FIERĂRIA LUI ELIAS piesă de teatru în cinci scene

 

D1 – Domn în vârstă

D2 – Domn la maturitate (către bătrânețe)

D3 – Domn mai tânăr (nu foarte tânăr)

 

 

Scena e îmbrăcată în negru, cu mici ridicături care dau impresia unor valuri. D1, D2, D3 sunt îmbrăcați în alb. D1, D2, D3 sunt un singur personaj aflat la vârste diferite. În mijlocul scenei e un altar de vară. Decorul rămâne acelaşi în toate scenele.

 

Scena 1

 

D1: Nu există om care să mănânce cu o sută de linguri oricât ar încerca. Îi intră-n gură numai una.

D2: Sau cu o mie de furculițe...

D3: Sau să doarmă în o mie de paturi.

D1, D2, D3 (în cor): Să ne gândim.

D1: Cuvântul mângâie, răneşte, aduce pace ori distruge.

D2: Toți se înțeleg în limbile mamei lor.

D3: Mama... ia în brațe copilul şi cei doi îşi încrucişează ochii.

D1, D2, D3 (în cor): E limbajul care zideşte. Acela este!

D3 (către D2): Binele nostru şi lungimea vieții noastre e dată de cinstea față de părinții noştri.

D2 (către D1): Binele nostru şi lungimea vieții noastre e dată de cinstea față de părinții noştri.

D1(n-are către cine privi, uşor confuz): Binele nostru şi... Aşa este.

D3 (luminat pe scenă în timp ce D1 şi D2 se cufundă în întuneric, D3 se plimbă în jurul altarului de vară explicând): Vechiul altar al jerteflor din fața templului de la Ierusalim. Profeții zic: Când v-am cerut aceste jerfe. Profetul Isaia spune: „Când văd aceste jertfe îmi întorc capul. Când v-am cerut aceste jertfe. Spălați-vă mâinile de aceste sângerări.” Piatra de jos e vechea piatră a lui Iacob, pe care o pune sub cap şi are un vis. Apoi, cele douăsprezece triburi care se nasc cu simbolurile lor, cu cei doisprezece profeți minori, apoi armonia. Înțelepciunea îmi spune că este un creator. Apoi omul şi timpul lui, nu putem schimba trecutul.

D1 (se luminează scena, D1 arată către D2 şi D3): Poporul meu moare din lipsă de cunoştință.

D2 (către D1): Ştiu, de ce este tristă fața ta, ai grijă că păcatul îți bate la uşă, dar tu biruieşte-l. Am tot auzit palavrele astea.

D1: Dar tu n-ai reuşit. Pământul strigă către mine.

D2: Era târziu.

D3: Să ascultăm şi apoi să vorbim.

D2: Când asculți trebuie să ştii să taci.

D1: Şi să vezi dacă te asculți doar pe tine.

D3 (gânditor): Eu m-am născut aici. E simplu. În primăvara aceea jucam oină. Înainte de începerea construcției altarului. Sosisem de la Roma.

D2: Iluziile tinereților sunt frumoase.

D1: Dar se prăbuşesc.

D1, D2, D3 (în cor): Să fim cu picioarele pe pământ.

D1: Eu nu ştiu dacă sunt.

D2: Eu nu ştiu dacă sunt.

D3: Eu nu ştiu dacă sunt.

D1: Filologia, pasiunea pentru lumea simbolurilor. (către D3) Ar fi trebuit să vorbeşti cu oamenii. Totul e scris în inima lor.

