Premiul National de Poezie Mihai Eminescu
Gabriel Chifu

Poeme

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2015

Este deja istorie, poetului Gabriel Chifu i-a fost decernat în 15 ianuarie 2015, la Botoşani, Premiul Național „Mihai Eminescu” – Opera Omnia. Cititorilor de bună credință, opțiunea juriului condus de Nicolae Manolescu (preşedinte de facto) şi Mircea Martin (preşedinte de jure), li s-o fi părut de bună seamă, măcar unora dintre ei, justă, legitimă; celor contra, alegerea în sine la pachet cu modalitatea jurizării le-au apărut inadmisibile, motiv de scandal public. Cei dintâi au citit poezia lui Gabriel Chifu, sunt la curent cu construcția sa poetică omologată în timp, în afară de criticul numit sus mai întâi, de personalități ca Geo Dumitrescu, Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Zamfir, Mihai Şora, Dan Cristea, Gheorghe Grigurcu, G. Dimisianu, Constanța Buzea, Ion Bogdan Lefter, Mircea Mihăieş. La care se adaugă, întru recunoaştere şi consacrare, zeci, sute de cronici scrise de mai toți cronicarii literari, o lungă listă de premii, începând cu Premiul de debut al USR în 1976. Contestatarii premierii poetului la Botoşani nu i-au răsfoit volumele nici măcar în diagonală, se vede clar din vehemența definitiv betonată, radicală, a negației lor. 
Dar nu pentru a suplini un gol de lectură, al celor ce contestă fără să citească/clipească, publicăm grupajul de mai jos, ci din convingerea, (iluzorie?), că există, de bine, de rău, şi o a treia categorie de cititori, stârniți de valul mediatic, şi care dintr-un motiv sau altul nu au avut şi nu au la îndemână poezia celui în cauză; vor să-şi facă propria părere şi nu au cum. Asta ar fi, să zicem, speranța, partea dulce-luminoasă a păhăruțului întunecat, de o amărăciune presupun absolută, pe care îl bea în aceste zile poetul-laureat. Lor, curioşilor pur şi simplu, le propunem câteva poeme din scrisul lui Gabriel Chifu, cu toată încrederea în valoarea de excepție a acestei poezii, între alte nume de excepție, la vârful literaturii din ultimele decenii. O spune nu o autoritate critică sau administrativă, o spune o voce, a poeziei înseşi, imposibil de desființat; poetul, ca om sub patimi şi sub vremi, poate fi, bietul de el – aşa-i trebuie! –, umilit, minimalizat, pus la zid, împuşcat, spânzurat, înecat, gazat, redus la neant; poezia, ca text odată scris şi tipărit, nu. 
 
Marian Drăghici


papirus
 
am făcut sul întreg peisajul
cerul cu nori şi cu câteva stele
apoi văzduhul prin care tocmai 
trecea vântul, tocmai trecea
mirosul liliacului înflorit, 
tocmai trecea o umbră
 
apoi, strada cu biserica din apropiere
şi cu casa mea (ce mă cuprindea şi pe mine,
stând la masă şi citind).
 
da, am strâns, am rulat 
tot universul meu, ca pe un papirus.
iar papirusul astfel dobândit
l-am legat cu o sfoară de cânepă
şi l-am pus deoparte, 
la păstrat,
pentru alte vremuri.  
 
 
necunoscutul dansează prin evi
 
necunoscutul acela dansează 
cu sabia lui invizibilă
printre lumi. 
o mişcare uimitor de precisă
şi mai complicată decât scrierea chineză.
am auzit de câteva ori şuieratul sabiei
(parcă zbura prin aer un fluviu)
şi cândva vârful ei invizibil chiar m-a atins.
o, dar necunoscutul acela  
nu dă greş niciodată. 
şi zadarnic aş voi să aflu 
clipa când sabia invizibilă va izbi pentru mine, 
doar pentru mine, o dată – zadarnic.
necunoscutul dansează neînduplecat prin evi
cu sabia lui nevăzută.
(dar poate poemul acesta este
adierea de vânt ce abate nevăzutul tăiş
cu câțiva milimetri
spre inima mea
ori spre inima lui, a necunoscutului dansator.)
  
