ALICE VOINESCU. O VIAȚĂ DEDICATĂ

Ea nu voia să trăiască în rest, considera neimportant să dea glas instinctelor când numai viața spiritului conta. Dar iată că, refulată, viața, cea din carne, cea concretă, viața ei în fond, de dincolo de principiile filosofice, îşi cerea dreptul şi îşi va face loc în cele 32 de caiete de însemnări, ținute din 28 septembrie 1929 până la 30 mai 1961, cu câteva zile înainte de a muri. Decide totuşi să țină un jurnal nu din inițiativă personală, ci după o mustrare primită de la Roger Martin du Gard: „voi scrie de azi jurnalul, voi scrie tot ce trăiesc intim, tot reziduul spiritual ce-mi lasă viața şi – fiindcă niciodată nu am făcut nimic fără dragoste, nimic cu folos zic – ştiam că şi această hotărâre nu o voi putea realiza consecvent decât dedicând-o cuiva.”

De la prima pagină el este dedicat „Maricichii”, nepoata ei după soră, pentru ca, după moartea lui Stelian Voinescu, soțul ei, să îşi preschimbe însemnările intime în scrisori, într-un permanent dialog cu sufletul pierdut. Poate părea bizar că un filosof nu a reuşit să scrie pentru sine. Dar nu e aşa ciudat în cazul Alicei Voinescu. Adevărata ei valoare, adevăratul preț al ființei îi era spiritul (regretă de aceea adesea că nu s-a născut bărbat şi că nu a rămas în Occident, poate că nu şi-ar fi „falimentat” viața, ar fi fost un profesor important), cel puțin aşa credea. Lumea din minte era exclusiv a ei. Însă cei ce trăiesc prea mult în spirit nu ştiu ce să facă cu viața lor efemeră, nu ştiu cum să se poarte cu ea, nici ce valoare are. Cu atât mai mult când eşti femeie şi ți-ai refuzat aproape natura.

Jurnalul stă mărturie pentru o încrâncenată luptă cu sine, cu slăbiciunile proprii, cu regretele unei vieți irosite, ne-trăite la timp. Se analiza cu cruzime, se supunea unei priviri la microscop, vedea lucid şi obiectiv ce e rău, ce e greşit în viața pe care o ducea. Era uneori exasperată de propria „puritate”, voia şi nu putea să păcătuiască, nu putea să țină cu viața din ea care o ardea totuşi pe dinăuntru. Se credea anostă, prea sobră, mediocră, se disprețuia. În schimb, avea toleranță față de toți ceilalți, prea multă, nu însă până la naivitate, căci îi ajuta cunoscându-le felul, o făcea cu bună ştiință. Alice Voinescu a căutat mereu să-şi înțeleagă aproapele, să nu-l judece, chiar şi atunci când acesta s-a dovedit ticălos, nerecunoscător, ingrat. Nu era o femeie care să se iubească, care să se simtă utilă, deşi făcea tot ce putea să acopere golul din suflet. Ce îi lipsea cu adevărat era iubirea celorlalți, iar această prăpastie nu putea fi trecută prin propria dăruire. Iubirea ei fără limite nu umplea şi nevoia de a fi iubită. De aici poate permanenta neîmpăcare cu sine.

Învățată să spună „nu” trupului, Alice Voinescu nu va reuşi să scape întreaga viață de regretul că nu a trăit şi pentru el. Şi mai crede că dacă în tinerețe s-a opus vieții concrete, a sosit acel „prea târziu” pentru a spune „da” trăirii. Fericirea pare pentru ea un privilegiu al tinereții, în mentalitatea femeii mature nu mai încap decât remuşcările. Poate din acest motiv îşi ține aproape „copiii” (studenții), i se pare că recuperează ceva. Dar ştie totuşi că nu se poate contamina, că doar se amăgeşte pe sine. E conştientă că a avut grijă prea mult de unele laturi ale ființei şi au rămas deoparte, neglijate, altele. Ea nu a trăit la timp, „veşnic datoare vieții” şi-a negat instinctele, nu a acționat după pofta inimii, ci mereu cum se cuvine, i-a lipsit curajul păcatului, al eliberării de principiile morale.

