turiştilor. Sunt tot mai puțini cei care au citit toată bibliografia critică despre Eminescu, iar să te aventurezi pe un asemenea teritoriu fără acest bagaj minimal de cunoştințe înseamnă să te expui riscului de a te trezi fără să ştii în ipostaza unui ridicol descoperitor al roții. Mai ales dacă ai neşansa să te trezeşti în fața unui specialist de acribia lui Nicolae Georgescu.

Despre boala şi moartea lui Eminescu există o grămadă de depoziții, relatări, interpretări, schimburi de replici cu caracter polemic. Medicii din sanatoriul doctorului Şuțu, martori oculari de circumstanță, sora poetului, ziarele vremii, biografii lui Eminescu, criticii literari au lăsat mărturii la prima vedere pe deplin credibile, dar ale căror concluzii se bat de multe ori cap în cap. Pe cine să crezi până la urmă? Pe frizerul Dumitru Cosmănescu, care, la aproape patru decenii de la consumarea dramei (în anul 1926), pretinde într-o confesiune publicată în ziarul „Universul” că se afla în compania lui Eminescu în momentul în care acesta a fost lovit cu o cărămidă în cap de un alt pensionar al stabilimentului, Petrea Poenaru (versiune sugerată, inclusiv cu citarea numelui şi prenumelui agresorului, încă din zilele dramei, într-o scrisoare  a surorii poetului, Hanrieta, către Cornelia Emilian, datată 22 iunie 1889, despre care e greu de crezut că ar fi putut avea habar vizitatorul de ocazie al poetului), sau pe onorabilul doctor V. Vineş, care, în vara fatidică a anului 1889, lucra ca intern la „Institutul Caritatea” al doctorului Şuțu, calitate în care îl avea în grijă chiar pe marele poet. Acesta a publicat în anul 1931, în revista ”România medicală” un articol, Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu, scris în baza observațiilor sale zilnice asupra stării de sănătate a pacientului. Concluziile sale sunt fără echivoc: „În ziua de 15 iunie 1889, zi în care se simțea de altfel destul de bine, Eminescu se aşeză pe pat şi, peste câteva minute, cade într-o sincopă şi moare imediat.” În anii care au urmat versiunea doctorului Vineş s-a oficializat (este preluată inclusiv de G. Călinescu în celebra sa operă Viața lui Mihai Eminescu), în vreme ce teza „asasinatului” s-a răspândit în percepția publică sub forma unei „teorii a conspirației”.

Demersul lui Nicolae Georgescu se înscrie în ceea ce s-ar putea numi „detectivistică literară”. Cu pasiune şi precizie de ceasornicar scotoceşte prin arhive, parcurge presa timpului, îşi bagă nasul prin corespondențele private ale celor aflați în preajma poetului. Fiecare sursă, odată deschisă, sugerează o altă pistă de căutare, oferă indicii către alte posibile surse. Important pentru istoricul literar nu este neapărat să ofere un răspuns fără echivoc la întrebarea: cum a murit Eminescu? Nici nu o poate face câtă vreme există rapoarte medicale, inclusiv de autopsie, mărturii ale doctorilor aflați în imediata sa apropiere în ziua fatidică, dar şi depoziții ale unor martori oculari care le contrazic flagrant, inclusiv a unui medic care a primit spre conservare a bucată din creierul poetului şi care a fost şocat de caracterul precar al mostrei, impregnate de aşchii din oasele capului, situație survenită, în mod normal, doar în urma impactului cu un corp foarte dur. Asemeni unui jucător de şah solitar, care mută alternativ piesele albe şi pe cele negre, Nicolae Georgescu nu încearcă să impună cititorului o versiune sau alta. Chiar dacă, prin probele disparate, găsite în cele mai neaşteptate locuri, versiunea neoficială (a asasinării poetului prin izbirea capului cu un corp dur) pare să îi facă mult mai insistent cu ochiul. Important pentru el este să pună mintea cititorului la treabă, să-l facă să gândească pe marginea probelor pe care i le pune la dispoziție, să înțeleagă fenomenul, mai mult decât să afle un verdict definitiv. Importantă şi minunată pentru istoricul literar este calea spre aflarea adevărului, nu adevărul însuşi. O spune chiar autorul acestei incitante lecturi: „Această trecere prin surse cu intenția declarată de a inspecta sursele, nu pentru a le contabiliza într-un rezervor nou – noi o numim istorie vie şi vom continua investigațiile de acest fel cu credința că e mai folositor pentru sufletul omului actual să cunoască decât să afle, să vadă cum au căutat, cum au dedus alții adevărul – decât să plonjeze direct în adevăr, oricare ar fi el” (p. 199).

