CUM AM SCRIS "BUZUNARUL CU PÎINE"

Din p?cate, un prim gest se impunea, şi el trebuia comandat de creier: ceasul deştept?tor trebuia redus la t?cere cu o lovitur? în creştet, pentru c?, altfel, ar fi continuat s? sune înc? trei minute.

Ori de cîte ori M. îşi oprea ceasul, arunca şi o privire încețoşat? pe cadran. O f?cea oarecum cu sadism, ca s? ia totuşi un prim contact cu prezentul, prin descifrarea cifrelor afişate de acel monstru de precizie şi ritmicitate. Pentru c? monstrul nu afişa doar ora, minutul şi secunda, ci şi ziua, luna şi anul.

Ora: 5. Minutul: 31. Secunda: 14. Ziua: marți 13. Luna: mai. Anul: 1984. 

M. fotografie toate aceste cifre şi f?cu un efort enorm ca s? sar? din pat. Se duse întîi s? verifice dac? funcționa gazul la buc?t?rie. Nu, presiunea era prea mic? pentru a-şi face o cafea, aşa c? recurse imediat la soluția alternativ?, cea electric?, pentru a-şi înc?lzi o can? cu ap?. 

La baie apa rece îl f?cu s? se trezeasc? definitiv. M. se îmbr?c? repede întrucît dimineața fiecare minut conta enorm. În mod normal ar fi trebuit s? se trezeasc? m?car cu un sfert de or? mai devreme, pentru a evita stresul timingului prea strîns, dar 15 minute suplimentare de somn cîntăreau mai mult în balanț? decît etalarea pe o durat? mai mare a diverselor imperative corporale şi alimentare ale dimineții. 

La ora 5 şi 40 de minute, M. desf?cu un pachet de biscuiți şi începu s? ronț?ie unul, sorbind în acelaşi timp din cafeaua fierbine. Acesta era cel mai rapid mic dejun pe care şi-l putea preg?ti. De bine de r?u, în comerțul socialist se mai g?seau biscuiți bazici, cu o perioad? de valabilitate practic infinit?, iar M. îşi f?cuse o solid? provizie din acest produs. Cum nu avea timp s? stea la cozi pentru a-şi umple frigiderul şi cu alimente proaspete (brînz?, lapte, salam sau unt), M. adoptase, pentru a se hr?ni în puținele momente cînd se afla acas?, soluțiile rapide: dispunea, de exemplu, de un stoc de macaroane care puteau fi repede fierte în ap? cald?, de conserve de peşte oceanic cu valabilitate de cel puțin cinci ani şi de borcane cu fasole (relativ gustoase din cauza excesului de gr?sime în care erau conservate).

La ora 5 şi 45 de minute, M. ieşi cu paşi viguroşi din imobil. În acea perioad? a existenței sale hazardul îl aruncase într-un bloc de la marginea Bucureştiului, într-un cartier numit Drumul Taberei, ceea ce-l obliga zilnic s? traverseze capitala pentru a ajunge la şcoala unde trebuia s? se achite de misiunea de profesor. Faț? de alte ad?posturi  (mici mansarde şi camere de subsol), pe care le avusese în centrul oraşului, acesta din urm? prezenta deci un enorm dezavantaj, dar şi o serie de avantaje. Dezavantaj principal: noua locuinț? era prea departe de teatre, de cinematografe, de libr?rii, de galerii şi în special de restaurantul Uniunii Scriitorilor unde M. îşi petrecea destul de mult timp, mai ales serile, dup? ce se întorcea din satul situat la 30 de kilometri de Capital?, unde preda istoria şi geografia. Avantajul, în acea margine de Bucureşti, ținea de spațiu: apartamentul era destul de mare, iar, de la balcon, putea fi contemplat cîmpul. În cei doi ani de cînd locuia acolo, M. avusese dreptul la dou? minunate imagini: în primul an în fața blocului s?u fusese cultivat porumb, iar în al doilea an floarea soarelui. Dou? întruchip?ri ale frumosului, care îl mai f?ceau pe M. s? uite de naveta zilnic?, de ritualurile groteşti ale socialismului românesc şi, mai ales, de atotprezența strivitoare a cuplului prezidențial în viața cotidian? a tuturor locuitorilor României. De mult? vreme,  M. nu mai asculta emisiunile de radio oficiale (decît, eventual, ca s? mai afle veşti despre Gorbaciov), nu se mai uita la jurnalul de actualit?ți şi nu mai citea ziarele. Acest tip de protecție nu era îns? suficient. În acel an 1984, din creierul preşedintelui Nicolae Ceauşescu iradia o form? de nebunie care afecta într-un fel sau altul toate celelalte creiere ale românilor: 21 de milioane de oameni erau într-un mod ireversibil conectați la o form? stupefiant? de cult al personalit?ții. Imaginea preşedintelui se infiltrase sub pielea fiec?rui om, sub retina fiec?rui om, intrase în cele mai fine alveole ale cet?țeanului neputincios şi continua s? sape, ca un acid tenace, falii adînci în subconştientul fiec?ruia. Preşedintele cu zîmbetul s?u larg şi cu idealurile sale „înalte” devenise o cocoaş? colectiv?, o cangren? lipit? de sînge, o c?puş? imposibil de smuls din carnea României. Anul 1984 era unul f?r? orizont, f?r? viitor, f?r? alternativ?, cu excepția unui vag vînt de speranț? moscovit, întrucît noul şef suprem al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, părea infinit mai simpatic decît toți predecesorii s?i şi începuse s? vorbeasc? ceva mai omeneşte. Românii îns? nu mizau pe vreo schimbare radical? venind de la ruşi, ar fi fost aproape împotriva naturii. Cei care puteau fugi în str?in?tate erau cei mai fericiți. Ceilalți se refugiau fie în c?rți, fie în alcool, fie în comuniunea cu cele sfinte în versiune ortodox?. Unii îşi g?seau mici spații respirabile în familie, în abuzul de sex, sau în cercuri de prieteni, cu angoasa îns? de a fi pîrîți la Securitate (de „prieteni” sau chiar de rude) pentru atitudini duşm?noase faț? de regim.

La ora 5 şi 50 de minute, M. se urc? în autobuz şi se instal? în mod strategic pe un scaun lîng? uşa de la mijloc. Un alt avantaj al apartamentului ținea de faptul c? era situat al?turi o stație terminus de autobuze. Transportul la Bucureşti se transformase în coşmar în acei ani terminali ai „epocii de aur” (cum îşi definea Nicolae Ceauşescu perioada de cînd se afla la putere). M. era deci fericit c? putea lua autobuzul 368 chiar de la cap?t, f?r? s? fie obligat s? c?l?toreasc? pe scar? sau strivit în conglomeratul de corpuri. Mai greu era îns? cu coborîtul, la stația de metrou Eroilor. Acolo avea nevoie de dîrzenie şi abilitate, pentru a se extrage de pe scaun şi a se extirpa din autobuz, sub privirile extrem de reprobabile ale multora dintre c?l?tori. „Ia te uit?, dup? ce c? a avut loc şi a stat confortabil pe scaun, în timp ce noi am stat în picioare şi ne-am strivit unii de alții, acum dumnealui mai vrea şi s?-i facem loc s? coboare.” Cam aceast? fraz? o auzea în mod sistematic M. în creierele celor cu care c?l?torea timp de aproape 30 de minute, de la locuința sa aflat? la marginea Bucureştiului şi pîn? la unul din punctele centrale ale capitalei, situat nu departe de Oper? şi de noul spital municipal.