D3 (îngândurat, se stinge din nou lumina pe scenă, rămâne doar D3 în lumină lângă altarul de vară, pe măsură ce povesteşte se scufundă în întuneric): Căderea mea psiho-fizică a fost mare. M-a apropiat de trei ori de moarte... clinică. Am fost de trei ori acolo. Şansele mele de viață s-au redus la zero virgulă unu la sută. Când am conştientizat acel lucru. Poate a fost trezirea mea... Şi am început să mă lupt. Trei ani din viață m-am luptat. Şase luni am stat la pat. Perioadă grea dar şi frumoasă. Şcoala vieții mele. M-a ajutat să mă desprind de un loc comod unde te atrofiezi şi... uiți. DEPRESIA. PASAJELE EI. Am căzut până unde se poate coborî omul... Şi apoi să te întorci la viață. E ca şi cum te-ar lovi cineva în cap. Îți pierzi orientarea... După ce-ți pierzi orientarea, te prăbuşeşti, pierzi sensul valorilor. Nimic... Apoi începi să te scufunzi într-un tunel... Întunericul ăla... Ajungi în acea gaură neagră... Nu mai ai mamă, tată, soră. Cum să ieşi de acolo. E ca şi cum te-ar prinde gelatina. Tu eşti gelatină. Închideam jaluzelele. Întuneric. Poate plângeam. Au venit: psihiatrul, psihologul, asistentele. „E finito, il sulla questi giorni”, a zis psihiatrul. A fost ca şi cum ai da cu ciocanul ăla din copilărie cu care te jucai, în cap. Eşti viu-mort. Nu te pricepe nimeni. Eşti sănătos. În putere. Stai ca o gelatină. Nu vrei să vezi pe nimeni. Nu te interesează. Nu ştiu cu cine am vorbit. Mergi să mănânci ca şi cum ai trage o locomotivă după tine. La cuvintele alea italieneşti am reacționat. Am început să mă mişc. Apoi am căzut în tunelul ăla negru, ca-ntr-o fântână. Vedeam un fir alb cu roşu ce ieşea din ombilic. „Urmează firul”, spunea psihologul. Eu zburam privindu-l. „Du-te după el”, spunea psihologul. Am ieşit... . Alunecam pe un tobogan. Am văzut o lumină albă. Eram aici, eram acolo. Da eram ca-ntr-o labirintită. În august am ieşit. Din februarie până-n august. Era un deşert. „Ce faci?”, zicea psihologul. „Stau”. „Ridică-te şi umblă”, zicea psihologul. După două săptămâni am văzut drumul ăla de la țară. „Du-te pe el”, zicea psihologul. Am început să merg. După alte trei săptămâni, mi-au luat bilet de avion pentru oraşul ăsta Am venit aici. Aveam deja sentimente.

D1 (scena se luminează din nou): Am simțit că locul meu e aici.

D3: Trebuia să rămân la Roma.

D2: Altarul de vară e pe locul unde mă jucam în copilărie.

D3: Şi eu am amintiri frumoase. Când a murit mama, care m-a iubit şi pe care am iubit-o, am ajuns pentru prima dată în cimitir. În seara aia m-am întors singur. Am plâns. În locul acesta am văzut altarul de vară. E prea mare pentru familia noastră, ceva mai mic ar trebui... şi a dispărut... Acuma e aici... Exact ca-n vis.

D2: Am avut o copilărie fericită. Nu m-am simțit pedepsit.

D1: Dacă mergi într-un picior, nu poți merge în două.

D2: Fă-mă să înțeleg.

D1: Planul e să-ți vezi urmaşii împliniți cum doresc ei, nu cum vrei tu.

D3: Nu ne duce pe noi în ispită e corect.

D1: Nu ne lăsa în ispită e greşit.

D1, D2, D3 (în cor): Aşa e! Nu ne da mai mult decât putem gestiona.

D2: Vedem doar ce n-avem.

D1: Dacă ne uităm la ce avem, suntem uimiți.

D3 (către D1 şi D2): Aseară am ajuns aici obosit. M-am aşezat lângă altarul de vară. Stăteam şi ziceam...

D1, D2, D3 (în cor): Ce frumos e să fim împreună.

D3: La Roma îmi era dor de pietrele din curte, de tavanul din cameră.

D2: Creşteam capre, vaci, porci, găini.

D3: Eram la parohia de la Grotta Mare. Pe malul mării.

 

Scena 2

 

D2: Viața noastră întreagă a fost un calvar. Astăzi încerc să nu întorc capul. Să nu mă uit în urmă. Un ochi ne-a urmărit în permanență. Astăzi când sunt bătrân şi obosit nu mi-am găsit pe deplin liniştea.

D3 (către D2): Tata a lipsit de acasă opt ani. Cine a fost tata? Ca prin vis îmi aduc aminte ziua când l-au dus sub escortă. Doi ofițeri. Un automobil. N-aveau cum să treacă peste pod. Nici prin hârtoapele pe unde mergea tractorul nostru. Din acest motiv au lăsat maşina. Au venit prin vale, au trecut prin vadul de la „Herschmidt”. Acolo râul face un cot. Eram pe prispa bunicii. Veniseră vecinii. Mi-a spus: să ai grijă de lanterna mea şi de aparatul foto.

D2: Era o lanternă specială. Puteai regla fascicolul luminii din lentile. Puteai citi noaptea literele de pe turnul bisericii.

D3: Şi-n anul următor mergeam cu vitele la păscut împreună cu ciurdaru. La marginea oraşului. Prin iulie culegeam cireşe. Apoi a apărut un bărbat înalt cu o nuia în mână.

D2: „Ce faci?” Să ştii că-s prieten cu tatăl tău.