ca şi cum noaptea ar fi
gura închisă a unui orb
 
ca şi cum noaptea ar fi de fapt
gura închisă a unui orb care a murit de mult
şi n-a înțeles niciodată lumina
iar înăuntru suntem noi,
                                                 captivi în gura încleştată a orbului
mort de mult
şi când nu mai speram
gura se deschide brusc  
                                                 şi suntem scuipați cât colo
însă nimerim, desigur,
în gura atunci deschisă
a unui alt orb  
                                                 mort de mult
şi imediat în urma noastră
se-nchide implacabil      
                                                 această nouă casă de întuneric.
 
 
 
ploaia trivalentă
 
a început ploaia trivalentă
ea cade aici ?i deodată
în alte două lumi
în care am fi putut să trăim
?i unde nu vom ajunge niciodată.
 
ploaia aceasta prevestitor love?te în geam
ne şiroie?te pe față
aducându-ne ?oapte de dincolo 
?i de dincolo
 
arătând că în zid e mereu o poartă,
că tărâmul dat 
diferit se triplează.
 
am fi putut nimeri 
acolo unde nu se moare 
?i unde nu-i noapte nici zi
iar inima-n piept
necurmat ca soarele luminează.
 
sau am fi putut nimeri 
acolo unde fără de noroc
totul e doar umbră în mintea 
celui ce plânge abstract
vărsând o singură lacrimă atât de mare 
că loc 
între cer ?i pământ chiar nu are.
 
 
cu albe bastoane păşesc pe strada mea orbii
 
cu albe bastoane păşesc pe strada mea orbii
(au căminul aproape) 
muguri ce nu se vor deschide vreodată,
rătăcind pe clapele unui pian degete
ale cuiva care nu va şti 
niciodată să cânte.
 
întunericul fiecărei zile se depune în ei
(cum vin în cimitirul lor elefanții să moară, 
vânătorul, după ce-a vânat, istovit, 
în patul lui să doarmă,
ori într-un teatru cum se rânduiesc costumele 
în depozit când spectacolul s-a încheiat) 
sună întunericul în ei 
ca într-o pungă nişte bănuți de aur.
 
,,cu ochii plini de castitate când vom vedea,
fiecare dintre noi sorbi-va ca pe o picătură
razele unui soare întreg
şi setea nu ne-om potoli!” –
cântă când păşesc dimineața cu albe bastoane
        pe strada mea
ei: amuțire a luminii –
consoane într-o inscripție halucinantă 
din care vocalele lipsesc.
 
pe piele şi în auz încearcă ochi nevolnici
în zadar să le răsară.
(sâmburele unui cireş nimerind, purtat de o pasăre,
în puținul pământ strâns la streaşina unei case
şi încolțind amarnic, eronat acolo.)
 
spărtură prin care izbucneşte-n lume vântul de dincolo,
cărare pe care şi-o făureşte golul: ei orbii. 
 
 
oaspetele nemărginit
 
dacă într-o bună zi
cel-fără-de-nceput
se naşte în creierul tău, ce te faci?
ce te faci când bradul 
este mai înalt decât încăperea,
când peştele este mai mare decât râul?
cum îl găzduieşti în căscioara 
sărăcăcioasă a minții tale
pe oaspetele acesta nemărginit?
atunci, în nemăsurata întunecime 
a vieții tale,
răsare el luminând ca un bec de o mie de wați.
 
atunci, drumurile rătăcitoare toate şi bolnave
se îndreaptă sub ascultarea lui.
 
iar în pietrişul zadarnic din vorbirea ta
se amestecă pepitele de aur din rostirea lui.
le găseşti în ce spui şi nu-ți vine să crezi.
 
da, există o bună zi 
când în mintea ta se iveşte brusc
oaspetele nemărginit,
peştele mai mare decât râul.
 