Iubire, moarte, Dumnezeu. Teme filosofice deschise frecvent în jurnal, chiar dacă, prin contact cu viața, raportate la gândurile şi faptele zilnice, devin schimbătoare, relative, contradictorii, asemenea trăirii. Până să-i citesc jurnalul găseam în referințele la Alice Voinescu mereu amintită marea şi unica ei dragoste, pentru soțul ei. Fără îndoială că l-a iubit. Dar se poate oare vorbi de o mare dragoste acolo unde nu există reciprocitate? Căci e la fel de adevărat că a ştiut cât de nepotriviți sunt şi a rămas într-o „închisoare” a căsniciei, în care a fost umilită, înşelată. Instinctul s-a întâlnit cu Rațiunea şi n-avea cum să iasă bine. După moartea lui Stello abia se lasă în sufletul ei un fel de linişte, ea trăind de-acum în vis tot ceea ce n-a fost posibil în realitate. Prin moarte, el ajunge lipsit de instincte, de prejudecăți, ea ajunge, prin supraviețuire şi dor, să-l iubească pur şi simplu, fără să-l judece, fără să-i țină discursuri bine argumentate.

A fost de asemenea preocupată de moarte, de propria moarte. De la un vis premonitoriu, a rămas cu obsesia că va muri tânără, la cinci zile după Sf. Ion. Şi în ultimul an de viață apare menționată. Pe de altă parte, cu cât cei dragi plecau la ceruri, cu atât moartea nu o mai înspăimânta, iar dialogul cu morții îi umplea singurătatea, deseori grea. Şi cu Dumnezeu relația ei a fost contradictorie. Începe filosofic. Nu-i simte dorul, dar nu-l poate nega. Dumnezeu ia chipul omului care îl gândeşte. Urmează apoi o perioadă în care devine aproape habotnică. Alice Voinescu va conduce chiar Grupul Oxford o vreme, acea mişcare spirituală creştină, patronată la noi de Regina Maria. Se roagă, vorbeşte mereu cu Dumnezeu, cere iertarea pentru sine şi pentru alții etc. După moartea lui Stello, credința se retrage puțin câte puțin, apare iar îndoiala şi-ndepărtarea.

Sunt remarcabile deopotrivă în jurnalul Alicei Voinescu referințele la personalități ale epocii, pe care le-a frecventat, cunoscute mai de aproape sau de la distanță, precum George Enescu, Maruca Cantacuzino, Regina Maria, Nicolae Iorga, Mişu Paleologu etc. Jurnalul poate fi citit şi ca document istoric, întrucât constituie o analiză atentă şi lucidă a celor peste 30 de ani în care l-a scris. Sunt multe însemnări din timpul celui de-al doilea Război Mondial, când nu încetează să se mire de răutatea şi nebunia umană, când adesea e victima unei culpe metafizice, în sensul dat de Jaspers. Sunt redate virtuțile şi lipsurile mai multor generații, pentru că se raportează la cei de vârsta ei, dar mereu şi la cei mai tineri.

Jurnalul acesta este „romanul unei vieți”, cum crede Maria Ana Murnu, cea care-l îngrijeşte. O tinerețe a spiritului, o maturitate zbuciumată şi o bătrânețe dramatică. Şi aşa cu neputință de făcut rotundă, incapabilă de a întreține un sens, senectutea face din viața Alicei Voinescu franjuri, se spulberă gândurile înalte, rămân preocupările mărunte, prea imediate, provocate de sărăcie, singurătate, prea mulți tineri nerecunoscători şi prieteni disperați. Dar vine drama înlăturării ei de la catedră, apoi cea şi mai teribilă a închisorii (despre care abia aminteşte în jurnal) şi exilul forțat de la Costeşti. Tragediile o întorc parcă la înțelepciune.

Jurnalul Alicei Voinescu este o lectură apăsătoare, ca cititor înaintezi greu şi simți cum fiecare însemnare aproape te împovărează. Recunoşti, totodată, spiritul pătrunzător al autoarei, gândul comprehensiv, lucid. Idealistă, victimă a propriei minți, spirit aplecat spre ascetism, Alice Voinescu lasă moştenire un jurnal neliniştit, un jurnal al neputinței de a fi şi trup, un jurnal al remuşcării ivite din netrăire, un jurnal al nevoii de a fi iubite, dar deopotrivă şi jurnalul unui spirit de excepție, de o generozitate rară, cu o capacitate înaltă de a admira şi a recunoaşte valoarea, care nu s-a lăsat cumpărat şi nici vândut de istorie, care a conservat acea seriozitate a spiritului ca pe bunul cel mai preț. Vreau să mi-o închipui pe Alice Voinescu fericită, acum, când viața concretă nu o mai nelinişteşte, când poate fi ceea ce a vrut mereu să fie, numai spirit!