D3: Mă tem că dumneata eşti tatăl meu, i-am spus. I-au curs din ochi şiroaie de lacrimi. Mi-a arătat hărți şi poze. Avea un veston de ofițer. Sub el un combinezon negru.

D2: Priveşte aceste două ceasuri de buzunar scumpe.

D3: Am vorbit despre poze. Avea binoclu. Am visat într-o noapte la Roma că m-am întâlnit din nou cu el. Mi-a spus...

D2: Am auzit că eşti bine.

D3: S-a uitat la mine cu lanterna. Nu puteam să-i văd fața. Apoi l-am văzut plecând. Era îmbrăcat ca un vânzător ambulant şi ducea în spate un suport pentru icoane. Semăna cu un geamgiu. Am bănuit, apoi am ştiut că era el.

D2: Ofițer fotograf pe frontul de luptă. Mergeam cu o căruță trasă de cai în compania doamnelor. Porneam de la ieşirea nordică a unui oraş. În Austria. Soldații erau obosiți, flămânzi, cu moralul scăzut din cauza marşurilor veşnice. Încolo şi încoace. Pe frontul ăla al unui împărat de la Viena. Vremea era întunecată, mâncarea sărăcăcioasă, cărările anevoiase, convoiul lung, când se făceau pauze toți adormeau imediat. „Dau tot ce am pentru o tablă de ciocolată”, striga Nordholz. Am construit colibe din bucăți de gazon şi jnepeniş.

Pe cât de vesel începea fiecare dimineață, pe atât de rău se sfârşea fiecare noapte.

Fotografiam hohştandurile pentru supravegherea posturilor, unitatea sanitară, bolnavii din spitalul de companie, soldații în haine de iarnă cu manşon, blănuri, papuci din fetru şi din lemn, mănuşi calde, echipamente de camuflaj, ciorapii puşi la uscat pe sârmele gardului, galoşii aşezați în ordine, sobele din tranşee, fumul scos de cocsăriile de prin văi. Când era soare fotografiam schiorii, stânile, prăpăstiile munților, urşii, râşii, lupii, cerbii şi cocoşul de munte.

D3: Pe lac rațele multicolore, în râu păstrăvii şi lipanii.

D2: Acvilele de munte şi vulturii.

D3: În noapte se auzea strigătul de bufniță.

D2: Iepurii alpini albi şi sicriele de fag cu vitejii luptători în ele circulând în funiculare pâna la abatoru oberjaeger-ului Stracke.

D1: Un excelent meşter măcelar.

D2: Şi butoaiele de la fabrica de bere Pschorr care-şi croiau drum cu uşurință.

D1: Curierii erau călăreți sau pe motociclete.

D2: Aşa e în oricare război. S-a amenajat şi-o secție de stomatologie unde excelentul tehnician dentar al Regimentului a făcut şase mii de tratamente în primele şase săptămâni.

D1: Cea mai apropiată secție stomatologică era la un lazaret la şaptezeci de kilometri.

D2: Cu greu poți obține bunăstarea trupei.

D1: Gaterul funcționa. Pădure era.

D2: Pe lângă fotografii cântam la un pian, pictam în ulei şi acuarelă, pirogravam, brodam cu fire de mătase albă cu roşu şi mărgele...

D1: Opt ani de lipsă se pot umple cu mare greutate.

D2: N-am avut de ales. Când eram în oraş din două umbrele mari îmi făceam obiect zburător.

D1: Puteai învăța scrisul şi cititul în latină.

D3: Am recitit cartea pentru lăută a celebrului compozitor renascentist, Bokfark Balint „Liber Primus”, editată la Lyon de către Jacques Moderne, în anul 1553 şi dedicată cardinalului de Tournon, sunt zece fantezii şi şapte madrigale, opt cântece şi paisprezece motete. 

D2: Toate la lăută?

D3: Exact.

D1 (arătând spre D2): A fost cel mai distins şi talentat ofițer fotograf, cunoscător al tuturor problemelor şi sufletul regimentului. A ştiut ce înseamnă politețea.

D2: Exact.

D1: În timpul ăsta acasă îl aştepta o soție şi un copil.

D2: Exact. Un ofițer fotograf care şi-a făcut datoria.

D1 (disprețuitor): Un ofițer fotograf cu datoria împlinită.

D2: Înghețul a provocat tot atâtea victime ca şi armele inamicului.

D1 (către D2): De câte ori se trăgea, stătea în ascunzătoare ca iepurele în tufiş.

D2: Exact. Am învățat cu adevărat ce este frica.