Misterul care învăluie moartea lui Eminescu seamănă, în multe privințe, cu cel al asasinării lui Kennedy. Deşi agresiunea fatală asupra poetului s-ar fi petrecut în plină zi, în curtea populată (e drept, în bună măsură, cu bolnavi mintal) a unui sanatoriu, mărturiile sunt rare şi contradictorii, iar rapoartele medicale ale vremii le contrazic fără tăgadă. Dacă, totuşi, poetul a fost ucis cu o cărămidă, aşa cum sora sa ştia cu certitudine încă de la momentul producerii faptelor (la o săptămână de la moartea lui Eminescu, la 22 iunie 1889, Hanrieta, sora poetului, îi scrie Corneliei Emilian, cea care organiza subvențiile publice menite să-i asigure existența: „Atât vă spun şi vă rog să spuneți la toți că nenorocitul meu frate a murit, în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru.” – p. 144) şi cum a confirmat patru decenii mai târziu frizerul Dumitru Cosmănescu, cel care îl însoțea pe poet în clipa agresiunii fatale, de ce tot acest efort disperat de măsluire a realității la care au contribuit medicii din sanatoriul doctorului Şuțu, politicienii vremii, criticii literari mai vechi sau mai noi, publicațiile timpului? Care era miza? Salvarea reputației stabilimentului? Evitarea unui scandal politic? Ruşinea ca cel mai mare poet român să fi avut parte de un asemenea sfârşit grotesc? Dat fiind faptul că toți protagoniştii acestei întâmplări tragice au trecut demult pragul acestei lumi, probabil nu vom afla niciodată răspunsul fără echivoc la aceste întrebări legitime. Interesant este şi un alt aspect pus în evidență de Nicolae Georgescu. În numărul din ziarul „Universul” care găzduieşte senzaționala confesiune a frizerului Cosmănescu privind sfârşitul lui Eminescu, exact pe aceeaşi pagină, este publicat un articol de G. Călinescu. Este imposibil ca marele critic şi exeget al lui Eminescu să nu fi văzut acest text, să nu fi aruncat o privre, fie şi din pură curiozitate asupra mărturiei directe care aruncă în aer versiunea oficială a morții poetului. Cu toate acestea niciodată în scrisul său ilustrul critic nu a lăsat nici cel mai mic semn că ar fi cunoscut această versiune alternativă asupra sfârşitului poetului, el fiind un susținător fidel al versiunii oficiale, impuse de însemnările doctorului Vineş.

Dacă în privința morții lui Eminescu cele două versiuni sunt în general cunoscute (polemica în privința lor fiind destul de aprinsă în spațiul virtual, în anii din urmă), cartea lui Nicolae Georgescu este extrem de interesantă din ceea ce autorul ei denumeşte „istoria vie”. Puse cap la cap, toate documentele reproduse cu generozitate de autor reconstituie fidel nu doar aproape fiecare zi din ultimii ani de viață ai poetului, ci o întreagă societate românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu regulile şi comportamentele ei sociale, cu sistemele de valori care o caracterizează, cu relațiile instituționale şi cele inter-umane care stăteau la baza ei. Lipsit de orice venituri materiale, Mihai Eminescu a trăit în ultimii doi ani de viață exclusiv din mila publică. Cercurile socialiste, în special cel condus de „feminista” Cornelia Emilian, au deschis în toată țara peste 500 de liste de subscripție cu scopul declarat al  sprijinirii materiale a  neajutoratului poet.  Din rațiuni ideologice şi propagandistice, acestea au făcut multă publicitate stării de sărăcie în care societatea nedreaptă l-a adus pe geniul artistic neapreciat de contemporani. Intepretarea aceasta a avut mult succes şi în anii comunismului, atunci când poezia Împărat şi proletar devenise un fel de efigie a poetului, transformat într-un precursor al comuniştilor. Eminescu însuşi, deşi fişele medicale îl dădeau ca bolnav mintal, este profund îngrețoşat de ceea ce se întâmplă în jurul său şi îi scrie o scrisoare plină de obidă lui Alexandru Vlahuță. Tonul şi stilul scrisorii nu par, câtuşi de puțin, cele ale unei minți rătăcite: „Dragă Vlahuță, nu te pot încredința îndestul cât de odioasă e pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de percepție publică, recompensă națională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog să desistezi cu desăvârşire de la planul tău, oricât de bine intenționat ai fi, de-a face pentru mine apel public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aş avea vreodată recurs...” (p. 95). Dincolo de umilința pe care o simțea Eminescu, acesta este mijlocul care îi va asigura existența în anii care i-au mai rămas de trăit, iar sora sa era obligată să facă frecvente rapoarte cu justificarea fiecărui ban cheltuit. Cam aşa cum se întâmplă cu fondurile europene de azi.

