MONICA LOVINESCU, AZI

Ce i se reproşează acum Monicăi Lovinescu? Întîi de toate, principiul său călăuzitor, care a fost est-etica. Pe motiv că o atare bifurcare a conceptului ar fi constituit o imixtiune a factorului judecății etice în spațiul cuvenit a rămîne exclusiv sub sigla esteticului. Aşadar, vezi Doamne, o trădare a autonomiei esteticului, deci a legatului lovinescian, aşa cum n-a şovăit a susține şi Eugen Simion. Un gen de revenire la amalgamarea culturală a producției literare pe care a sancționat-o încă Titu Maiorescu. Şi aşa cum a repus-o pe tapet, cu o finalitate a ideologizării în forță, aşa-zisul realism socialist. Dar cum altminteri decît luînd atitudine împotriva imposturii de ordin politic, putea fi denunțată aceasta? O impostură a pseudoliteraturii, desemnată adesea de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca prin cuvîntul „turcire”: „În totalitarismul din secolul XX, scriitorului i s-a cerut însă să păcătuiască prin şi cu instrumentul lui de creație: cuvîntul. Adevăratul păcat – ca şi adevărata răspundere – a unui scriitor se săvîrşeşte împotriva cuvîntului şi în funcție de el. Scriitorul a fost împins (în momentele cele mai grave, obligat) să mintă, să scrie ceea ce nu credea, să descrie ceea ce nu vedea. Să înlocuiască realitatea, desfigurînd-o şi umilind-o, prin ideologie”. Nu eticul în sens generic se afla în cauză,  ci eticul imanent creației literare, cel a cărui încălcare prejudicia ori anula de-a dreptul esteticul: „Prea puțin ne interesează că Villon a furat sau poate chiar a ucis; doar pata de sînge intelectual atîrnă greu în această balanță a conştiinței, în care un talger aparține esteticului, altul eticului”. Prefăcîndu-se că nu înțeleg acest fapt, comentatorii oblici ai Monicăi Lovinescu nu fac decît figura unor pledanți defazați ai tendenționismului ideologic de odinioară. Condeieri care, după cum era de aşteptat, se erijează totuşi în susținători fără rezerve ai „rezistenței prin cultură”. Îi fac apologia, justificată pînă la un punct, dovedind însă o stranie amnezie în privința  tributului pe care, cu sau fără voie, scriitorii supuşi terorii se vedeau siliți a-l plăti în cîmpul său: respectarea tabuurilor cu privire la măsurile cele mai ticăloase ale puterii comuniste: arestările, procesele, deținuții de conştiință, colectivizarea, Canalul, toate soldate cu sute de mii de vieți răpuse. În contrasens, au apărut cîteva „subterfugii” ale discursului lor. Unul, cel al gazetăriei, în care puteai lăuda, chipurile impenitent, regimul, care se pretindea distinctă în raport cu ceea ce conținea textul literar propriu-zis: „Numai că penița rămînea aceeaşi: cu o singură cerneală (de fapt, o singură conştiință) nu poți obține două culori diferite ale scrisului. Şi am asistat la un fenomen neaşteptat, simplu ca morala unei fabule: operele – chiar aşa păzite, privilegiate de această imposibilă dedublare – s-au ofilit din punct de vedere estetic, pentru că erau rezultatul unei sfidări a eticii. Pentru scriitor, în orice caz, la început a fost Cuvîntul, şi respectarea lui e primul dintre comandamente. Încălcarea se plăteşte – cel mai adesea – cu ne-perenitatea operei”. Cum să te poți ascunde după deget? Un alt procedeu, mai sofisticat, în jocul de-a adevărul, l-a reprezentat scriitura aluzivă, în care lucrurile dezagreabile regimului s-ar fi cuvenit să fie strecurate „pe neobservate”. Lua astfel naştere un clarobscur, o zonă rebusistă a paginii literare, în care curajul drămuit pactiza nu doar cu cerințele (măcar cu nepriceperea sau cu lehamitea cenzurii), ci şi cu interesele de carieră ale scriitorilor, nu o dată ocupînd scaune de conducere ori (şi) bucurîndu-se