D1: Se vedea pe el că e obosit. Fața şi nasul îi erau pline de funingine. Hainele îi erau ude. Bocancii îi erau rupți. Nouă oale mari, niciuna mai mică de treizeci de litri s-au schimbat pe plite vreme de trei zile. Călugărițele găteau mâncarea.

D2: Bucătăria s-a mutat în piață. S-a dat şi cafea neagră, ceai aburind amestecat cu rom împotriva holerei asiatice.

D1: Pe frontul ăla, în războiul ăla: A MĂRŞĂLUIT CA UN CUFĂR. A fost cazat în locuințe spațioase înconjurate de grădini cu flori. Într-un oraş unde a trăit notarul Pellady, ofițerul fotograf îi plimba cele trei fiice cu căruța. Ieşea prin partea nordică a oraşului. Era dedicat pasiunii sale. Îşi numerota pozele cu precizie prusacă. Scria pe ele ce reprezintă. A realizat patru mii de fotografii. O mie trei sute le-a dăruit domnişoarelor Pellady. Fetele au lipit acea colecție în trei albume de mari dimensiuni. Istoria austriacă a fotografiei de război l-a descoperit târziu. A fost un artist proeminent al epocii lui. Din întâmplare albumele au ajuns la Erdely Lajos în Debrecen. Nici un muzeu de profil nu a aflat nimic de ele. Zeci de ani. Nici la Budapesta, nici la Dresda, nici la Potsdam.

Un oarecare Konrad Weiss a înaintat trei ipoteze: fotografiile puteau fi realizate de un ofițer al biroului de presă din cartierul general, sau de un „observator” care a acționat cu ordin special în teritoriile ocupate de armată. A treia dintre ipoteze nu are relevanță.

D3: Fotografiile sale dezvăluie un umanist deosebit care opt ani de zile a fost aşteptat de o soție şi un copil abandonați în voia sorții.

D2: Aşa e. Opt ani a durat războiul acela.

D3: Cât bocetele şi vaietele celor rămaşi acasă. 

 

Scena 3

 

D1: Pe Dâmbul ăsta se va face un altar de vară cum nu s-a mai văzut p-aicea, cu livadă nouă împrejmuită cu gard. Am ajuns în oraş cu o traistă şi cu un ilău, un ciocan şi un cleşte de fierar.

D2: De unde?

D3: Rămâne o mare taină. I s-a spus „Armeanu”.

D2: Mi se zicea de-al „Armeanului”.

D3: De departe. Veneai de tare departe.

D1: Tăcerea mea şi munca mea. Căram în traista aia cenuşa neamului meu. Am pus-o la odihnă sub un prun pe dâmbul ăsta. Într-o noapte cu lună şi în altă noapte fără lună, cenuşă cu bucățele de os. Odihneşte-te popor creştin aicea, am ridicat ochii spre întuneric. Am ascuns cenuşa aia de ochii orăşenilor.

D3: Ai venit din Anatolia. La Universitatea Pontificală Urbaniană din Roma am avut norocul profesorilor aflați la apogeul carierei lor. Am întrebat, mi-au împărtăşit, dacă doream să ascult. Am ascultat.

D2: Anatolia sună frumos.

D3: Au ars casele, satele, curțile, trupurile. Puțini au scăpat.

D1: Scăpai dacă-ți luai meseria pe umăr. Dacă lucrai ziua şi noaptea: potcoave, pluguri, grape, căruțe. Scăpai dacă-ți plecai capul în grajdul boilor preț de-un ceas.

D2: Apoi lucrai în continuare.

D1: Până la Irma.

D2: Mama.

D3: Bunica.

D1: O fată frumoasă, o fată bogată. O fată pețită de mai mulți feciori. Nimeni nu ne-a mai putut despărți.

D3: Doar moartea îi va separa.

D1: Prostii. Lucrul mâinilor mele s-a prăbuşit. Dă-ne Dâmbul tău să facem cimitir, ziceau orăşenii. O să ai loc de mormânt. Dâmbul ăsta de trecere nu se dă, le-am spus.

D3: Dâmbul ăsta e loc de pace şi discernământ.

D1: Şi după prăbuşirea aia femeile ziceau: „Vine Sfântul pe uliță”.

D2: Înainte de îngropăciune cineva a căzut în groapa săpată pentru mort.

D3: Aşa ceva nu se poate uita.

D2: Îi dădeau să mănânce, povestea foarte frumos. Îl ascultau toate orăşencele alea, „Sfântul spune lucruri ticluite pentru blide cu mâncare”, ziceau.

D3: Era un om blajin.

D2: Se îmbrăca simplu.

D3: Haine albe de in, suman de lână.

D2: Purta subsioară o carte veche.

D3: Nu ştim ce fel de scriere era.

