Cristian Bădiliță şi farmecul dulce-amar al adevărului

Este confesiunea pe care am găsit-o pe ultima pagină a cărții Cu praştia după îngeri: textogravuri,, apărută anul acesta la Editura Vremea din Bucureşti, semnată Cristian Bădiliță.

Noua provocare a autorului român stabilit o vreme la Paris dovedeşte, încă o dată, puterea celui care, departe de lumea dezlănțuită a snobismului românesc şi francez, îşi asumă mereu curajul de a pune degetul pe rănile sângerânde ale lumii în care trăieşte.

Atent la detaliile existențiale mărunte sau mai puțin mărunte şi la câteva lecturi esențiale, autorul vorbeşte cu aceiaşi dezinvoltură despre Gog a lui G. Papini sau Democrație în America a lui Tocqueville, ca şi despre atotştiutorii habarneavuți, eseurile fiind, de fapt, o sondare a propriului eu raportat la lumea înconjurătoare. 

Parcurgând paginile cărții, fascinantă şi de originale textogravuri, am fost deseori tentată să iau un creion în mână şi să subliniez pasaje întregi cum ar fi acesta: „Remarc, de ani de zile, dezinvoltura şi lipsa de complexe cu care majoritatea românilor dau verdicte în aproape toate domeniile, chiar dacă nu au o competență validată.”(pag.50). Nu am făcut-o totuşi dar, după o primă lectură, am reluat totul pe fragmente şi oricât de dureroase au fost anumite pasaje, le-am recitit cu dorința fierbinte de a pătrunde, împreună cu autorul, în miezul adevărului. Nu spun toate acestea pentru a-i lua apărarea, ci pentru că am încercat să-i înțeleg neliniştile, care sunt ale tuturor, fie că le spunem sau nu cu voce tare. 

Scrise cu amărăciune, dar fără patimă, toate gândurile aşternute pe hârtie sunt descorsetate de orice prejudecată, în ele simțindu-se pulsul istoriei României şi universale raportat la destinul uman individual şi colectiv. 

Neiertătoare, judecata lui Cristian Bădiliță face totuşi, întotdeauna, apel la măsură, talgerul cu care sunt cântărite lucrurile nefiind niciodată în dezechilibru, iar înțelepciunea reflexiei ieşind mereu la iveală.

Trăgând cu praştia după îngeri, autorul îşi resuscitează mereu bunul simț ce se revoltă împotriva somnolenței morale, lamentația creştină fiind cea care atenuează puterea devastatoare a furiei: „Ajunge să uităm măcar un ceas de ambițiile noastre, aceste hidoase reflecții ale eului asupra celorlalți, ca să ne simțim împăcați cu noi înşine, cu Dumnezeu, dar mai ales cu lumea în care ne-a fost dat să viețuim.”(pag.29). Dar care e lumea contemporană? Din păcate, aceasta: „Odată cu smartul însă, Memoria speciei a coborât din creier în buzunar. Se conturează o populație planetară de neocimpanzei, dotați cu smarturi ultimul răcnet, dar care vor uita, la propriu, până şi cum îi cheamă.” (pag.30). Lumea contemporană este disecată atât de atent, încât eseul Vindecătorul de suflete se transformă într-o statistică sinistră care arată că o persoană din şase este depresivă, situație în care  se motivează o enigmă scriitoricească: „...mă întreb de ce ficțiunea impresionează mai mult decât realitatea?” (pag.71). Caut şi eu răspuns la această întrebare, aşa cum caut să desluşesc următoarea mărturisire a lui Cristian Bădiliță: „Trecut de jumătatea plină a vieții, realizez că nu fericirea contează, ci buna dispoziție. Fericirea e apanaj al naivității, al sărăciei cu duhul, buna dispoziție, al inteligenței. Prin urmare o poți crea, în ciuda mediului ostil.” (pag.5). Speranța, aşadar, este totuşi victorioasă, acea speranță făcută sub protecția divină. Dar cum privim protecția divină şi care este relația OM-DUMNEZEU într-o lume în care demitizarea atinge cote paroxistice?  Este ceva greu de urmărit şi imposibil de definit. Şi în fond, de ce să ne chinuim cu dilemele acestea dacă vrem să trăim liniştiți? 

Asumându-şi riscul la liberă opinie, Cristian Bădiliță încearcă (şi chiar reuşeşte deseori!) să dezlege multe dintre tainele divinității şi ale lumii, trimițând cititorilor semnale ce reuşesc să le capteze atenția, o carte precum cea comentată aici fiind relevantă.