de voiaje şi uneori chiar de şederi îndelungate în putrefactul Occident: „În romanele făcutului cu ochiul cititorul este invitat, elegant şi cu talent, să completeze ceea ce nu este scris, să repare omisiunile, să întărească epitetele, să se dedea la un fel de cuvinte încrucişate ale simulării. Un joc prețios pentru contemporani, dar neinteresant pentru cititorul viitorului, dezbărat de o astfel de gimnastică a aproximației”. Probă: veştejirea deja vizibilă a unor producte epice larg mediatizate în „epoca de aur”. În relațiile cu acestea se cade menționat şi „marele vis, mereu vînturat, obsesiv”, al unei „critici de direcție”. Cum ar fi fost de conceput transpunerea sa în fapt, fără condiția sine qua non, care e „independența totală a criticului”? În context, acesta se vedea multiplu îndatorat, pe de-o parte „liniei” doctrinar-propagandistice a partidului, de-o, de altminteri, deconcertantă mobilitate, iar ,pe de altă parte, instituțiilor ca şi celor ce se aflau în fruntea lor, nomenclaturiştilor nu numai de stat şi de partid, ci şi de breaslă: „Avîntul critic se opreşte pe pragul instituțiilor şi în fața personalităților oficiale de care depind (cîte voci critice s-au ridicat, de pildă chiar în România liberalizării, pentru a discuta obie-ctiv opera lui Zaharia Stancu, de pildă, devenită tabu odată cu înscăunarea lui la Uniunea Scriitorilor)”. Să se fi conservat ceva din nu puținele metehne ale răstimpului comunist? Credem a nu greşi reflectînd în primul rînd la adularea unor lideri politici, ca şi la versatilitatea atît de mult răspîndită a unor confrați. Versatilitate pe care, neîndoios, „turcirea” a augmentat-o.  

Un trist eveniment pentru cultura care, în urma liberalizării din jurul lui 1965, părea a face paşi către normalizare, l-au constituit tezele din iulie 1971, pe care Ceauşescu le-a enunțat cu o indubitabilă satisfacție dictatorială. Sub pavăza limbii de lemn, se preconiza un recul dramatic. Nu aveam a face cu „discursuri de circumstanță”, ci cu un program în toată legea, urmărind revenirea la „stalinismul integral”. Cu strîngere de inimă, Monica Lovinescu transcrie prezumata bucurie a scribilor celor mai dedicați obedienței care savurau posibila restaurație: „Nu se putea să nu revină vremea aceea de aur cînd era de ajuns să înşiri slogane ca să devii scriitor, să desenezi tractorişti ca să te transformi în pictor, să compui marşuri şi tangouri cu partidul ca să fii trecut printre compozitori, să înveți pe de rost cîteva formule-tip pentru a fi încadrat printre «culturali». Era vremea noastră. Cea bună. Ceilalți se ascundeau sau erau scoşi de sub văzul nostru, prin întuneric, închisori sau la vreun Canal. Ceilalți, adică tot ce purta un nume mai înainte în cultură.  Era loc pentru noi, şi numai pentru noi sub soare”. Prilej cu care iese la iveală cu promptitudine o listă de „adeziuni”, suficient de amplă, rămînînd deschisă. Cîteva dintre următoarele nume surprind dezagreabil: „Zaharia Stancu, Al. Philippide, Demostene Botez, Al. Andrițoiu, Aurel Baranga, I. Frunzetti, Mihnea Gheorghiu, M. Petroveanu, Paul Georgescu, Eugen Barbu, Al. Căprariu, Pop Simion, Dina Cocea, Aurel Rău, Sică Alexandrescu, Al. Ivasiuc, Petru Popescu, Liviu Ciulei, Gr. Hagiu, Marietta Sadova, Sorana Coroamă, Emil Manu, Aurel Dragoş Munteanu, Mihai Ungheanu etc.”