D2: Am pus-o cu el în sicriu.

D3: Umbla paşnic din casă-n casă.

D2: Nu supăra pe nimeni. Nu jignea pe nimeni.

D3: Nu ursea.

D2: Nu mai purta traista.

D3: Dar mai ales povestea.

D2: Despre starea vremii, despre ceea ce va să fie.

D1: Femeie, adună-ți fânul acesta de pe câmp. Peste un sfert de ceas ți-l va mâna apa.

D2: Eşti Sfântul Nebun, a zis aceia privind înspre cerul cel senin.

D3: A apărut un nor cât o mănuşă, o vijelie. Ploaia.

D1: Drumurile vor fi drepte ca şi masa, pe ele vor merge căruțele cu foc legate deolaltă cu rude ca şi o scară şi vor face: Hu! Hu! Hu! Vor vorbi oamenii unul cu celălalt dintr-un capăt în altul al lumii. Vor aduce în case cutii la care se vor uita şi vor vedea ce se întâmplă în lume. Oamenii aceia îşi vor face case cu ferestre mari, după care le-or astupa să nu intre lumina prin ele. Vor veni zile în care oamenii se vor duce la capătul pământului şi se vor jura că nu le aparține. Pe Dâmbul ăsta se va face un altar de vară. Mare. Cum nu s-a mai văzut. Şi va veni multă lume acolo.

D2: Şi când le-a spus: „Într-o noapte la o slujbă vântul va lua acoperişul bisericii şi-l va întoarce ca pe un clop prăbuşindu-l lângă pereți.” 

D3: Chiar aşa a şi fost.

D1: Vor veni vremuri când oamenii vor merge cu gamelele să primească mâncare. Când vor cina, nu vor prânzi, când vor prânzi, nu vor gusta. Asta va dura numai trei zile. Apoi va lua Prostul bota şi va fi o ucidere mare, că de la Răchita Roşie sângele oamenilor va fi până la copita calului. O să mai rămână puțini pe pământ. Când se vor întâlni doi cu doi se vor săruta, şi or să-şi zică unul altuia frate. Numai apoi vor trăi oamenii în pace între ei.

D2: Femeile îl întrebau dacă ştie când va muri.

D1: Dacă eşti Sfânt, dacă prooroceşti... spune-ne!

D3: Se vor construi multe biserici, dar credința va fi puțină. Vor fi mulți preoți, dar credincioşi puțini. Când se va vorbi mai mult despre pace, atunci se va începe războiul, zicea.

D2: Spune-ne, spune-ne, ziceau femeile.

D1: Nu ştiu când, dar ştiu unde. Voi ieşi la întâlnirea a trei drumuri între hotare răzămat de-o Răstignire.

D2: Într-o zi aspră de iarnă. Lângă Răstignirea unde se întâlneşte drumul ce coboară din pădure cu cel ce vine dinspre râu cu altul care duce direct în oraş.

D3: Au crezut că se odihneşte şi se roagă.

D2: Mulți s-au dus cu gunoiul pe câmpuri. Au venit. S-au dus. Au venit.

D3: Au văzut că era tot acolo. În frigul aspru.

D2: S-au oprit lângă el.

D3: Era mort cu desăvârşire dar era în pace.

D1: Locul de îngropăciune era ales. Pe Dâmbul ăsta. Lângă cenuşa aia purtată în traistă. Sub piatra de râu, lângă un prun, la umbra unui nuc, pe linia celor trei cruci ale bisericii din oraş.

D2: Va veni cineva îmbrăcat călugăr şi va scrie despre mine o carte, mi-a spus.

D3: Omul care scrie o singură carte aceia merită citită. Cel care scrie mai multe nu merită pierdută vremea cu ele.

D2: Şi eu îi ziceam Sfântu... După moartea mamei Irma aşa i-a spus întregul oraş.

D1: Aşteaptă... Iarna-vara purtam acelaşi suman încins la brâu. Dormeam cu capul pe piatra de râu. Deasupra cenuşii. Vor veni peste noi mai multe rânduri de iobagi, „Fă bine şi du-te la altă casă, că eu îs sătulă de poveştile dumitale”, zicea fiecare femeie din oraş.

D3: Nici un prooroc nu-i bine primit în oraşul său.

D1: Am dus cu mine o mare durere. În locurile astea am fost trimis.

D3: Unii au început să-l ia în râs.

D1: I-am cunoscut în timpul cercetării mele.

D3: „Fă bine şi du-te la altă casă”, zicea şi doamna Iulişka Szatmari.

D2: Cea mai bună prietenă a mamei Irma.

D3: Oamenii erau sătui de proorociri.