De acolo, traseul pîn? la şcoal? devenea ceva mai aerat. În sensul c? se putea respira mai mult aer. Metroul, deşi extrem de aglomerat şi el la ora aceea, funcționa ceva mai bine decît transportul de suprafaț? (cel puțin vagoanele nu plecau cu oameni ag?țați ciorchine pe sc?ri). Iar, pe m?sur? ce se apropia de stația 23 August, alt punct terminus, se mai eliberau şi unele locuri în vagonul de metrou. Ultimele minute petrecute în metrou puteau deveni aproape agreabile, M. îndr?znea chiar s? scoat? o carte din rucsac şi s? citeasc?.  

Cititul în mijloacele de transport nu era un lucru simplu. În autobuz, M. preferea pur şi simplu s? priveasc? pe fereastr? pentru a nu fi obligat s? se încarce cu energia negativ? a sutelor de fețe enervate, obosite şi schimonosite de dezgust. A citi, în acel context, ar fi însemnat un fel de provocare. „Ia te uit?, noi suferim ca nişte cîini şi domnul citeşte. Noi ne încingem aici unii lipiți de alții, ne c?lc?m pe picioare şi ne sufoc?m, iar domnul, pe scaunul s?u, se amuz?, lectureaz?…”. M. nu îndr?znea, deci, s? deschid? vreo carte în autobuz, ca s? nu rişte astfel de comentarii. Oricum, se simțea vinovat ori de cîte ori, aşezat pe scaunul s?u al?turi de uş?, vedea în apropierea sa cîte o femeie mai vîrstnic? sau cîte un b?trîn obligați s? c?l?toreasc? în picioare şi devenind palizi din cauza aglomerației… Uneori vinov?ția devenea de-a dreptul dureroas? şi, atunci, M. îşi mai ceda locul, ceea ce nu înseamn? c? în creierele celor din jur nu se n?şteau alte fraze reprobatoare: „Ia te uit?, acum face pe gentilul, ca s? ne oblige s? ne frec?m şi mai mult unii de alții, de parc? n-ar fi deja destul de strîmt aici. Ne juc?m de-a politețea. Se ridic? domnul şi se aşeaz? doamna… Ce s? zic, mare demonstrație de politețe şi umanitate. Mai bine nu te aşezai de la bun început pe acel scaun, tinere… Dac? tot eşti atît de gentil, ia nu te mai înşuruba pe scaun de la bun început, ca s? nu mai provoci apoi cadriluri de politețe într-un autobuz ticsit. C? mai mult ne enervezi decît ne ajuți.”

Aceste fraze plauzibile r?sunau zilnic în mintea lui M., chiar dac? evita privirile oamenilor în autobuz, în metrou şi, apoi, în trenul pe care îl lua de la stația de metrou 23 August, ca s? ajung? în comuna Dorobanțu-Pl?teşti, unde se afla şcoala sa. Dar creierele oamenilor erau mai puternice, din ele r?sunau atîtea fraze disperate, încît M. nu avea cum s? nu le aud?. Nu era meseria lui una legat? de cuvînt? Nu era el, înainte de toate, scriitor, deşi sistemul socialist îl obliga s? aib? un loc normal de munc?. Lui M. i se p?rea uneori c? în cutia sa cranian? se afla un de fel de captator de strig?te de umilinț? şi disperare. Imposibil s? nu citeasc?, de pe fața unui om, şi gîndurile sale profunde. Ori de cîte ori se oprea autobuzul într-o stație, creierul lui M. era incendiat imediat de gîndurile oamenilor care aşteptau acolo, uneori de cîteva zeci de minute, obligați s? se lupte neomeneşte, unii cu alții, ca s? urce în autobuz. „Suntem cu toții nişte animale”. „Ba nu, suntem nişte laşi.” „Mînc?m c?cat cu toții şi ne este fric?, ?sta este adev?rul.” „Face nea Nicu cu noi ce vrea.” „N-o s? ne revolt?m niciodat?.” „Aşa o s? îmb?trînim şi o s? murim, nişte rogojini, nişte preşuri, înghițind în sec şi aplaudînd marile realiz?ri ale Partidului Comunist Român.” „Pîn? şi bulgarii o duc mai bine decît noi.” „Suntem de rîsul Europei”.

La ora 6 şi 20 de minute, cînd cobora din autobuz, M. respira uşurat întrucît sc?pa de toate aceste fraze grele, spuse cu n?duf. Sigur, unele dintre ele îşi reluau asaltul şi în metrou, dar sub o form? mai puțin violent?. Ceea ce gîndeau oamenii în vagoanele de metrou se înscria într-o logic? la fel de pesimist?, dar mai cultural?. Metroul era plin de fraze de genul: „Cînd te gîndeşti c? probabil 90 la sut? din c?l?torii aflați aici în acest moment au ascultat azi noapte Europa liber? şi Vocea Americii. Toți gîndim la fel, dar niciodat? n-o s? ieşim cu toții în acelaşi timp în strad?.” „Poate ne ajut? ruşii. C? tot ei ne-au adus comunismul, poate îl d? jos Gorbaciov pe nea Nicu.” „Nu fiți proşti şi nu sperați. Nea Nicu o s? moar? în patul lui de b?trînețe şi o s?-l lase pe Nicuşor în loc.” „Tot o s? fie mai bine, m?car lui Nicuşor îi place s? bea şi îi plac femeile.” „Şi ce, crezi c? o s? schimbe ceva? O s? p?țim ca în Coreea de Nord, o s? avem dinastie comunist?.”

Unele dintre aceste fraze erau tocite de cît fuseser? repetate şi de cît trecuser? dintr-un creier în altul, precum şi muțeşte dintr-o gur? în alta. M. era el însuşi obosit de acest tip de contestație mut?, invizibil?, rezervat? exclusiv cuvintelor nespuse, cantonate doar în creiere. El însuşi se simțea umilit pentru c? nu se detaşa de mulțime în nici un fel, cu nici un gr?unte suplimentar de curaj. Singurul spațiu al contestației erau poemele şi piesele pe care le scria, dar într-o anumit? cheie metaforic?, pline mai degrab? de aluzii, decît de lovituri directe, doldora de ironii subtile, decît de critici precise. Cînd îşi citeau ei între ei poemele, poeții din generația sa se amuzau copios şi se felicitau reciproc pentru curajul nebun al denunț?rii metaforice. Dar pentru imensa mas? de oameni cuvintele poeților r?mîneau mult prea îndep?rtate şi inofensive… 

