Gabriel Chifu la Cafeneaua critică.

 La Club A, miercuri, 15 octombrie 2014, primul invitat al „Cafenelei critice” în „stagiunea” 2014-2015 fuse Gabriel Chifu. Textul promo al întâlnirii, ca decupat dintr-o viitoare fişă de dicționar Ion Bogdan Lefter, răspândit în spațiul virtual cu o forță de persuadare de mult caracteristică acestui proiect cultural care face istorie de 25 ani, până va să apară în volum, cred că se cade reprodus, parțial, aici: „Cunoscut la începuturile sale literare doar ca poet (cinci volume publicate între 1976 şi 1987 şi altele patru de-atunci încoace, plus două antologii de autor), apoi şi ca prozator (nouă titluri, începînd din 1987), Gabriel Chifu s-a impus drept unul dintre cei mai valoroşi scriitori români ai perioadei. Născut la Calafat, pe 22 martie 1954, deci devenit în primăvara acestui an sexagenar, trăitor de-a lungul tinereții şi al primei maturități la Craiova, s-a stabilit în ultimul deceniu în Bucureşti, după ce a preluat, din 2005, roluri de conducere la sediul Uniunii Scriitorilor (actualmente vicepreşedinte). A fost redactor şi redactor-şef al revistei craiovene Ramuri şi este de cîțiva ani director executiv al României literare. Romanul pe care l-a publicat în acest an, Punct şi de la capăt (Editura Polirom), a avut deja succes de critică şi a fost premiat.” Nu cu orice distincție, ci, se ştie deja, cu Marele Premiu, la ediția inaugurală a Festivalului Național de Literatură de la Cluj – FestLit 2014.  Dialogul Ion Bogdan Lefter – Gabriel Chifu s-a derulat la înălțimea aşteptărilor, în stilul consacrat al Cafenelei…, omul şi scriitorul invitat oferind deschis,  sub tirul colocvial-percutant-sagace al întrebărilor, pe parcursul a peste două ore cât a durat cafeneaua, o mărturie-document, de vibrantă încărcătură emoțională şi adevăruri dramatic dobândite în timp, în exercițiul scrisului, despre viață şi literatură. Care la el, la Gabriel Chifu, una sunt. Omul Gabriel Chifu şi scriitorul omonim apar indivizibili, scriitorul e poet, prozator, eseist-publicist-gazetar, „ca trei bobi într-o păstaie”, de unde mărturisirea de o logică intrinsecă, oarecum şocantă, mi se pare, că, odată cartea încheiată, scrisă şi publicată, autorul o uită complet, se înstrăinează literalmente de ea, gândindu-se mai departe, la cele viitoare. Fireşte, o discuție de peste două ore comportă şi momente trenante, însă la capătul dialogului gazdă-invitat, portretul unui scriitor de reală forță şi anvergură fusese, impresionist-pointilist, conturat. Linii noi la complexa figură om-scriitor a invitatului sărbătorit au adăugat, dintre participanți, Gabriel Dimisianu, invocând, cu o foarte afectivă memorie, împrejurările în care poetul craiovean a venit la Bucureşti, în echipa de conducere a USR, chemat de Nicolae Manolescu, şi în redacția României literare, „pe care el o face”. Că fără aportul lui Gabriel Chifu USR s-ar fi prăbuşit, este convinsă şi Georgeta Dimisianu, domnia sa pomenind chiar vocabula „jertfă”. La rândul lui, Marian Drăghici remarcă o extraordinară putere de voință/credință în viața şi scrisul protagonistului serii, şi înainte de a citi la microfon trei poeme din creația recentă a acestuia, enunță, convins, panseul că Gabriel Chifu este un tot mai mare, mai vizibil scriitor, pe care, la un moment dat, Craiova nu l-a mai încăput şi, aşa cum scrie şi evoluează, nici Bucureştiul n-o să-l mai încapă în curând. Au mai vorbit nu neapărat în această ordine, Eugen Negrici, retras, cu scuze, la un moment dat (din obligația de a-şi scoate la plimbare cățeaua), Cosmin Ciotloş şi Magda Cârneci. Numai de bine!