D2: Tot ce spunea se împlinea.

D3: Sau se împlineşte.

D2: Prinseseră a-l lua în râs.

D1: Până când Andraş Ignatz a căzut în groapa mortului care stătea cuminte în sicriu.

D2: Cu cartea aia veche subsioară.

D3: Un adevărat Profet.

D2: Eram pe drumul pustiu de noapte. Pe lângă unitatea militară. Am văzut casa cu ferestrele luminate. Am bătut la uşă. Am intrat. În tinerețele mele. În camera mare mulțimea de oameni îmbrăcați în alb.

D3: Necunoscuți.

D2: Şi cunoscuți. Între ei l-am văzut pe Sfântul. M-a luat de braț. M-a scos afară din casă. Când am ajuns la drum mi-a spus: „Băiete, ce ai văzut nu ai văzut, ce ai auzit, nu ai auzit!”

D3: În fiecare lună mergea acolo o singură noapte. Toți aceia erau cunoscuți de-ai lui. Erau şi suflete vii şi oameni deja morți.

D1: Dacă porți cu tine într-o  traistă cenuşa alor tăi şi o pui într-un pământ străin casa ta se construieşte acolo şi viața se înfiripă de unde s-a rupt firul. Pământul a dat roadele. Casa a fost încălzită cu lemnul pădurii. Urmaşii s-au născut şi au construit alte gospodării.

D3: Făpturi uriaşe călcau de pe un deal pe altul. Uriaşii aceia făceau pârtii largi prin păduri la fiecare călcătură. Prăvăleau stâncile.

D1: Erau paşnici.

D3: Când se înfuriau deveneau periculoşi. S-au apucat de scuturat cerul şi s-a pornit potopul. Câțiva s-au ascuns în peşterile din munți. S-au prăvălit fulgerele şi trăznetele peste intrări. Ceilalți s-au înnecat. Aşa s-a stârpit o spiță omenească.

D1: Când vor săpa fundația pentru altarul de vară vor găsi şapte schelete uriaşe, oase de oameni şi un craniu imens umplut cu pământ. Sub capul acela va sta țesătura cu fire albe cu roşu şi firişoare din aur.

D2: Au săpat groapa pentru mort până au dat de o lespede mare din piatră. La doi metri sub pământ era lespedea aia. Acolo l-am aşezat.

D1: Oricâte lovituri de baros a primit lespedea, nicio aşchie de rocă nu s-a putut desprinde.

D3: În anul acela va ninge în luna lui august, i-a spus Sfântul doamnei Szatmari. Nimeni nu l-a întrebat în care an.

D1: Când sapi gropile morților dacă dai de lespezi de piatră e bine, dacă dai de lespezi de metal e mai puțin bine.

D2: Şi dacă dai de pământ şi te opreşti?

D1: E cel mai bine.

D3: Plăcile de metal din pământurile cimitirelor seamănă cu inox-ul. Nu pot fi străpunse, nici măcar nu le poți face o cât de mică îndoitură.

D1: Locul de cimitir se alege cu grijă. Muți animalele dinspre nord înspre sud, dinspre est înspre vest. Le laşi să pască iarba bogată. Şi în ziua în care sătule fiind nu dau lapte înseamnă că ai găsit locul de odihnă pentru strămoşii tăi.

D2: Moştenirea primită am dus-o mai departe. La Dâmb am adăugat pădure, la stufăriş am lipit păşune, la meri, pruni, duzi, cireşi şi vişini. La albine am adus armăsar şi şase iepe, la casă am lipit acareturi. La vremuri rele au venit şi vremuri bune.

 

Scena 4 

 

D1: Să-mbogățeşti avutul ... lipsind opt ani de-acasă...

D2: Nu-i chiar aşa de rău.

D1: În satul ăla din Anatolia într-o singură zi s-au dus toate agoniselile. A urmat drumul de țară. Sutele de kilometri. Alte şi alte oraşe, văi, râuri şi pustietăți. Uită-te, Elias, uită-te bine la toți de aicea, striga preotul către mine, din mijlocul focului aprins de duşmani, uită-te că dincolo aşa vom fi toți împreună. A ridicat mâinile înspre cer şi nu l-am mai auzit. Tăcerea aia când adunam cenuşa în traistă. Înaintea vremii aceleia a fost pictorul de biserici. Un om butucănos cu preoții. Îl cunoştea tot ținutul. Picta patru biserici în acelaşi timp. Nu putea sta într-un singur loc. L-am întrebat cât va dura pictura. „Sigur o să începem aşa încet după pasul nostru, câte un metru pătrat, după cum vom putea”, mi-a răspuns.