La ora 6h45 M. urc? în trenul cu destinația Oltenița, care pleca dintr-o gar? situat? la cap?tului metroului şi în fața unei imense uzine metalurgice. Uzina purta numele stației de metrou, 23 August, sau, mai bine zis, acelei stații de metrou eşuate în fața uzinelor i se d?duse acest nume evocînd o anumit? zi a anului 1944, cînd România încercase s? ias? cu fața curat? din al doilea r?zboi mondial, rupînd alianța cu Germania nazist? şi trecînd de partea ruşilor şi a occidentalilor. Din numeroase motive, românii nu iubeau data de 23 August, nici evenimentele pe care le evoca, şi nici ceea ce se întîmpla în fiecare an pe respectiva dat?, devenit? zi național? a României. Istoric vorbind, aşa-zisa „insurecție” de pe 23 august 1944 fusese o operațiune de salvare în extremis a ceea ce se mai putea salva, pentru c? armata rus? se afla deja la porțile Bucureştiului. Or, comuniştii glorificau acel moment ca pe o victorie a lor, ca pe o genial? mişcare strategic?, ca pe un gest fondator în istoria „noii” Românii şi ca pe o revoluție, cînd, de fapt, fusese o lovitur? de stat regal?. Şi mai greu de digerat pentru români erau îns? par?zile megalomane organizate de putere în fiecare an, de 23 August. La Bucureşti, în special, sute de mii de oameni erau scoşi cu forța din casele lor şi obligați s? defileze zîmbind prin fața cuplului prezidențial şi a întregului comitet central. 23 August însemna deci trezirea la cinci dimineața, ore de aşteptare în coloan? la marginea Bucureştiului, pentru o defilare care începea abia pe la ora zece, transpirație în plin? var? şi insolație. „În plus, oamenii trebuiau s? care cu ei tot felul de portrete gigantice ale preşedintelui, steaguri şi pancarte, zeci de alte simboluri ale „victoriei socialismului” şi ale marxismului triumf?tor. În gurile şi în mințile românilor, cuvintele 23 August l?sau ca un fel de dîr? grețoas?, ca şi cum un melc ar fi trecut lent pe acolo, ucig?tor de lent cum erau de altfel şi marile serb?ri comuniste, interminabile şi lente. 

M. simțea şi el, în aproape fiecare zi, cînd se apropia de stația de metrou 23 August aflat? în fața uzinelor 23 August, un fel de blocaj interior, un fel de repulsie. Cu atît mai mult, cu cît în acea gar?, la ora 6 şi 30 de minute, se producea un fenomen uman cutremur?tor. Mii de muncitori ieşeau de fapt pe porțile uzinelor, mai precis cei care lucraser? în schimbul de noapte. Aproape toți erau ț?rani din satele înşirate între Bucureşti şi Dun?re, pe vasta cîmpie a B?r?ganului. Acei b?rbați, mai tineri sau mai vîrstnici, ieşeau la ora 6 şi 30 de minute cu mintea f?cut? praf şi cu fețe de stafii. De la poarta uzinei, cei care mai aveau ceva forț? în ei, o luau la fug? ca s? se urce primii în tren şi s? ocupe deci cîte un loc. Foarte mulți adormeau pe loc, înc? înainte de plecarea trenului, urmînd apoi s? se trezeasc? brusc, ca nişte automate programate perfect de un geniu diabolic, cu zece sau douăzeci de secunde înainte ca trenul s? ajung? în gara unde trebuiau s? coboare. Mai erau îns? şi cei care nu aveau chef s? doarm? pe traseu, ci s? se drogheze în vederea unui somn amînat, pentru cînd vor fi ajuns acas?. Aceştia se grupau cîte cinci sau cîte şase şi cump?rau de la țigani cîte o sticl? de țuic? sau de vodc? de proast? calitate, din care tr?geau apoi pe rînd, cu un simț perfect al dozajului. Niciodat? nim?nui nu i se reproşa c? ar fi ținut sticla de gur? cu o secund? mai mult decît s-ar fi cuvenit. Consumarea b?uturii achiziționat? în comun se f?cea cu o fraternitate perfect? şi cu o onestitate total?. Interzis? în principiu, vînzarea de b?uturi alcoolice în tren era f?r? îndoial? tolerat? de poliție. Iar faptul c? acest comerț era apanajul țiganilor le d?deau argumente suplimentare autorit?ților pentru a închide ochii. În definitiv, toat? lumea ieşea cîştigat?. Țiganii mai cîştigau un ban, iar navetiştii mai uitau de mizerie. 

M. observa zilnic acest ritual, iar pe unii dintre vînz?torii ambulanți îi recunoştea deja. Munca lor nu era de loc uşoar?, dimpotriv?. În timpul zilei, ei trebuiau s? umble dintr-un magazin în altul ca s? cumpere „marfa”. Fiecare vînz?tor ambulant se înc?rca apoi cu cît putea el s? duc?, zece, cincisprece sau dou?zeci de litri de alcool, produse fragile, purtate în general în tot felul de des?gi şi plase solide pe care şi le atîrnau de umeri sau de gît. Fiecare sticl? era vîndut? evident la suprapreț, dar nu excesiv, atît cît s? cîştige ceva şi el, s?rmanul țigan şi s?-şi poat? permite s? pl?teasc? şi cel?lalt, s?rmanul muncitor ieşit dup? opt ore nocturne de munc?. 

Trenul devenea cu o rapiditate uluitoare un fel de cazinou pe roți, întrucît, ca s? omoare timpul, navetiştii se grupau cîte trei sau cîte patru, pentru a face şi o partid? de c?rți. Regele jocurilor se numea „şeptic”, dar se mai juca şi „popa prostu’” sau chiar taroc. În jurul juc?torilor se adunau uneori, ciorchine, chibiții¸ f?cînd comentarii spumoase, tachinîndu-i pe juc?tori, spunînd bancuri porcoase şi provocînd hohote re rîs. Cu o sticl? de rachiu, de vodc?, de şliboviț? sau de vişinat?, dar şi cu jocul de c?rți precum şi cu rafalele de bancuri, timpul trecea repede, iar starea de spirit a celor ieşiți dup? o noapte petrecut? lîng? freze şi raboteuze se mai ameliora. Mai ales c? țiganii nu vindeau numai b?utur?, ci şi țig?ri Carpați sau M?r?şeşti, ceea ce transforma uneori vagoanele în veritabile bodegi pe şine. 

În toat? aceast? mas? de oameni nec?jiți se mai strecurau, la ora 6 şi 45 de minute dimineața, şi cîțiva profesori sau medici navetişti. Aceştia se recunoşteau destul de repede între ei şi se grupau la rîndul lor, pentru a-şi mai schimba impresiile. Discuțiile se învîrteau îns? în mod inevitabil în jurul navetei: naveta cu mizeriile ei zilnice, cu hazul şi cu tracaseriile ei. Navetiştii mai vechi îi inițiau pe navetiştii mai noi. M. se îngrozise în cursul unor astfel de conversații. Mai ales cînd auzea fraze de genul: „Ah, ?sta este primul t?u an de navet?... Da, e greu, şi eu am trecut prin asta. Dar ai s? vezi c? timpul trece repede şi te obişnuieşti. La început şi eu n-am avut în minte decît un singur gînd: cum s? plec de aici şi s? g?sesc un post la Bucureşti. Dar uite c? fac naveta asta de dou?zeci de ani.”

