Miscellanea
Sonia Elvireanu

Patricia Tenrio, Sans nom/Fără nume. În căutarea identității

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2014

 Patricia Tenório, Sans nom/Fără nume. În căutarea identității Scriitoarea canadiană de origine română Flavia Cosma traduce din franceză în română volumul scriitoarei Patricia Tenório, Sans nom/Fără nume (Iaşi, Editura Ars Longa, 2013), poetă, romancieră şi traducătoare braziliană cunoscută, lansat la Târgul internațional de carte Alba Transilvana de la Alba Iulia, în mai 2014, în prezența autoarei şi traducătoarei. Microantologia de texte Sans nom/Fără nume, „o călătorie inițiatică în căutarea esențelor“, după Christian Tămaş, care prefațează volumul, ne pune în fața unei scriitoare în căutarea identității prin celălalt. Celălalt constituie pentru Patricia  Tenório punctul în care se pierde eul şi începe geneza noii identități, ca interferență între alterități: „Îmi umplu plămânii/ cu prezența ta/ Sunt implozia din realitatea/ Simțurilor tale/ Sunt partea pe care mi-ai dăruit-o/ În această plimbare terestră/ Care revine/ Şi care reface calea în sens contrar/ Până la dimensiunea unui bob de muştar“ (Geneză). Volumul asociază două tipuri de discurs, liric şi prozastic, într-un melanj studiat de poeme şi proză poetică, 10 poeme şi 14 proze scurte, datate, scrise între octombrie 2006 şi iulie 2008. Poemul Colaj, care deschise antologia, ne introduce în miezul căutărilor identitare ale autoarei, care percepe fragmentarea eului în absența celuilalt: „Suntem doar fragmente din noi înşine/  Căutând partea în care ne putem întâlni/  Şi odihni departe de esențe“.
Titlurile celor zece poeme (Colaj, O stea, Fotografie, Id*, Wanli, Nume, Chakre, Celălalt eu, Geneză, Tăcere, Fără nume) trimit spre universul interior, spre căutarea identității/alterității în interior, sinele, şi în exterior, celălalt, înstrăinat, depărtat, absent, dar prezent mental şi psihic, generator permanent de stări dureroase. Din trecutul rememorat provine amintirea altui eu şi dorința de regăsire în altul. Însă totul se destramă, nici măcar fotografia nu poate oferi o certitudine, doar o urmă a identității fizice, imagine ce nu mai corespunde nici realității, nici visului: „O fotografie pierzându-se/ Pe drumuri animate, verzi/ Linii căutând conturul unui obraz/ Descoperind că nici ea nu mai ştie nimic“ (Fotografia). În căutarea unui sens profund al existenței, printr-un act purificator, scriitoarea alternează forme temporale (trecut/prezent) şi spațiale (imaginar/real, mental/psihic, abstract/concret):  „Am pierdut drumul, cel atât de întortocheat,/ purificator/ Caut aerul, provocatoare lumina,/  Am căutat un sens, nu l-am găsit“  (Id*).
Cele 14 texte scurte în proză, una-patru pagini, ne apropie prin titluri (Cearceafurile, Farfuria, Oglinda, Valul cenuşiu, Al şaptelea tablou, Perna, Scara) de universul concret, cotidian, în care rămân doar obiectele exterioare, purtătoare ale unor experiențe sau stări, de semnificații superficiale sau profunde, pe care conştiința le redescoperă pentru a rememora/visa/reflecta la fragilitatea ființei umane, la efemer şi imposibilitatea atingerii visului. Ying, Yang, La sud de nicăieri, Labirint, Ceea ce voiam să spun, O ne reîntorc spre abstract, cu inserții în spații culturale diferite, de unde se preiau principii filozofice (ying şi yang), rafinamentul stampei japoneze, viziuni picturale prin comentarea sumară a tablourilor unor pictori francezi sau flamanzi,  pretext pentru un discurs despre însingurare, eşec, vid existențial, pierderea şi renaşterea crezului într-un ideal (Al şaptelea tablou). Iubirea e nucleul poemelor şi prozelor scurte, între împlinire şi eşec, real/ireal, imaginată ca osmoză a alterităților, ca o nouă identitate comună: „El se cufundă în celulele mele ca într-o osmoză, transfigurată într-o lumină galbenă incandescentă, formând feluri noi de a simți“ (O). Personajele ori eul naratorial trăiesc mai ales visând, rememorând, unele redescoperind în final crezul în iubire prin artă (Al şaptelea tablou), altele forțând desprinderea de vis printr-o violentare hazardată a corpului, printr-o inițiere provocată, şocantă, în real (Labirint). Narațiunea la persoana a treia alternează cu cea la persoana întâi, prin personajul narator care glisează spre persoana autoarei (personaj feminin, de origine braziliană, sensibilitate poetică, cunoştințe de istoria artei) care îşi descoperă alteritatea prin impactul cu celălalt, omul sau spațiul:  „Nu mă simt nici acolo, nici aici, mă simt undeva pe drum, nu-mi odihnesc picioarele nicăieri. Sunt încă în voiaj „  (Valul cenuşiu).   
Patricia Tenório scrie cu o neaşteptată franchețe şi o delicată sensibilitate romantică, dezvăluindu-şi vulnerabilitatea în labirintul sumbru al cotidianului contemporan, pe care-l respinge, tentată de absolut. Iubirea, timpul, solitudinea, identitatea/alteritatea sunt motive majore în creația sa. Intertextualitatea şi melanjul de genuri literare o apropie tehnic de postmodernism, dar sensibilitatea şi visul o situează sub auspiciile idealului romantic.