A venit pentru două săptămâni, în noiembrie. Pentru absidă. A pictat Pantacratorul. Şi a plecat.

„Doamne, fierarule Elias, ce sfânt supărat a țipat pictorul ăsta pe tot peretele şi s-a dus”, mi-a spus preotul. „Nu ştiu cum a mai fi şi când a mai veni înapoi.”.

A apărut în fierărie prin ianuarie.

„Cum stă fresca pe perete”, m-a întrebat. „Toată-i bură”, i-am răspuns. N-a înțeles şi a mai spus: „Stă bine sfântul acela pe perete, te întreb fierarule Elias”. „Atâta-i de necăjit şi plânge”, i-am spus. „Curge apă din el? E gheață? Ce-i?” a continuat. 

„E plin de bură, pictore, plânge că-i singur şi că n-ai pictat alți sfinți pe lângă el”.

Prin ianuarie eram pe drumeagul ce ducea de la fierărie la casă. În întunericul nopții am văzut că se apropie o stihie neagră în care desluşeam chipul pictorului de biserici. A ajuns în fața mea. Căzut în genunchi, cu mâinile împreunate. „Ajută-mă, fierarule Elias, că nu mai pot, nu ştiu ce să mai fac.” Am privit înspre el. Înaintea mea erau adâncurile cele fără de fund. Întunericul întunericului era acolo. L-am prins de mâini. L-am târât până în fierărie. „Sunt pierdut, Elias, nu mai am pace, mă urmăreşte peste tot, îmi vorbeşte din orice, mă poartă pe drumeaguri pe care nu vreau să merg. Îmi porunceşte. Nu mai am nicio putere.”

„Cine eşti? De unde vii?”, am întrebat. L-am pus să se culce pe banca de lemn. M-am rugat în gând. Mi-a răspuns morocănos la rugăciunile gândului. A dat să mă lovească. E fără margini curajul unui pictor de biserici să vrea să lovească un fierar. Am cerut ajutorul Celui Bun şi Biruitor. Am strâns în pumn Crucea Sfântă pe care o cumpărasem într-un târg de oraş. A strigat: „Ce vrei să faci?” „Nu te apropia de mine!” Pictorul de biserici se zbătea. Pe trupul lui, sub piele, apăruseră umflături de mărimea oului de găină. Se mişcau dintr-o parte în alta, pe piept şi pe mâini. Am întins mâna cu crucea spre umflăturile care fugeau dintr-o parte în alta a trupului. Se ascundeau: „Nu mă omorî! Nu mă omorî!” a prins a striga. Am apropiat crucea de piele. O țineam la câțiva centimentri de trupul acela. M-am rugat liniştit. O flamă de foc a ieşit spre mână şi cruce. Nu m-a ars. Pictorul de biserici se liniştise.

Când  s-a terminat pictura bisericii, era în iunie. N-am văzut nicăieri pe unde am umblat aşa ceva. Un Isus frumos cu privirea domoală. Pereții reuneau timpi, spații, oameni, istorii, trăiri în taina ce te călăuzeşte spre credință.

„După ce am plecat de la fierăria ta, de dimineață, Elias, am ştiut ce am de făcut. A rămas în mine o singură şi măreață voce”, mi-a spus. „Şi-ți rămân cu recunoştință pentru noaptea aceea”, a continuat.

„Cinstea dată icoanei, trecea la cel zugrăvit pe icoană”, aşa era pictată biserica din sătucul acela din Anatolia. 

 

Scena 5

 

D3: Am primit o cameră la mănăstirea San Gregorio din Roma. Am umplut-o cu icoane. Mi-am făcut un mic altar de rugăciune.

D1: Ți-ai luat suportul de icoane şi te-ai dus la drum.

D2: Datoria de tată era mai presus de comoditate.

D1: Să vinzi icoane prin Roma la lumina unei lanterne.

D2: Bunicii n-au nicio obligație față de nepoți.

D1: Ai ales de unul singur icoana aia.

D2: E singurul lucru pe care l-am învățat în cei opt ani de absență.

D1: I-ai încurcat pe profesorii Erbeto şi Federici.

D2: L-am căutat. L-am găsit. La mănăstire printre indieni malaborezi şi malankarezi.

D1: Printre călugării ăia. Printre profesorii ăia doi şi icoanele pictate ca nişte oglinzi.

D2: Erau pentru privit.

D1: A privi nu e egal cu a vedea.

D2: O icoană adevărată e ca o fereastră care se deschide.

D1: Printre fotografiile unui mic altar.

D2: La prima vedere pare să fie închisă, moartă, în afara timpului, fără sens dar e ca o poartă, ca o punte, ca o trecere.