 Un alt episod relatat de Nicolae Georgescu stă mărturie despre felul în care funcționau instituțiile puterii în România deceniului nouă al secolului al XIX-lea. La 2 martie 1888, Iacob Negruzi propune în Adunarea Deputaților un proiect de lege prin care să i se aloce lui Mihai Eminescu o pensie lunară. Se instituie o comisie care să redacteze proiectul de lege. Acesta va fi adoptat de Adunarea Deputaților după exact o lună, la data de 2 aprilie 1888. Proiectul este înaintat imediat la Senat, dar din cauza evenimentelor politice agitate (căderea guvernului, I.C.Brătianu s-a retras din viața politică), ajunge să intre în dezbatere abia la data de 23 noiembrie 1888. Adoptată în unanimitate de voturi, legea privind pensia lui Eminescu pleacă spre promulgare la Regele Carol I. Nefiind considerată de primă importanță, este mereu dată laoparte pentru a lăsa locul altor acte a căror semnare nu mai suferea amânare, astfel încât primeşte semnătura regală abia la data de... 12 februarie 1889. Urmează apoi alte zile de aşteptare până la publicarea ei în Monitorul Oficial. După ce legea a fost promulgată şi publicată în Monitorul Oficial, s-a constat că poetul tocmai fusese declarat iresponsabil şi a trebuit să fie identificată o persoană care să ridice banii în numele pensionarului. Până la urmă, se instituie o curatelă, cu Titu Maiorescu în frunte, a cărei înființare presupune alte formalități birocratice şi alt timp pierdut. Bref, Mihai Eminescu moare la 15 iunie 1889, fără să fi beneficiat  nici măcar de o singură pensie obținută în virtutea proiectului de lege propus de Iacob Negruzi şi adoptat de Adunarea Deputaților la data de 2 aprilie 1888. Aş spune că recunosc aici  ceva din comportamentul birocratic atât de specific societății româneşti de ieri şi de azi.

 Captivantă şi plină de revelații, Boala şi moartea lui Eminescu, de Nicolae Georgescu este o carte care se citeşte cu pasiune şi folos de toți cei interesați de viața şi opera poetului nostru național, dar şi de istorici şi chiar de medici. Un fel de „roman” de investigație, aproape polițist, dar şi o frescă a unui timp pe care viața în postmodernitate îl face parcă mai îndepărtat decât este el în realitate. Poate şi din cauză că şi-a publicat majoritatea cărților la edituri mai mici, Nicolae Georgescu este unul dintre istoricii noştri literari cu o vizibilitate mai redusă, chiar dacă volumele sale, adesea iconoclaste în raport cu interpretările tradiționale, se citesc întotdeauna cu sufletul la gură, iar multe dintre teoriile sale circură pe internet sau în viu grai fără ca cineva să se ostenească să ma citeze şi sursa.

 

Boala şi moartea lui Eminescu. Documente, Mărturii, Ipoteze prezentate şi comentate de Nicolae Georgescu, Casa Editorială Floare Albastră, Bucureşti, 2014, 214 pag