Cronica literară
Mihai Sorin Rădulescu
UN TURCOLOG UITAT ŞI O CARTE REPREZENTATIVĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
Scrisă inițial ca lucrare de plan în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti, cartea postumă a osmanistului Ion Matei (1921 – 1996), totodată filolog şi istoric, readuce aminte de faptul că studiile balcanologice nu au încetat totuşi la noi cu desăvârşire. Producția în domeniu este din păcate foarte redusă şi iată că din fericire există cărți de sertar care vin să suplinească puținătatea contribuțiilor în mers. Faptul nu este de natură să mire, având în vedere că după Decembrie 1989 a fost acordată relativ puțină atenție revigorării acestor studii care aveau în lumea românească o tradiție interbelică strălucită, continuată chiar şi în anii ‘70 – ‘80. Grație inițiativei a doi cunoscuți cercetători – fericită conlucrare a unui turcolog, dr. Nagy Pienaru, de la Institutul de Istorie “N.Iorga” şi a unui bizantinolog, profesorul Tudor Teoteoi, de la Facultatea de Istorie a Universității din Bucureşti şi Institutul de Studii Sud-Est Europene – este restituită în actualitatea ştiințifică personalitatea unui eminent turcolog, elev al lui Gheorghe Brătianu şi Victor Papacostea. Poate că regretatul Ion Matei a rămas puțin cunoscut celor aflați în afara cercului specialiştilor, dar acesta este destinul multora dintre cei care îşi cultivă cu stăruință şi modestie ogorul, fără a fi puşi sub reflectoarele mass-mediei. Angajat de Victor Papacostea în 1944, ca bibliotecar la Institutul de Studii Balcanice, Ion Matei era coleg de generație cu Nicoară Beldiceanu, care, după cum se ştie, a făcut o strălucită carieră de universitar parizian în domeniul turcologiei. Rămas în țară, Ion Matei s-a numărat şi el printre specialiştii de bază ai Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti, dar a publicat din păcate relativ puțin2. Interesul pentru subiectul abordat în cartea de față nu este poate străin de faptul că până în 1953, autorul a lucrat şi la biblioteca Ministerului de Externe.
Subiectul atins duce imediat cu gândul la lucrarea reputatei neoeleniste Ariadna Camariano-Cioran, Capuchehăile Moldovei lui Constantin Mavrocordat apărută sub formă de carte în 1985, după ce avusese forma unui articol, publicat în 1961. Cartea lui Ion Matei – lucrare de plan în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti – este oarecum paralelă cu aceasta, ea văzând lumina tiparului abia acum, la 12 ani de la încetarea din viață a autorului ei. Chiar dacă problema tratată a mai fost abordată, o asemenea privire de sinteză constituie o premieră, aflată la intersecția dintre istoriografia generală, cea a marilor probleme ale istoriei, istoria diplomației şi cea prosopografică. Deşi este vorba de lucrarea unui specialist balcanolog, ale cărui contribuții publicate privesc mai ales chestiuni de filologie turcă, cartea este bine scrisă, într-un stil uşor lizibil şi neîncărcat de erudiție inutilă. Față de ostentația obositoare a unor filologi şi istorici din generațiile mai tinere, scrisul lui Ion Matei mi se pare exemplar: limpede, problematizat, fără paradă de bibliografie şi fără trimiteri inutile.
Partea I depăşeşte studiul succesiunii reprezentanților diplomatici ai ¥ării Româneşti la Istanbul, oferind chiar o introducere istorică generală asupra relațiilor dintre Principate şi înalta Poartă. Instituția capuchehăilor este privită într-un context larg, cel al politicii externe atât a țărilor Române cât şi a Imperiului Otoman în ansamblul său. “Evoluția instituției capuchehăilor – scria autorul – se leagă de împrejurări dintre cele mai importante pentru istoria noastră din aceste secole, împrejurări care pun în evidență raporturile româno-turce, îndeosebi limitarea autonomiei, procesul de sporire a obligațiilor față de Poartă producându-se într-o conjugare firească cu lupta pentru menținerea acestei autonomii şi lărgirea ei. Instituția capuchehaiei, de origine turcă, cu accepțiuni şi funcții diverse în sistemul şi nomenclatura administrativă otomană, se individualizează în ceea ce priveşte țările noastre, devenind şi păstrându-se ca o instituție românească de un caracter special, cu o impresionantă continuitate şi care în sensuri de multe ori contradictorii pune în lumină momente importante din lupta pentru autonomie şi mai apoi pentru unire şi independență” (pp.18-19).
Spațiul temporal în care se succedă capuchehăile ¥ării Rom~neşti la Sublima Poartă se situează între prima menționare documentară a unei capuchehăi muntene ce datează din vremea domniei lui Petru cel Tânăr (circa 1566) (p.83) şi ultima, aflată în post până la dubla alegere a lui Cuza – Miltiade Aristarchi (p.98). De notat că întâiul sol muntean mai important la Istanbul a fost, pe la 1480, Neagul vornicul, trimis al lui Basarab Vodă ¥epeluş (p.83, nota 50).