D1: Adică ai vrut să te faci profesor.

D2: În oglinda ochilor te poți vedea. De aia am ales-o. De aia am plecat.

D1: Te vezi cu datoria împlinită.

D2: Mai are nevoie de cinci ani de filosofie, de masterat-ul acela.

D1: Începi să intri tot mai adânc în lumea icoanelor.

D2: Am trăit din vânzarea lor. Am sporit avutul cărându-le prin târguri.

D3: Noaptea l-am visat pe tata. Parcă vindea icoane în piață. Umbla prin Roma cu suportul acela. Parcă era un geamgiu. A intrat în camera mea de la mănăstire. Nu l-am văzut. Am ştiut că e el. Mi-a arătat o icoană. La lumina fascicolului puternic al lanternei. Era „Naşterea” pictată de Rubliov. „E ca o luptă, ca un război”, i-am spus. „Oglinda tinereții şi a frumuseții e trecătoare”, mi-a şoptit.

Mi-am amintit-o şi pe mama Ilka. Se ruga tot timpul. Mă punea în pat, lângă ea, o auzeam cum spune: „Doamne, ajută-mă să mă port pe picioare, să nu pironesc pe nimeni, şi dă-mi Doamne o plecare uşoară. Amin.” „Învață-mă şi pe mine rugăciunea aia”, ziceam. „Ție îți e destul să spui: „Îngeraşul””, zicea.

D2: Ilka...

D1: Da, Ilka... a fost mama lui...

D2: A fost femeia mea...

D3: S-a dus într-o zi de luni.

D2: După ce a pus în grădină un strat de usturoi, s-a uitat înspre cotul râului, a intrat în casă, a mâncat şi a căzut încet pe pat.

D3: N-a pironit pe nimeni.

D2: I-am păstrat poza de pe documentul de identitate. Aveam multe fotografii cu ea, dar aia mi-a plăcut mult.

D3: Ştiu că soarele era la asfințit şi parcă umbra bisericii ajungea până la marginea cimitirului. De atunci, nu mi-a mai fost frică. Când a murit tata parcă a fost o sărbătoare. Au venit sute de oameni care l-au iubit. A fost o zi minunată. 

D1: Slujba aia de înmormântare parcă era o cununie.

D2: M-am dus la nevasta mea, Ilka. Am văzut-o strălucind şi nu mi-a venit să cred că e reală.

D3: Părintele stareț Innocenzo Gargano a binecuvântat altarul acesta de vară. În mănăstirea San Gregorio murise un tânăr călugăr.

D2: Căderea lui a luat sfârşit.

D1: Căderea lui s-a încheiat.

D3: „Unde eşti acuma”, mă întreabă psihologul. „Sunt pe drumeagul acela”, îi răspund. „Ce vezi”, mă întreabă psihologul. „Case, gospodării, capre, porci, cimitir. Merg după firul acesta din ombilic. Intru peste tot şi vorbesc cu oamenii. Ascult. Am învățat să nu mă mai ascult pe mine. Acuma e noapte. Ies dintr-un cimitir. Nu mi-e frică, privesc înspre dâmb, văd altarul mare de vară, în întuneric e o casă cu ferestre, luminate, e lume multă înnăuntru, preotul stă cu brațele ridicate, îl văd pe fierarul Elias, mă apucă de subsiori. Mă trage afară. În grădină. Lângă altarul de vară...

D1: Băiete, ce ai văzut n-ai văzut, ce ai auzit n-ai auzit.

D3: „Ce s-a întâmplat”, mă întrebă psihologul. „Nimic”, îi răspund.

„Urmează firul acela călăuzitor pornit din ombilic”, îmi zice. „Firul s-a uscat, s-a înnegrit şi a căzut pe pământul bătătorit al drumeagului”, îi răspund. „Continuă să mergi”, zice psihologul. „L-a luat o pală de vânt şi l-a împrăştat printre ierburile dâmbului. Am obosit. Şi o să adorm”, îi răspund.

D1: Intra în casele orăşenilor.

D2: Le ticluia vremea şi vremurile.

D1: Pentru cîte un blid cu mâncare.

D2: Îi zicea „Armeanu”.

D1: Acolo era casa lui.

D3: După o săptămână soseam cu trenul de Roma la Trento. Am intrat pe poarta mănăstiruu părinților Venturi, Trento, via dei Giordoni, numărul treizeci şi şase.

Parcă eram un vas spart lipit la loc. M-am aşezat în chilie. „Vor fi doi ani de refacere”, mi-a spus psihologul.

De la fereastra îngustă vedeam valea, oraşul şi munții.

 

Sfârşit