M. înv?ț? repede s? citeasc? anii de navet? pe chipurile tuturor acestor exponenți ai clasei intelectuale întîlniți în tren: profesori în special, dar şi medici, ingineri sau diverşi funcționari de stat. Mai greu îi era s? citeasc? anii de navet? pe chipurile celor pe care uzina 23 August îi scuipa dimineața ca pe nişte sîmburi de nedigerat sau ca pe nişte coji amare r?mase în alveolele unei guri imense, dup? ce a fost consumat fructul. Fețele acestor oameni erau atît de consumate ele însele de ritmul lor munc? şi de navet?, încît toate p?reau la fel, cel puțin dimineața la ora 6 şi 45 de minute: nişte strigoi ieşiți de undeva, de sub scoarța terestr?. De altfel nici vocile nu mai r?sunau, în tren, cu aceeaşi claritate ca în autobuz sau în metrou. Spre deosebire de precedentele dou? mijloace de transport, trenul era un loc al t?cerii, în sensul c? vocile interioare, pe traseul dintre Bucureşti şi Oltenița, r?mîneau t?cute. De fapt, îşi d?du seama foarte repede M., aceste voci erau vide, golite, stoarse de voinț? sau de capacitatea de a protesta. Sau, şi mai bine spus, uriaşa maşin? care îi strivea, îi malaxa, îi toca şi îi îmb?trînea prematur pe aceşti oameni reuşise şi s?-i goleasc?, s?-i videze, s?-i stoarc? de tot ce mai era zvîcnire omeneasc? în ei. La ora 6 şi 45 de minute, acei strigoi ieşeau de fapt din gura hidoas? a unui sistem absurd şi infernal, care se temea de oameni şi se regenera numai distrugîndu-i. Strigoii ieşeau fl?mînzi şi epuizați, iar, înainte de a urca în tren, nu aveau nici m?car posibilitatea de a-şi cump?ra de mîncare. Magazinele alimentare din jurul g?rii se deschideau la ora 7, tocmai pentru a nu fi luate cu asalt de valul de muncitori ieşind din schimbul de noapte. Iar în gar? nu se g?sea absolut nimic, nici m?car o cişmea cu ap?, cu excepția, totuşi,  a gr?m?joarelor de semințe de dovleac vîndute tot de țigani.    

În acea zi de marți 13 mai 1984, atmosfera în tren era îns? mai puțin deprimant? decît în alte zile. Prim?vara bine instalat? de mai multe s?pt?mîni atenua oarecum dezastrul. Mai ales faptul c? soarele r?s?rea acum ceva mai repede, cu puțin înainte de ora şapte, avea o influenț? binef?c?toare enorm? asupra navetiştilor.  M. îşi amintea zilele de iarn?, cînd la ora 6 şi 45 de minute domnea înc? bezna total?, iar trenul se punea în mişcare f?r? s? fie înc?lzit. Din motive de economie, nici luminile nu erau aprinse în vagoane, decît cu cîteva minute înainte de plecare, iar oamenii d?deau buzna s? ocupe locuri pe întuneric. Cei mai experimentați aveau îns? cu ei lanterne ca s?-şi lumineze drumul, iar, uneori, partidele de c?rți începeau şi ele la lumina lanternelor, dup? cum şi tranzacțiile cu vînz?torii de alcool şi, deci, num?rarea banilor, se f?ceau tot pe bîjbîite, cu lumina lanternelor proiectat? pe bancnotele mototolite. În acele luni de decembrie, de ianuarie şi de februarie lui M., i se p?rea c? naveta sa lua forma unei c?l?torii într-un tren al groazei (expresia o deținea dintr-un film cu Yves Montand numit „Salariul groazei”). Gerul lunilor de iarn? şi, mai ales, z?pada şi perioada viscolelor din cîmpia B?r?ganului, transformau aceast? navet? între Bucureşti şi Oltenița într-o imagine demn? de Infernul lui Dante. V?zut de undeva de sus, printr-un ochean curios, acel tren ar fi avut motive s? intrige orice divinitate sau orice extraterestru: el traversa lent o cîmpie înghețat?, înfruntînd viscolul şi întunericul, purtînd în intestinele sale sute de b?rbați  obosiți, dintre care jum?tate dormeau ca nişte automate, iar cealalt? jum?tate se drogau cu b?utura şi țig?rile de cea mai proast? calitate existente pe p?mînt. La fiecare zece minute, îns? trenul se oprea în cîte o stație fantomatic?, anunțat?  de felinare palide şi p?zite de funcționari îmbufnați, înarmați cu cîte un fanion murdar şi ponosit. Uşile trenului se deschideau anevoios, cu bufnituri metalice, iar vagoanele deversau cîteva zeci de persoane, pentru a porni din nou însoțite de l?tratul unor cîini isterici, treziți şi ei din somn în curțile caselor situate în apropierea g?rii. Da, pentru M., zilele de navet? pe timp de iarn? în acei ani cînd comunismul îşi tr?ia agonia final? deveniser? un fel de coborîre în ficțiune. Totul i se p?rea ireal, un fel de ritual într-un gigantic azil de nebuni. 

 Puterea miza îns? pe venirea prim?verii, pentru ca oamenii s? mai uite de prizonieratul în care tr?iau. Uneori, în conversațiile sale cu colegii s?i de navet?, M. auzea fraze de genul: „dac? prin absurd s-ar înl?nțui dou? ierni la rînd, ?ştia n-ar mai rezista, lumea şi-ar pierde r?bdarea”. Dar marea şans? a comunismului era, în mod evident, una meteorologic?. Dup? iarn? venea în mod implacabil prim?vara, iar zilele frumoase deveneau colaboratoarele mîrşave ale regimului totalitar. Ele ştergeau din memorie orele de coşmar tr?ite între sfîrşitul lunii noiembrie şi începutul lunii martie. În trenul groazei, ap?rea o țiganc? desculț? care vindea mici buchete de ghiocei şi brînduşe, iar în fața acestor sublime creații ale naturii oamenii mai uitau de Ceauşescu, de „opera de construire a socialismului” şi de „edificarea prin munc? eroic? a celei mai avansate societ?ți” de pe p?mînt. 

În acea zi de marți 13 mai a anului 1984, creierul lui M. avea tendința se a intra în acelaşi regim de armistițiu politic. R?s?ritul soarelui fu absolut fermec?tor la ora 6 şi 53 de minute. Apariția discului solar dintr-un ocean de grîu verde pe un cer de o puritate absolut? îl f?cu pe M. s?-şi spun? c? toate poemele şi piesele de teatru pe care le scria cu febrilitate nu aveau, poate, nici un sens. Existau în univers poveşti mai sublime, scrise cu semne mai subtile decît cuvintele. 

M. c?l?tori al?turi de una dintre colegele sale, Dumitriana, profesor? de francez? la o alt? şcoal? din aceeaşi comun?. Lui M. îi pl?cea compania Dumitrianei, întrucît putea evada, pe durata celor 30 de minute de traseu, în lumea lui Camus sau a lui Lautréamont, a lui Alfred Jarry sau a lui San Antonio. Dumitriana avea întotdeauna cu ea cel puțin o carte sau dou?, autori francezi pe care îi citea în original. De zece ani, de cînd terminase facultatea, începuse cu pasiune s?-şi constituie o impresionant? bibliotec? de c?rți franțuzeşti. Pentru a şi le procura vizita toate anticariarele din Bucureşti şi cump?ra ediții vechi din Balzac sau Proust. Uneori g?sea, pe nimica toat?, adev?rate comori, cîte un Sade r?t?cit în spatele unor rafturi sau cîte un roman purtînd chiar dedicația autorului. Visul Dumitrianei era, bineînțeles, s? poat? ajunge m?car o dat? în viaț? la Paris şi se preg?tea, de altfel, pentru aceast? fantastic? întîlnire. Citea cu pasiune c?rți despre Oraşul Luminilor, dar, mai ales, colecționa ilustrate cu Parisul, pe care le g?sea tot în anticariate, dar şi în diversele talciocuri din jurul Bucureştiului. Toate acele ilustrate cu diverse imagini mitice din capitala Franței datau de dinainte de 1948, an cînd comuniştii s-au debarasat de rege, pentru a închide definitiv România în spatele cortinei de fier.