. Pe scurt, „un necrolog al speranțelor”. Dar asta nu e totul. Căci, amînîndu-se se pare cu cîțiva ani cerințele exprese ale partidului omnipotent, cîțiva autori care se ambiționau a se înscrie, şi nu fără şanse, în prim-planul literelor pe cale de regenerare pînă la un punct, se precipită cu toate acestea întru compromis. Impulsul carierei se arată generator de duplicitate: „O recentă «masă rotundă» din România literară asupra Socialului în literatură constituie o revelație: ea arată, şi mai limpede ca de obicei, că există o nouă gardă a compromisului în literele româneşti, în fruntea căreia se află doi scriitori de altfel talentați: Nicolae Breban şi Alexandru Ivasiuc. Amîndoi aprobați cu entuziasm de Ion Brad, lovindu-se de opoziția lui Al. Piru, sau de nuanțele lui G. Dimisianu şi S. Damian”. Persistînd în echivoc, vorbitorii se drapează cu ajutorul aproximațiilor care „îmbolnăvesc cuvintele”: „Atunci cînd Nicolae Breban vorbeşte de reabilitarea unor termeni compromişi de stalinism, el nu o cere în sensul unei recuceriri a adevărului, ci numai în sensul unei îndulciri a minciunii”. Mai direct consimte a vorbi Al. Ivasiuc, revelîndu-se brusc drept un inflamat revoluționar: „El îndrăzneşte ceea ce nici Mihai Beniuc nu face: el cere pur şi simplu ca cele întîmplate sub stalinism să nu mai fie considerate «ca greşeli». Pînă acum, eufemismul acesta –  «greşeli» – , acoperind de fapt adevărate crime, era admis de toată lumea, pînă şi de partid, pînă şi de «vîrfuri». Exponentul noii gărzi a compromisului vine să spele stalinismul şi de această pată. «Acest termen de etică – ne spune Al. Ivasiuc – nu are decît o foarte restrînsă importanță…  Şi mai multe din aceste lucruri au fost determinate de cauze foarte profunde»”. Ce-ar mai fi de zis? 

Un merit de seamă al analizelor Monicăi Lovinescu este cel de-a consemna, la cald şi pe concret, mizeriile pe care le-au îndurat literele româneşti sub jugul ideologiei şi al cenzurii. Sînt realități dure, peste care nu se va putea trece, la care nu doar criticii şi istoricii literari, ci şi cititorii de literatură vor fi puşi în situația de-a reveni. Dacă despre valoarea unor creatori se mai putea vorbi, fie şi trunchiat, sub veghea necurmată a cenzurii, despre turpitudinea celor care slujeau cu rîvnă politicul sfruntat, nu o dată fără nicio fărîmă de har şi competență, se tăcea mîlc, deoarece ultimii aveau în jur o compactă protecție oficială. Iată-l pe un nomenclaturist cu o putere de decizie care apărea întocmai ca un revers al lipsei d-sale de orice identitate critică: „Ion Dodu Bălan, intelectual improvizat, se slujeşte de puterea politică pentru a elimina cîte un critic care-i displace. Aşa s-a întîmplat cu Ion Negoițescu. De cînd a publicat în revista Argeş nişte rînduri nu tocmai blînde despre Ion Dodu Bălan, responsabilul cu pretenții de critic a organizat un adevărat boicot traducîndu-se prin nepunerea în circulație a volumului lui Ion Negoițescu, Lampa lui Aladin”. Un bard inițial promițător coboară vertiginos pe toboganul colaboraționismului: „de pe pragurile restalinizării acute, Adrian Păunescu gesticulează frenetic, după un scurt popas în nişte culise ce se voiau «opoziționale» (de fapt, era doar un şantaj cu opoziția) (…). Să-l lăsăm să-şi facă singur socotelile cu literatura şi tot singur să-şi caute aliați sau ajutor împotriva răzbunărilor poeziei care, nu o dată, a reuşit să evacueze prompt de pe tărîmul ei pe cei ce s-au jucat de-a rima cu puterea”. Abilul Sorescu „răscumpără însă o «meditație» (e o referire la scandalul numit „meditația transcendentală” – n.n. ) printr-un tricolor”. Printr-un tricolor „devenit flamură de curte”. Şi fără a fi uitată evoluția bardului care, după 1989, ajunge „din neangajare în neangajare, ministru peste un minister al Culturii unde se lasă înconjurat, sfătuit, condus de foştii «esteți» de la curtea lui Ceauşescu, de genul Mihai Ungheanu şi alți protagonişti de tristă memorie şi actualitate”. Sinistrul Canal Dunăre-Marea Neagră apasă greu asupra