 
trandafirul negru 
 
sexul ei deschis înflorit orbitor. trandafirul negru. 
din el
 
se isca vântul de primăvară care
venea în lumea cu îngeri de țiplă 
cu soare de cenuşă 
cu penisuri de vată. 
venea, spărgea ghețarii
smulgea inima din labirint, înlocuia 
îngerii de țiplă cu
îngeri adevărați soarele de cenuşă 
cu soarele adevărat penisurile de vată
cu penisuri adevărate. venea bătea 
adia mângâia tămăduia mântuia.
vântul de primăvară din trandafirul negru obscur fericit.
creierul meu era legat de soare
 
inima mea era legată de ocean.
coridoare largi porneau de la mine
şi duceau până în bolborositoarea deltă de fraze,
până în furtuna de stele.
în loc de ochi aveam şi eu, ca fiecare, raze
şi vedeam deodată totul cu ele.
pelerinii imemoriali ai luminii
îmi păşeau prin artere ținând loc de sânge.
prin fața mea, fulgerător, fără să mă atingă,
treceau secolii
ca vagoanele luminate ale trenului rapid noaptea
printr-o stație mică.
iar sângele meu stătea în fotoliu
şi asculta visător 
(cum un nepoțel pe bunica sa la gura sobei, cândva)
basme despre lumea-de-dincolo-a-oamenilor-nenăscuți.
 
 
el trăieşte cusut pe partea nevăzută a cerului 
iar soarele răsare înăuntrul lui 
 
memoriei lui Petru Cârdu
 
picătură cu picătură secundă cu secundă
am trăit moartea lui.
sunt plin de această moarte a sa
ca un ghețar de frigul mare.
de când a murit
îl visez în fiecare noapte
de mii de ori l-am visat cu migală de orfevru
l-am reinventat încet-încet după mintea mea.
acum el are
nouă inimi şi un picior
domiciliul său e într-un orăşel din Banatul sârbesc 
dar el trăieşte cusut pe partea nevăzută a cerului 
iar soarele răsare înăuntrul lui.
vecinul meu de peste drum de la Craiova
 
vinde cârnați.
a  câştigat o grămadă de bani din asta şi a cumpărat
bucata de pământ pe care şi-a ridicat casa.
o casă scumpă şi neinspirată. dar nu despre casă 
 
e vorba aici: ci despre curtea lui, pe care o udă tot timpul.
nu-l cunosc mai deloc, ne salutăm şi atât, dar 
îl trec în poemul acesta fiindcă toată ziua bună ziua
îşi udă curtea cu flori. l-am văzut 
dimineața în zori făcând asta,
şi l-am văzut noaptea târziu. chiar şi când ploua 
el nu-şi abandona îndeletnicirea, ținea calm furtunul şi
stropea conştiincios florile, fără să-i pese de apa venită din cer.
 
sunt convins că nu citeşte poezie. şi de aceea 
nu-l interesează 
că poemul acesta a crescut în jurul său
precum schitul în jurul sihastrului, 
nu-l interesează 
că eu l-am închis definitiv în poemul acesta 
ca pe un bănuț de aur. 
etern şi absurd, el îşi udă cu străşnicie
curtea. cred că în copilărie a trăit într-un loc 
pârjolit de arşiță. şi mai cred că într-o noapte
a visat paradisul aşa: o curte pe care o ții verde
stropind-o cu furtunul.
iar acum a pătruns cu paşi răsunători în acel vis al său
şi trăieşte netulburat acolo.
 
 
bătea un vânt delirant venit de foarte departe
 
nu ştiu de unde,
poate din infern,
poate din gândul cuiva.
 
totul se prăbuşea în jurul meu,
casele, copacii şi biserica,
strada pe care alergam 
dispărea sub paşii mei,
pur şi simplu se ştergea 
sub paşii mei. 
abia am scăpat.
 
am ieşit speriat din oraş
pe câmpul pustiu,
dar curând 
câmpul însuşi a dispărut, s-a şters,
chiar şi cerul,
spre care-mi ridicam privirea
cerşind îndurare,
a dispărut, s-a şters.
 
aş fi crezut că am rămas
singur, nemântuit
într-un univers absent,
 
dacă n-ar fi fost vântul,
vântul care sufla nebuneşte,
umplându-mi gura şi ochii
cu praf
adus nu ştiu de unde.
 
 
aveam un sacou de ora? la care țineam foarte mult
 
dar era vechi, prea vechi,
se subțiase rău de atâta purtat, 
stânjenit îl îmbrăcam, 
cu inima strânsă că se va rupe 
?i o să mă fac de râs 
când mi-o fi lumea mai dragă.
 