– Ia uite ce am pentru tine, îi spuse Dumitriana lui M., cînd acesta se aşez? lîng? ea (cu b?nuiala c? tîn?ra femeie îi p?strase acel loc în mod special). 

Dumitriana îi ar?t? o ediție recent? din Louis-Ferdinand Céline, „C?l?torie la cap?tul nopții”. 

– De unde o ai? întreb? M. fascinat în primul rînd de calitatea grafic? a volumului. 

– Secret, r?spunse Dumitriana. Dar, dac? vrei, ți-o împrumut. Ai s? vezi c? vorbeşte oarecum şi despre noi. 

M. nu înțelese, pe moment, sensul acelei fraze, dar r?sfoi cu o imens? pl?cere paginile c?rții, pentru a simți în primul rînd textura deosebit? a hîrtiei, infinit mai m?t?soas? decît cea a volumelor din libr?riile bucureştene.       

Dumitriana mai scoase din poşeta ei un covrig cald (de unde Dumnezeu reuşise ea s? cumpere un covrig cald la ora şase şi jum?tate dimineața?) şi-i oferi jum?tate lui M. Apoi, pretextînd c? se trezise cu jum?tate de or? mai devreme din cauza deştept?torului care mergea alandala, închise ochii pentru a mai dormi puțin.

– M? trezeşti tu, da? f?cu Dumitriana şi îşi rezem? capul de um?rul lui M., ca şi cum ar fi vrut s? fie sigur? c? nu va rata coborîrea la stația Dorobanțu-Pl?t?reşti.

Cu tîn?ra femeie adormit? lîng? el, cu romanul lui Louis-Ferdinand Céline într-o mîn? şi cu covrigul cald în cealalt?, lui M. i se p?ru c? viața nu este totuşi atît de monoton?. Mai ales c? parfumul tinerei femei reuşea s? alunge pentru cîteva minute duhorile naturale din tren, în special mirosul de transpirație, de alcool şi de țigar?, efluviile care veneau de la toaletele aflate într-o stare execrabil?, precum şi mirosul acru de vom?. 

La ora 7 şi 15 minute, cînd trenul se opri în stația Dorobanțu-Pl?t?reşti, M. simți chiar, în sufletul s?u, un fel de mîndrie. Coborînd din tren împreun? cu Dumitriana, cu alți profesori navetişti şi cu vreo cincisprezece sau dou?zeci de s?teni transformați în spectre dup? o noapte de munc?, avu impresia c? se reg?sea într-o familie de ființe solidare: ele formau acea pojghiț? uman? pe care p?şea cu bocanci grei istoria. Dar tocmai din motivul respectiv, întrucît se l?sa c?lcat de istorie, acel strat social, acea țes?tur? de oameni obosiți continua s?-şi poarte crucea navetei cu un fel de demnitate devenit? singura sa forț?.   

Fulgurația metafizic? disp?ru îns? imediat din sufletul de navetist în formare al lui M., cînd acesta descoperi c? bicicleta pe care şi-o ținea (contra unei chirii lunare de 5 lei) într-o magazie din spatele g?rii era din nou dezumflat?. Cum unii dintre navetişti locuiau destul de departe de gar?, la doi sau trei sau chiar patru kilometri, mai toți îşi cump?raser? biciclete, pentru a-şi simplifica viața pe acest ultim tronson al traseului. M. se v?zuse obligat s? procedeze la fel din prima zi a numirii sale ca profesor la Şcoala general? din satul Dorobanțu, comuna Pl?t?reşti. Între gara situat? chiar în inima comunei Pl?t?reşti şi satul Dorobanțu mai era de parcurs o distanț? de cinci kilometri, printr-un peisaj destul de dezolant. Drumul era desfundat şi capricios, dar autorit?țile reuşiser? gigantica performanț? de a construi paralel cu el un trotuar pe toat? aceast? distanț?, un trotuar destul de solid, din dale de ciment, pe care se putea merge în condiții corecte, fie cu pasul fie cu bicicleta, evitînd noroiul şi hîrtoapele. Maşinile se aventurau rareori pe acolo, întrucît drumul era sfîrtecat de ploi şi de viscole sau, mai bine zis, ieşea din iarn? total încrețit şi desfigurat, un adev?rat pericol pentru orice vehicol urban. Doar tractoarele şi camioanele îşi asumau aventura. Din cînd în cînd, M. se mai intersecta şi cu cîte o c?ruț? sau cu brişca unui medic de țar?. 

M. parcursese deja acea distanț? de cinci kilometri, pe trotuarul salvator, în toate condițiile meteorologice posibile. Dimineața pe r?coare, la r?s?ritul soarelui, dup? ora prînzului în plin? arşiț?, seara înainte de c?derea întunericului, cu vîntul în faț? sau în spate, pe ninsoare şi prin ploaie, pe ger şi pe viscol. Toate combinațiile posibile se reg?seau în memoria sa de navetist: zi senin?, dar cu vînt puternic, zi ploioas?, dar extrem de cald?, minus 20 de grade, dar f?r? vînt, viscol extrem de puternic sub forța c?ruia bicicleta devenea inutil? sau zile superbe care transformau acel parcurs printre lanurile de porumb sau de floarea soarelui în pur? bucurie a simțurilor.

În acea zi de marți 13 mai 1984, roata din spate a bicicletei sale era îns? dezumflat? şi M. nu se putu abține s? nu trag? o înjur?tur? printre dinți. „Futu-i mama ei de biciclet?!”. Uneori, lui M. i se p?rea c? bicicleta sa se dezumfla peste noaptea numai ca s?-şi rîd? de el. Sau c? se dezumfla peste noapte mai des decît bicicletele altora. Deşi, deşi, în fiecare zi cel puțin unul sau doi dintre cei zece sau doisprezece navetişti care îşi țineau bicicletele în acea magazie aveau cîte o problem? cu vehicolul s?u. Primul lor gest era deci acela de a scoate pompa din geant? şi de a-şi umfla roata respectiv? sau chiar amîndou? roțile. Magazia se afla sub paza personal? a şefului g?rii, deci, nimeni nu avea acces la ea, ceea ce excludea mîna vreunui r?uvoitor (de exemplu, a vreunul elev doritor s? se r?zbune pe profesorul s?u pentru vreo not? proast?.). Şi, totuşi, bicicletelor nu le prea pria în acea magazie, poate din cauza faptului c? spațiul era mic şi trebuiau s? stea înghesuite unele în altele. În cei patru ani de navet?, M. începuse s? prevad? aproape ritmicitatea cu care bicicleta sa precum şi cele ale colegilor s?i de magazie se dezumflau sau se stricau. Cel puțin o dat? pe lun?, cîte un navetist îşi extr?gea bicicleta din magazie cu lanțul s?rit. Din cînd în cînd, diagnosticul era şi mai grav: înțep?tur? în camer?. Ceea ce îl obliga pe nefericitul proprietar s?-şi continue traseul pe jos, împingînd din greu obiectul care ar fi trebuit s?-i uşureze de fapt viața. M. era convins c? bicicleta sa îl persecuta şi profita de cel mai mic inconfort pentru a se deregla, dezumfla, strica sau bloca. El mai observ? c? acei navetişti care aveau biciclete foarte vechi, chiar antice şi de demult, se confruntau cu mai puține probleme decît cei posedînd biciclete noi. De altfel, în momentul în care ap?ru la şcoal? pentru prima dat? cu bicicleta sa nou-nouț?, mîndru de achiziție, M. fu dezam?git cînd unul dintre colegii mai vechi îi spuse: „p?cat, ar fi trebuit s? cumperi una veche, de ocazie, ruseasc?.”