reputației a doi scriitori care „au de trecut de acest prag al propriei lor anulări”: „Petru Dumitriu (de atunci, carte cu carte, ispăşeşte mereu păcatul, neajungînd să şi-l ierte) şi Virgil Teodorescu, pe care această pată de sînge – nu numai intelectuală – nu pare a-l stingheri nici o clipă. Dimpotrivă, e gata să recidiveze zglobiu, şi o şi face pentru inaugurarea Canalului, pe prima pagină a României literare (31 mai 1984), deoarece – ne înştiințează el – apa curgătoare e un nou Anteu şi – cităm – «e musai să-i găteşti solide perne»”. Un D. R. Popescu e luat în vizor prin reamintirea unui roman al său, F: „Unul dintre personaje ne vorbeşte la începutul cărții cocoțat într-un pom: nu mai poate coborî, nu mai are încredere în solul mişcător al şobolanilor. Cine oare ar fi prevăzut că eroul de ieri va coborî din pom pentru a se instala în fotoliul comitetului central şi pentru a rosti vorbe schimonosite de păcat, salutînd în neostalinismul cultural de azi «abolirea oricărei iobăgii culturale»?”. Şi cum ar putea lipsi din această „listă a ruşinii”, acompaniind-o pe cea a lui Virgil Ierunca, un Eugen Barbu? Urmărindu-i impudica evoluție Monica Lovinescu declară a fi asistat „la măcinarea unui talent în romane de mîna a zecea şi la creşterea conformismului cotidian cu care autorul plătea un moment de nonconformism”. Însă nici un prozator pe care Monica Lovinescu îl prețuise în repetate rînduri, Marin Preda, nu scapă de observații severe, atunci cînd cedările sale față de regim ies prea de tot la suprafață. Obiectivitatea învinge simpatia menținută multă vreme, în pofida unor semnale pe care vorbitoarea de la Europa Liberă preferase a le ocoli ori trata cu îngăduință. Aşadar, în legătură cu Delirul: „La Jilava, în romanul lui Marin Preda, comuniştii sînt singurii care nu pier ucişi de legionari, nu pentru că, fiind o cantitate neglijabilă din punct de vedere politic, au fost uitați sau găsiți neinteresanți, ci pentru că îi apărau… soldații români! De ce pe ei, de ce doar pe ei?” Ca şi: „de felul în care este prezentat Iuliu Maniu e răspunzător direct autorul,  pretinzînd că acela care a murit ca un martir în închisorile comuniste (…) n-ar fi plătit astfel îndîrjirea de-a se opune rusificării României, ci faptul că ar fi făcut în 1937 o alianță electorală cu legionarii. Marin Preda îşi asumă astfel păcatul moral de a ponegri una dintre cele mai integre figuri politice ale României democratice, cum şi pe acela de-a falsifica datele istorice”. Ca şi: „Şi dacă un alt scriitor îl numeşte pe Marin Preda, în urma lecturii Delirului, «fiu al memoriei şi moralei», nu sîntem obligați la o rectificare? Marin Preda n-ar merita o astfel de denumire decît în ziua în care ar reda memoriei tocmai această lungă domnie a refuzului de memorie care a fost stalinismul”. Ca şi: „la Marin Preda lucrurile se petrec exact invers ca în literatura română de pînă la el: țăranii sau cei care sosesc de la țară la oraş au dreptul la complexitate psihologică, în timp ce orăşenii get-beget – specie pe care Marin Preda continuă parcă s-o vadă cu o curiozitate de zoolog şi cu distanța implicată de o astfel de curiozitate – n-au dreptul decît la albul şi negrul unui desen dubios”. Şi ca o concluzie: „Romanul lui Marin Preda e în primul rînd o sfidare a memoriei şi un eşec moral”. Pentru cine ştie să privească dincolo de măruntele circumstanțe derutante ale confu-ziei, Monica Lovinescu este şi va rămîne încă multă vreme unul dintre autorii noştri cei mai impresionant actuali. 

 

Monica Lovinescu: O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000, 

ediție îngrijită şi prefață de Cristina Cioabă, Ed. Humanitas, 2014, 576 p