Pe alocuri, cartea se transformă aproape într-un roman de spionaj, ceea ce poate că nu e rău, pentru a înviora conținutul ei istoriografic altfel sobru. Criticabilă este însă expresia – repetată – de “capuchehaie națională” (de ex.la p.94), care frizează uşor ridicolul.
O capuchehaie dintre cele mai cunoscute a fost Iane Banul, unchiul lui Mihai Viteazul şi posibil membru al familiei Cantacuzinilor, după cum s-a scris de către câțiva cunoscuți istorici. De altfel, în legătură cu Cantacuzinii, este de remarcat şi faptul că autorul e preocupat de întrebarea dacă împăratul Ioan al Vl-lea Cantacuzino poate fi considerat răspunzător pentru venirea otomanilor în Europa. Chestiunea se dovedeşte a avea un răspuns complex, mai mulți factori concurând la aceasta.
Foarte utilă este lista capuchehăilor de la sfârşitul volumului. Aici se cuvin însă făcute câteva observații şi corecturi (unele greşeli ar putea fi tipografice): “Iancu Gerahu” este de fapt “Gerachi” (sau Geraki, Gherachi, Gheraki, Yerachi, Yeraki) (p.299), cu o genealogie studiată de Ioan C.Filitti în cartea sa Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino (1919). “Bibică Rosetti” (p.300) este de fapt “Rosetti-Bibica”, familie studiată de generalul Radu Rosetti în cel de-al doilea volum al eruditei sale monografii despre Rosetteşti şi deosebită de cea a Rosetteştilor moldoveni, veniți şi ei tot din marele oraş de pe Bosfor. “Stavrache Aristarhu” (p.300) se numea corect “Aristarchi”, fiind tatăl fraților Miltiade şi Nicolae Aristarchi, ultimele capuchehăi ale ¥ării Româneşti la Istanbul. La aceeaşi pagină – 300 – este amintit “Arghiropolus”, fără prenume. Cu siguranță că “Ştefan Mihăilă” (p.298) nu este forma corectă a numelui acestui boier. De asemenea, un alt nume neverosimil este “Cârstea Drăgescu Scordoc” (p.295).
Este vorba aşadar de prima şi foarte probabil – în perspectiva – singura carte a turcologului Ion Matei. Celelalte lucrări ale sale sunt articole apărute în reviste ştiințifice – 13 la număr – şi contribuții publicate în volume colective. Opera sa, de dimensiuni reduse, ilustrează un tip de cărturar sedus mai degrabă de erudiție şi de plăcerea cercetării decât de numărul de pagini scrise şi publicate. Cu siguranță Ion Matei nu ar fi putut deveni membru al Academiei, dar oare vocația ştiințifică poate fi măsurată cu metrul ? çn generația sa şi în cele de dinainte, mulți oameni ai cărții au produs relativ puțin, dedicându-şi totuşi întreaga existență, cu devotament deplin, uneia sau mai multor ştiințe. La regretatul Ion Matei, entuziasmul veritabil şi pasiunea pentru turcologie, ca disciplină legată de istoria românilor, reies cu claritate din cartea semnalată, a cărei apariție se cuvine salutată.
Mihai Sorin Rădulescu
1 Ion Matei, Reprezentanții diplomatici (capucheheți) ai ¥ării Rom~neşti la Poarta Otomană, ediție îngrijită de Nagy Pienaru şi Tudor Teoteoi, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, 324 p.
2 Ibidem, lista de lucrări a autorului, la pp.8-9.
Subiectul atins duce imediat cu gândul la lucrarea reputatei neoeleniste Ariadna Camariano-Cioran, Capuchehăile Moldovei lui Constantin Mavrocordat apărută sub formă de carte în 1985, după ce avusese forma unui articol, publicat în 1961. Cartea lui Ion Matei – lucrare de plan în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti – este oarecum paralelă cu aceasta, ea văzând lumina tiparului abia acum, la 12 ani de la încetarea din viață a autorului ei. Chiar dacă problema tratată a mai fost abordată, o asemenea privire de sinteză constituie o premieră, aflată la intersecția dintre istoriografia generală, cea a marilor probleme ale istoriei, istoria diplomației şi cea prosopografică. Deşi este vorba de lucrarea unui specialist balcanolog, ale cărui contribuții publicate privesc mai ales chestiuni de filologie turcă, cartea este bine scrisă, într-un stil uşor lizibil şi neîncărcat de erudiție inutilă. Față de ostentația obositoare a unor filologi şi istorici din generațiile mai tinere, scrisul lui Ion Matei mi se pare exemplar: limpede, problematizat, fără paradă de bibliografie şi fără trimiteri inutile.