Dup? ce umfl? roata din spate şi se l?s? cu tot greul pe ambele, pentru a le verifica elasticitatea, M. r?sufl? îns? uşurat: în acea zi de marți 13 mai 1984, zeii navetei erau totuşi clemenți cu el. Roțile promiteau s? țin?. M. ieşi deci ultimul din curtea situat? în spatele g?rii, se urc? pe bicicleta sa înviorat? dup? ce primise cam 20 de pompe şi se lans? pe trotuarul salvator. 

În acea prim?var?, hazardul potrivise în aşa fel lucrurile, încît M. se trezea cu imaginea unui lan de grîu în fața blocului s?u din Drumul Taberei şi îşi continua ziua traversînd lanuri nesfîrşite de grîu pentru a ajunge la şcoal?, care şi ea p?rea o insul? în mijlocul unui lan de grîu. „Sunt urm?rit de grîu”, îşi spunea M., observînd în jurul s?u ritmul de creştere al spicelor şi comparînd uneori vigoarea grîului de la marginea Bucureştiului cu cel din cîmpia B?r?ganului. Cele dou? imagini nu erau chiar identice, grîul din Drumul Taberei începuse oarecum s? se urbanizeze, era mai rar şi mai prudent, în timp ce grîul de la Dorobanțu era mai s?lbatic şi mai nonşalant. 

Între gar? şi şcoal?, peisajul era plat şi strivit de greutatea cerului, dar la orizont se distingeau cîteva pîlcuri de p?duri ceea ce sp?rgea monotonia. Dup? primii doi kilometri, ap?reau cîteva zeci de case din chirpici, cu ferestre mici care p?reau nişte petice, cu prispe din lut în faț? şi cu cîte o gr?din? de zarzavat în spate. Acolo, i se spusese lui M. chiar din prima zi, era c?tunul țiganilor, dar nimeni nu avea „nicio problem? cu ei”. Dup? înc? un kilometru de lanuri, atît drumul, cît şi trotuarul f?ceau un cot pe malul unui iaz destul de m?ricel, cu maluri invadate de o vegetație agresiv?, mai ales tufe de scaieți şi confrerii întregi de urzici de toate m?rimile, rezistente chiar şi în timpul iernii. Dup? înc? cinci sute de metri, ap?rea o fîntîn? p?r?sit?, ciudat? n?luc? de un alb murdar în inima unui spațiu al nim?nui, întrucît acolo, dintr-un motiv ciudat, lanurile disp?reau pentru a face loc unui fel de deşert, ca şi cum, în jurul fîntînii, p?mîntul ar fi fost şi el sec şi incapabil s? hr?neasc? vreo s?mînț?. Iarna, în special, fîntîna p?rea un buric trist eşuat la intersecția tuturor vînurilor, în mijlocul unui platou l?ptos. Dup? înc? un kilometru, ap?reau în sfîrşit primele case ale satului Dorobanțu, c?tun f?r? biseric? şi f?r? prim?rie, g?zduind totuşi în sînul s?u speranța sub forma unei şcoli.

La ora 7 şi 30 de minute, cînd M. trecu prin fața caselor de țigani, doi copilaşi desculți, care tocmai ieşeau cu ghiozdanele în spate, îi strigar? din r?sputeri:

– S? tr?iți, tovar?şu’!

– Bun? ziua! r?spunse M. din mers. 

Greu de spus de ce copiii preferau s?-i salute pe profesori mai degrab? cu formula „s? tr?iți” decît cu un simplu „bun? ziua”. În primul an de profesorat, M. fu convins c? în acel „s? tr?iți, tovar?şu’!” se ascundea o anumit? ironie. Dar nu fu niciodat? capabil s?-i identifice integral substraturile şi motivul pentru care expresia devenise atît de popular?.  

La ora 7 şi 35 de minute, apropiindu-se de fîntîna p?r?sit?, M.. începu s? simt? în n?ri un miros de cafea fierbinte, proasp?t f?cut?, de pîine pr?jit? şi de brînz? Telemea. In fiecare dimineaț?, Jonny, înv?ț?torul care optase pentru o locuinț? al?turi de şcoal?, îşi aştepta colegii cu cîte o gustare cald?. Ca un om care ştia ce este naveta, Jonny se descurca pentru a cump?ra de pe la ț?rani puțin? brînz? sau cîteva ou?, cîte o bucat? de sl?nin? sau, în zilele bune, cîte un borcan de zacusc?, pentru a le lumina ziua colegilor s?i. Acel moment era de altfel cît se poate de intens şi luminos, cînd „tovar?şii profesori”,  treziți de la ora cinci sau cinci şi jum?tate dimineața, puteau respira cîteva minute în cancelarie, în jurul unui platou cu cîteva gust?ri, înainte de a-şi începe orele. „Parc? sînt cîinele lui Pavlov” – îşi spuse M., ajuns în dreptul fîntînii p?r?site, întrucît începuse deja s? saliveze cu gîndul la micul festin. Acela fu şi momentul cînd auzi un cîine l?trînd din fîntîn?.

M. trecuse de nenum?rate ori pe lîng? fîntîna p?r?sit? situat? între iaz şi sat. Trecuse de sute şi sute de ori, pe jos şi cu bicicleta, singur şi însoțit de colegi de-ai s?i, în toate momentele zilei. Niciodat? nu-i d?duse vreo importanț? deosebit? şi nu-i atribuise vreo dimensiune metafizic?. Nici nu se interesase vreodat? de povestea ei. Nu ştia deci nici cine o construise, nici dac? efectiv avusese vreodat? ap? şi nici motivul pentru care acum se afla într-o stare jalnic?. În decursul celor patru ani de navet?, M. se oprise poate doar de dou? sau de trei ori ca s? priveasc? în?untru. Fîntîna avea un colac din beton iar în?untru era consolidat? cu piatr? de rîu. Nu prea adînc?, în orice caz nu mai adînc? de trei metri, fîntîna avea un fund plat, în loc de ap? ea oferea privitorului imaginea unei gr?m?joare de pămînt. Prin ce minune nu devenise o groapt? de gunoi, greu de spus. Dintr-un respect pentru ceea ce ar fi putut fi, fîntîna f?r? ap? fusese parc? protejat? de trec?tori şi de oamenii locului. 

M. se opri, coborî de pe biciclet? şi se apropie intrigat de marginea fîntînii. Da, nu se p?c?lise, din interior se auzeau l?tr?turi. Cineva aruncase un cîine în fîntîn?!

Animalul nu p?rea s? fi suferit vreo contuzie grav? în urma aventurii sale. Bine înfipt pe cele patru picioare, l?tra viguros spre gura fîntînii cerînd în mod evident ajutor. Era un cîine nu prea mare, dar nici mic, alb, probabil o corcitur? ca majoritatea cîinilor din B?r?gan. 