şi chiar s-a rupt, într-o seară. 
noroc cu vecinul din bloc, croitorul,
care mi-a sărit în ajutor se poate repara, 
n-aveți prin casă 
o bucată de stofă bună, 
aceea?i culoare? o coasem 
în locul unde a cedat 
de nici nu se cunoa?te. a?a am făcut.
 
curând, sacoul s-a rupt în altă parte. 
țineam prea mult la haina mea
ca să renunț la ea 
?i peste tot unde se strica
am cusut meticulos
petice de material rezistent,
ce stăteau nefolosite. acum
 
sacoul meu e făcut din petice, 
e fistichiu poate, dar îl port mulțumit.
e ca nou, e altă haină.
n-a păstrat de la cel vechi decât forma, croiala.
altfel, repet, e ca nou ?i, mai ales, pare durabil,
poate chiar fără moarte.
 
 
o vizită la mall
 
chiuliseră mai mulți de la ora de fizică
şi tăiau frunză la câini.
unul a zis să meargă la mall, să bea o cafea. 
aşa au făcut. pe urmă s-au dus şi la toaletă, 
au profitat, era gratis.
pe urmă s-au despărțit: unii s-au întors
la şcoală. el a rămas, 
cu Bondocu şi cu gagica ăluia,
care de altfel şi-o pusese şi cu el:
venea ora de română şi lui i se rupea 
de română. s-au oprit la patinoar, a fost cool,
a fost haios. pe urmă s-a despărțit
şi de ăia doi. dar s-a întâlnit cu alți
frați, băieți din cartier, au intrat 
la un film 3D, a fost ca lumea, pe urmă au halit la
Mc Donalds, au ras o bere-două, ehei, au tras puțin 
pe nas jos, în parcare, s-au eliberat, a fost 
mişto-mişto, bestial. pe urmă s-au cărat şi ăia,
el a rămas, cum se plictisea
a mai văzut un film, cu cafteală,
şi pe urmă a ars gazul prin magazine, s-a distrat,
a probat sute, mii de lucruri, dar
n-a cumpărat nimic, pe urmă a fost prin Real,
iar s-a distrat, fără să le plătească
şi-a dat cu sprayuri şi
a mâncat fructe, bomboane de ciocolată, pe urmă
iar s-a întâlnit cu pretenari şi cu nişte pițipoance,
pe urmă iar a băut cafea, pe urmă iar a încercat 
tot felul de boarfe în mulțimea de magazine,
între timp se întunecase, se făcuse lumină,
răsărise iarba, plouase, bătuse soarele,
venise ninsoarea, se pornise viscolul,
 înfloriseră pomii, căzuseră frunzele.
când a dat cu ochii de propriul său chip
în oglinda dintr-o cabină de probă
s-a sperit: era un tip cu fața căzută, cu părul albit, 
cu privirea împăienjenită şi care abia respira.
a dat s-o rupă la fugă spre şcoală. a deschis uşa mall-ului,
a ieşit. şi a observat cu stupoare că 
păşeşte în gol, în jur totul dispăruse, 
vântul şuiera distrugător, 
mall-ul stătea singur, 
o capsulă strălucitoare suspendată în vid.
 
o noapte la Mărgineni
 
petrecusem atâta timp în cârciuma aia
încât târziu când cel din dreapta mea mi-a cerut răstit
Ia-ți casa în spinare ?i du-te!,
eu chiar a?a am făcut, 
parcă mi-ar fi cerut cel mai firesc lucru de pe lume,
cum ar fi să-i dau un foc, de exemplu.
 