Partea I depăşeşte studiul succesiunii reprezentanților diplomatici ai ¥ării Româneşti la Istanbul, oferind chiar o introducere istorică generală asupra relațiilor dintre Principate şi înalta Poartă. Instituția capuchehăilor este privită într-un context larg, cel al politicii externe atât a țărilor Române cât şi a Imperiului Otoman în ansamblul său. “Evoluția instituției capuchehăilor – scria autorul – se leagă de împrejurări dintre cele mai importante pentru istoria noastră din aceste secole, împrejurări care pun în evidență raporturile româno-turce, îndeosebi limitarea autonomiei, procesul de sporire a obligațiilor față de Poartă producându-se într-o conjugare firească cu lupta pentru menținerea acestei autonomii şi lărgirea ei. Instituția capuchehaiei, de origine turcă, cu accepțiuni şi funcții diverse în sistemul şi nomenclatura administrativă otomană, se individualizează în ceea ce priveşte țările noastre, devenind şi păstrându-se ca o instituție românească de un caracter special, cu o impresionantă continuitate şi care în sensuri de multe ori contradictorii pune în lumină momente importante din lupta pentru autonomie şi mai apoi pentru unire şi independență” (pp.18-19).
Spațiul temporal în care se succedă capuchehăile ¥ării Rom~neşti la Sublima Poartă se situează între prima menționare documentară a unei capuchehăi muntene ce datează din vremea domniei lui Petru cel Tânăr (circa 1566) (p.83) şi ultima, aflată în post până la dubla alegere a lui Cuza – Miltiade Aristarchi (p.98). De notat că întâiul sol muntean mai important la Istanbul a fost, pe la 1480, Neagul vornicul, trimis al lui Basarab Vodă ¥epeluş (p.83, nota 50).
Pe alocuri, cartea se transformă aproape într-un roman de spionaj, ceea ce poate că nu e rău, pentru a înviora conținutul ei istoriografic altfel sobru. Criticabilă este însă expresia – repetată – de “capuchehaie națională” (de ex.la p.94), care frizează uşor ridicolul.
O capuchehaie dintre cele mai cunoscute a fost Iane Banul, unchiul lui Mihai Viteazul şi posibil membru al familiei Cantacuzinilor, după cum s-a scris de către câțiva cunoscuți istorici. De altfel, în legătură cu Cantacuzinii, este de remarcat şi faptul că autorul e preocupat de întrebarea dacă împăratul Ioan al Vl-lea Cantacuzino poate fi considerat răspunzător pentru venirea otomanilor în Europa. Chestiunea se dovedeşte a avea un răspuns complex, mai mulți factori concurând la aceasta.
Foarte utilă este lista capuchehăilor de la sfârşitul volumului. Aici se cuvin însă făcute câteva observații şi corecturi (unele greşeli ar putea fi tipografice): “Iancu Gerahu” este de fapt “Gerachi” (sau Geraki, Gherachi, Gheraki, Yerachi, Yeraki) (p.299), cu o genealogie studiată de Ioan C.Filitti în cartea sa Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino (1919). “Bibică Rosetti” (p.300) este de fapt “Rosetti-Bibica”, familie studiată de generalul Radu Rosetti în cel de-al doilea volum al eruditei sale monografii despre Rosetteşti şi deosebită de cea a Rosetteştilor moldoveni, veniți şi ei tot din marele oraş de pe Bosfor. “Stavrache Aristarhu” (p.300) se numea corect “Aristarchi”, fiind tatăl fraților Miltiade şi Nicolae Aristarchi, ultimele capuchehăi ale ¥ării Româneşti la Istanbul. La aceeaşi pagină – 300 – este amintit “Arghiropolus”, fără prenume. Cu siguranță că “Ştefan Mihăilă” (p.298) nu este forma corectă a numelui acestui boier. De asemenea, un alt nume neverosimil este “Cârstea Drăgescu Scordoc” (p.295).
Este vorba aşadar de prima şi foarte probabil – în perspectiva – singura carte a turcologului Ion Matei. Celelalte lucrări ale sale sunt articole apărute în reviste ştiințifice – 13 la număr – şi contribuții publicate în volume colective. Opera sa, de dimensiuni reduse, ilustrează un tip de cărturar sedus mai degrabă de erudiție şi de plăcerea cercetării decât de numărul de pagini scrise şi publicate. Cu siguranță Ion Matei nu ar fi putut deveni membru al Academiei, dar oare vocația ştiințifică poate fi măsurată cu metrul ? çn generația sa şi în cele de dinainte, mulți oameni ai cărții au produs relativ puțin, dedicându-şi totuşi întreaga existență, cu devotament deplin, uneia sau mai multor ştiințe. La regretatul Ion Matei, entuziasmul veritabil şi pasiunea pentru turcologie, ca disciplină legată de istoria românilor, reies cu claritate din cartea semnalată, a cărei apariție se cuvine salutată.
Mihai Sorin Rădulescu
1 Ion Matei, Reprezentanții diplomatici (capucheheți) ai ¥ării Rom~neşti la Poarta Otomană, ediție îngrijită de Nagy Pienaru şi Tudor Teoteoi, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, 324 p.
2 Ibidem, lista de lucrări a autorului, la pp.8-9.