M. avu dou? revelații în acelaşi timp. Pe de o parte, îşi d?du seama c? nu putea face nimic, în acel moment, pentru bietul animal. Iar, pe de alt? parte, îşi spuse „eu sunt acest cîine”. 

M. se uit? la ceas şi constat? c? mai avea 20 de minute pîn? la ora opt, cînd urma s?-şi înceap? ora de istorie la clasa a opta. Imposibil de f?cut ceva pentru cîine pîn? la ora opt şi imposibil de f?cut ceva f?r? un ajutor exterior, f?r? o scar? de exemplu. Da, cu o scar? s-ar fi putut coborî în fîntîn?, dar trebuia adus? din sat. Inevitabil, M. îşi spuse c? indivizii care se amuzaser? aruncînd un cîine în fîntîn? nu puteau fi decît nişte idioți… O teribil? senzație de neputinț? îl cuprinse pe M. În jurul fîntînii, se întindea un fel de ocean de linişte şi de absenț?, ideal pentru a reverbera cu şi mai mare dramatism l?tr?turile cîinelui. Nicio țipenie de om la orizont, nici un alt navetist pe biciclet?, niciun tractor şi nicio c?ruț?. M. se simți extrem de singur în univers, cu acel cîine l?trînd din pîntecele cîmpiei. 

„Da, eu sunt el”, îşi mai spuse M. Era limpede, era evident, cîinele sau, mai bine spus, situația respectiv?, trebuia citit? ca o metafor?. „Eu urlu dup? ajutor şi nu m? aude nimeni. Eu vreau s? ies de aici şi nu m? aude nimeni.”

Tulburat, aproape panicat, M. îşi deschise rucsacul şi scoase de acolo un pachet de biscuiți, rezerva sa secret? de glucide pe navet?. Îi arunc? animalului prizonier în fîntîn? un prim biscuit, dar cîinele nu p?ru sensibil la acest gest. Dimpotriv?, se feri ca şi cum ar fi fost agresat cu o piatr?. Totuşi, dup? dou? minute se opri din l?trat, mirosi biscuitele şi îl înfulec? cu rapiditate. Ceea ce nu-i modific? îns? în nici un fel starea de spirit: cîinele începu din nou s? latre, cu aceeaşi disperare, avînd ca obiectiv esențial recuperarea libert?ții şi nimic altceva.

Nici un al doilea şi nici un al treilea biscuit nu avur? vreun efect deosebit. De fiecare dat?, cîinele se înfrupta repede din aceast? ofrand? c?zut? din cer, dar nu uita o secund? c? în viața sa exista o alt? urgenț?.

Deprimat, M. îşi aprinse o țigar?. În general, evita s? fumeze dimineața, îşi rezerva prima țigar? pentru cafeaua de la ora zece, cînd elevii aveau pauza mare. Acum, îns?, din solidaritate cu acest cîine devenit oglinda sa, M. simți nevoia de a fuma. Nicotina îl ameți brusc, dar nu-i schimb? percepția metaforic?: ceea ce se întîmpla acolo, în acea fîntîn?, era proiecția existenței sale de ființ? confruntat? cu problema libert?ții. „De fapt, îşi mai spuse M., noi toți suntem în situația sa, cîinele ?sta este România.”

În cursul dup? amiezii, revenit în apartamentul s?u din Drumul Taberei, M. începu s? scrie o pies? avînd ca personaje doi b?rbați şi, ca situație dramatic?, un cîine aruncat într-o fîntîn?. Îşi începu piesa cam pe la ora 16 şi 30 de minute, cu o cafea în faț? şi cu o țigar? aprins? abandonat? în scrumier?. Maşina sa de scris ERIKA p?rea într-o stare de maxim? disponibilitate, avansa aproape singur?, iar M. abia simțea atingerea literelor de pe claviatur?. Instinctiv, M. opt? pentru o situație becketian?, cei doi b?rbați r?t?ciți în mijlocul cîmpiei, la c?p?tîiul cîinelui prizonier nu puteau fi decît nişte ființe din familia lui Estragon şi Vladimir. Pentru c? nu-şi putea, totuşi, numi personajele precum în celebra pies? „Aşteptîndu-l pe Godot” a lui Beckett, M. opt? pentru dou? nume vagi: OMUL CU PĂLĂRIE şi OMUL CU BASTON.

M. descoperi cu stupoare c? piesa era de fapt gata scris?, replicile se înl?nțuiau cu o rapiditate uluitoare, cu o naturalețe generat? de intensitatea situației dramatice. În astfel de momente de iluminare, M. avea impresia c? alerga pur şi simplu în urma textului, c? misiunea sa era doar aceea a unui mesager sau a unui copist: cineva îi dicta textul şi el nu f?cea decît s?-l bat? la maşin?.

În acel caz precis, personajele deveniser? atît de puternice, atît de guralive, încît M. nu le mai putea opri. Omul cu p?l?rie şi Omul cu baston aveau chef de vorb?, se indignau de situație, îşi puneau întreb?ri în leg?tur? cu posibilii vinovați. Cine s? fi fost nemernicii care aruncaser? un cîine în fîntîn?: copii inconştienți, oameni nebuni?

Piesa care alerga în fața degetelor agile ale lui M. (capabil s? bat? destul de repede la maşină), nu se aşternea îns? pe hîrtie doar ca o p?l?vr?geal?, ci se şi construia în mod inteligent. Cele dou? personaje avansau de fapt în relația lor precum şi în relația lor cu cîinele. Dup? o prim? serie de replici, cu accentul pe ideea de indignare, cei doi oameni vagi intrar? într-o zon? mai metafizic? de analiz?. Şi dac? acel cîine era mai deosebit decît alții, dac? încercase de fapt s? se sinucid?? Da, poate c? acel cîine era mai special, poate c? ajunsese la anumite concluzii (de exemplu c? viața nu merit? tr?it?, problem? existențial?, atît de frecvent? la Albert Camus)… Sau, şi mai plauzibil, poate c? acel cîine locuia acolo, poate c? natura o luase razna şi, acum, unele animale se n?şteau în fîntîni…

Scriind, în mintea lui M. se derulau zeci de imagini din Dali, Magritte şi Chirico. M. iubea pictura suprarealiştilor şi vedea acea fîntîn? p?r?sit? plasat? undeva într-un peisaj de Dali, cu ceasuri lichefiate în prim plan, siluete de elefanți filiformi la orizont şi nori carnivori pe cer… 

M. scria piese de teatru de vreo zece ani, dar niciodat? nu i se întîmplase înc? s? porneasc? de la o situație atît de real?, în interiorul c?reia se se reg?seasc? pe sine însuşi, ca martor ocular şi ca beneficiar al înc?rc?turii metaforice. Rareori i se întîmplase, deasemenea, s? intre într-o logic? atît de… autobiografic?. Omul cu p?l?rie şi Omul cu baston jucau în fața sa un fel de partid? de ping-pong, replicile țîşneau  scurte şi eficiente. Absolut nici unul dintre schimburile de replici nu era inutil în curba dramatic? a piesei. Prin ceea ce îşi spuneau, cele dou? personaje construiau un edificiu – cel al neputinței lor. Aceasta, întrucît ele începur? foarte repede s? discute şi despre ceea ce se putea face, pentru a ajunge, la fel de repede, la concluzia c? nu se putea face nimic. Imposibil de coborît în fîntîn? pe o frînghie sau cu o scar? (faț? de întîmplarea real?, în pies? fîntîna devenise mult mai adînc?). Mai mult decît atît, unul dintre cele dou? personaje (scepticul profesionist – Omul cu baston) începu s? se întrebe dac? nu cumva cîinele era turbat, ceea ce complica şi mai mult situația…

În timp ce scria acea pies? care se scria de fapt pe sine îns?şi, M. izbucnea din cînd în cînd în rîs. Nu se putea abține s? nu se amuze de spectacolul dublu în fața c?ruia se afla: cel al piesei pe care o vizualiza imediat, dar şi cel al actului de a scrie, misterios şi surprinz?tor. 