am ridicat casa pe umeri 
?i am plecat prin noaptea neîncercată
fără să întorc privirea.
 
iar când mi s-a făcut somn
am lăsat casa jos ?i am intrat în ea
să dorm.
 
dar nu ?tiu cum s-a întâmplat că 
n-am avut loc în pat,
picioarele îmi ie?eau pe fereastră,
iar inima ?i mintea îmi rămăseseră pe-afară
ca să nu spun că nimerisem cu anumite părți din mine
în cu totul alt an ?i chiar 
în cu totul alt secol decât la plecare. 
 
vai, vai, lucrurile se stricaseră rău de tot
?i nu le mai puteam ține în frâu.
 
nu-mi găseam odihna acolo, n-aveam cum,
am vrut să mă înapoiez în ținutul de unde venisem.
 
am dat să ies, dar în jurul casei
dispăruse pământul, dispăruse ?i cerul,
era doar hăul,
un hohot de râs împărățea universul,
un hohot sardonic de râs.
 
 
moartea unui diamant
 
plouă ?i se-nfrigurează.
pe câmpul pustiu
un diamant gigantic stă viu.
dar abia respiră,
încet-încet î?i dă duhul. 
 
plouă ?i se-nfrigurează.
iar moartea diamantului 
se petrece a?a:
precum o hoardă de tătari într-o 
bisericuță de țară, 
în ființa lui transparentă
întunericul dă buzna,
întunericul
pentru totdeauna.
 
 
băusem toată noaptea. dar oricât am fi băut
 
tot era puțin pe lângă setea noastră. 
eram cum eram. duhneam.
parcă o turmă de porci
ni se strecurase în inimioare
şi acolo 
se tăvălea fericită prin noroi.
întunericul ne ieşea prin
toți porii. şiroia din noi.
doldora eram aşadar
de duhoare şi de întuneric.
ca o pungă doldora de galbeni şi de arginți.
 
eram cum eram. nu mai puteam 
să schimbăm nimic. chelnerița, 
pulbere şi ea, chiar a pus punctul pe i: 
sunteți nişte porci. şi eu, alături de voi.
i-am dat dreptate, n-aveam încotro,
şi ne-am comportat ca atare:
precum turma aceea de porci bineştiută 
am luat-o la goană 
spre prăpastie. ne-am aruncat. 
dar nu ne-am făcut praf. 
n-am dat ortul popii. n-am pățit nimic.
 
s-a întâmplat ce se întâmplase 
şi în alte rânduri: n-aveam cum să cădem 
fiindcă noi eram, în acelaşi timp,
şi cei care se azvârliseră în gol
dar şi prăpăstia în care ar fi trebuit 
să se petreacă prăbuşirea.
 
 
pe coridoarele nesfârşite ale insomniei
 
nu-mi explic cum, dar în apropiere se-aude vuind
marea invizibilă.
adeseori mă întâlnesc cu moartea mea
aşa cum te întâlneşti pe o stradă necunoscută 
cu o persoană
care îți cere un foc.
nu fumez, îi zici, dar ea nu te crede,
îți face cu ochiul şi zâmbeşte complice, 
las că ştiu eu
da, pe coridoarele nesfârşite, insuportabile ale insomniei
mă întâlnesc cu moartea mea
mai des decât mă întâlnesc 
cu cei mai buni prieteni.
 
scena se petrece de fiecare dată la fel, 
cu precizie de ceas elvețian:
îmi cere un foc zâmbind complice
(ar părea cea mai banală făptură 
dacă n-ar ține în buzunar
o cheiță de aur şi în mână
un cub transparent),
iar eu o refuz încurcat. în fiecare moment m-aştept
 
să se supere pe mine, 
să izbucnească scoasă din sărite,
să mă închidă cu cheița ei de aur 
în cubul ei transparent
şi apoi să arunce cheița în marea invizibilă
(care, întâmplător sau nu, 
vuieşte în apropiere).