M. rîse şi în momentul cînd personajele sale deciser? s?-i dea totuşi cîinelui ceva de mîncare, nişte buc?țele de pîine, întrucît unul dintre ele avea, ca din întîmplare, nişte pîine de rezerv? în buzunar. În mod evident, Omul cu baston şi Omul cu p?l?rie se confruntau cu o problem? de conştiinț?, se simțeau puțin vinovați din cauza situației, din cauza nefericirii cîinelui, de unde, şi elanul lor de solidaritate, decizia de a nu-l abandona, în m?sura posibilului, bineînțeles… P?l?vr?geala lor alunec? îns?, uşor şi inevitabil, şi spre alte probleme, spre propriile lor boli şi suferințe. Pentru c? viața nu-i scutise nici pe ei de încerc?ri, de vicisitudini… Unul avea o gîlm? subsuoar?, altul un coş sub pleoap?…

Oare în ce direcție m? îndrept? se întreb? din nou M. scriind cu aceeaşi febrilitate, aproape f?r? s? schimbe un cuvînt. I se p?ru evident, de pe la pagina zece, c? piesa urma s? r?mîn? relativ scurt?, c? va fi un fel de pies? într-un act, cu o durat? potențial? de aproximativ o or?. Povestea nu ajunsese înc? la un veritabil moment culminant, deşi tensiunea creştea continuu. M. supraveghea oarecum curba dramatic?, de fapt o simțea în fiecare moment, ca şi cum ar fi avut un termometru de m?surare a intensit?ții ei. 

Cînd cele dou? personaje începur? s? se insulte şi fur? cît pe ce s? se bat? acuzîndu-se reciproc c? ar fi aruncat cîinele în fîntîn?, M. îşi spuse „nu cred c? pot urca mai sus de atît”. În adîncul s?u, se n?scu îns? şi o mic? angoas?. „Oare cum am s-o termin?” – se întreb? el continuînd s? scrie. Personajele, calmate din nou, îi mai aruncar? cîinelui cîteva buc?ți de pîine şi deciser? s? r?mîn? acolo, lîng? bietul animal, toat? noaptea. Cu argumente solide, întrucît şi mîine mai era o zi, or, toat? lumea ştie, speranța este legat? de viitor, şi nu de prezent. Omul cu baston şi Omul cu p?l?rie începur?, deci, s? elogieze speranța şi faptul c? a doua zi totul devenea posibil, alți oameni vor mai trece pe acolo, va ploua cu soluții, cîinele va fi scos şi va putea zburda fericit pe întinderea cîmpiei şi poate chiar se vor putea juca amîndoi cu el, se vor bucura de frenezia sa de animal liber, îi vor spune „du-te s? aduci b?țul” şi el va alerga ca un nebun şi va reveni cu b?țul în dinți… 

„Aici am nevoie de un etaj metafizic”, îşi spuse din nou, de data aceasta chiar puțin îngrijorat, M., scriind acel segment final, în aşteptarea unei revelații. Omul cu baston şi Omul cu p?l?rie erau întinşi pe spate, lîng? fîntîn?, privind cerul şi visînd la ziua de mîine, la rezolvarea tuturor problemelor, oarecum fericiți c? exist? aceast? soluție miracol, ziua de mîine. 

Şi, în timp ce personajele evocau miracolul, acesta se produse şi în mintea lui M. sau, mai bine spus, scrierea piesei fu încoronat? de o soluție miraculoas?. Brusc, M. avu revelația finalului, a unicului final posibil, a unicului final logic! Un final care se impunea de altfel chiar din dezvoltarea poveştii, care se impunea deci de la sine! Peste cele dou? personaje începur? s? cad?, de undeva de sus, buc?ți de pîine…      

Piesa era terminat?. M. se ridic? tulburat de la mas?, f?cu cîțiva paşi prin camer?, se duse pe balcon s? respire aerul puternic al nopții. Piesa era gata, rotund?, împlinit?, cu un etaj metafizic puternic, cu deschidere spre cosmos, spre condiția uman?, spre universal. O întîmplare aparent banal? se transformase, filtrat? prin ființa sa, într-o pies? de teatru interesant?, plin? de interogații filozofice şi încoronat? cu o imagine surprinz?toare, metafor? suprem? a raporturilor dintre om şi propriile sale iluzii. Ultimile replici erau impecabile, Omul cu baston întreba „dar ce se întîmplă?” iar Omul cu pălărie răspundea „nimic, cineva ne aruncă bucăți de pîine…” 

M. avu sentimentul clar c? fusese manipulat de zei. Cineva, undeva, în alt spațiu şi în alt? dimensiune, marele marionetist al aventurii umane se amuza poate la rîndul său, observînd cum un autor se poziționeaz? în fața propriei sale poveşti. Numai c? M. nu se l?s? înc? o dat? manipulat şi nu-şi arbor? faț? de el însuşi niciun semn de triumf. El avea clar senzația c? numai în mod parțial se putea considera autorul acelui text. Pe prima pagin?, al?turi de numele s?u, mai trebuia pus de fapt un al doilea nume. Dar cum acest al doilea nume îi r?mînea complet necunoscut, M. se mulțumi s? lase doar un mare spațiu liber între numele s?u şi titlul piesei țîşnit şi el din neant: „Buzunarul cu pîine”. Acesta fu ultimul miracol al serii. Din mulțimea de cuvinte, replici şi fraze scrise în acea zi, din mald?rul de semne, din textul înc? extrem de cald, trei cuvinte zvîcnir? brusc şi începur? s? se agite, ca trei mîini întinse, strigînd: „noi suntem titlul”.   

Lui M. i se f?cu brusc foame, o foame meritat?. Se duse în buc?t?rie şi deschise dulapul cu rezerve. Avea de ales între o conserv? de peşte oceanic şi o conserv? (la borcan) de fasole. „Poftim, îşi spuse, omul r?mîne o ființ? liber?, în fața sa i se deschid mereu opțiuni, în orice moment este invitat s? aleag?.” Dac? n-ar fi fost atît de tîrziu, apoapre zece noaptea, M. s-ar fi dus s? m?nînce la restaurantul Uniunii Scriitorilor, locul unde se simțea poate cel mai bine la Bucureşti. Gîndul c? la ora cinci şi jum?tate urma s? se trezeasc? din nou, pentru a lua trenul spre Dorobanțu-Pl?t?reşti, începu îns? s?-l tortureze tot mai puternic. Aşa c? opt? pentru conserva de peşte.