PRIMA ROMANCIERĂ A LUMII

 

Murasaki Shikibu este prima romancieră a lumii, care l-a detronat în con?tiința occidentală pe Cervantes. Primul roman euroepan îl are ca personaj pe Don Quijote, primul roman al lumii aparține însă Extremului Orient ?i are ca personaj un cuceritor unic, Prințul Genji Strălucitorul, născut din fantezia ?i erudiția unei scriitoare, la începutul secolului al XI-lea, adică acum o mie de ani. Abia în secolul XX, cititorii europeni au putut citi integral romanul, care în traducere variază între 1.000 ?i 1.500 de pagini. Japonezii în?i?i îl citesc în transpuneri semnate de mari scriitori în limba contemporană.

Despre Murasaki Shikibu se ?tiu prea puține lucruri, învăluite în incertitudini. Anul na?terii ar fi 973 sau 978, iar cel al stingerii din viață variază – 1014, 1016 sau 1025. A trăit a?adar în epoca Heian. Nu i se cunoa?te adevăratul nume, Murasaki fiind un pseudonim, ce înseamnă ”purpură”, poreclă primită la curte, după numele unui personaj. Shikibu face referire la rangul tatălui ei în ierarhia curții. Inițial s-a numit T?-shikibu, sugerând culoarea violet, prin asociere cu numele de familie Fujiwara, care înseamnă ”câmp de glicine”. Ambii părinți făceau parte din marele clan Fujiwara, veche ?i puternică familie aristocratică.

Tatăl ei, Fujiwara no Tametochi, cărturar din Kyoto, a primit funcția de guvernator într-o provincie mai depărtată de curte. I-a oferit fiicei sale, cea mai inteligentă dintre toți copiii săi, o educație aleasă, ceea ce presupunea cunoa?terea profundă a culturii chineze. Tânăra s-a căsătorit la 22 de ani, destul de târziu pentru obiceiurile vremii, cu un văr mai depărtat, Fujiwara no Nobutaka, mai vârstnic decât ea cu 20 de ani, căsătorie din care s-a născut un singur copil, o fiică. Se pare că a început să scrie Genji Monogatari, pentru a depă?i durerea provocată de moartea soțului ei, ce a survenit la puțină vreme după ce li s-a născut fiica.

Murasaki Shikibu a fost chemată la curte, ca doamnă de onoare a fiicei lui Fujiwara no Michinaga, Shoshi cea căsătorită cu împăratul Ichijo, unde cunoa?te direct aventurile galante, arta poeziei ?i a jurnalului, căci uzanțele cereau ca totul să se desfă?oare după un ceremonial marcat de erudiție ?i spirit creator. La curte î?i avea deja locul prestigios altă personalitate feminină, Sei Sh?nagon, autoarea unei opere inclasabile, Însemnări de căpătâi (tradusă în limba română de Stanca Cionca). Cele două autoare, aflate în rivalitate, se deosebeau ca temperament ?i manieră de a scrie.

Opera doamnei Murasaki cuprinde Genji Monogatari,  Povestea lui Genji Strălucitorul (romanul ?irului de cuceriri ?i de iubiri ale prințului unic prin frumusețe ?i sensibilitate, panoramă a psihologiilor feminine ?i frescă de curte, enciclopedie a unei epoci ?i florilegiu poetic, scris capitol după capitol, cunoscute rapid prin copiere ?i lectură, aidoma romanelor foileton din cultura occidentală a secolului al XIX-lea), jurnalul ce oferă date privind educația, viața ?i procesul creației, o culegere de 128 de poezii, care o situează între cele 36 de poete importante ale epocii.

Datele biografice atâtea câte se cunosc, însoțite de ipoteze ale istoricilor literari japonezi ?i străini, dar mai ales romanul au provocat-o pe o scriitoare americană, Liza Dalby, să o transforme pe Murasaki Shikibu în personaj de roman. Povestea doamnei Murasaki apare în 2000, la o mie de ani după ce, în taină, departe de curte, o tânără începea să plăsmuiască din visele ?i fantezia ei nebănuite pentru cei din jur, pe Genji, prințul cel atrăgător. Romanul, apărut în limba română, în traducerea Dianei Tihan, în colecția ”Raftul Denisei”, revelează splendoarea unei lumi, în care puterea ?i arta stau într-un echilibru fragil: ambițiile politice ale bărbaților sunt îmblânzite de eleganța ?i frumusețea artelor cultivate de femei.

 

Fata cărturarului fascinat de cultura chineză

 

Povestea doamnei Murasaki se deschide cu evenimentul decisiv în viața tinerei: moartea mamei, când ea capătă con?tiință de sine ?i înțelegere a lumii din jur, când firul de fum în care s-a transformat trupul celei care a adus-o pe lume o determină să se gândească la felul în care ar putea modela realitatea. Dar până să ajungă acolo, începe, incon?tient, să se modeleze pe sine. Trage cu urechea la lecțiile pe care tatăl ei i le dă fiului, învață mai repede chineza ?i înțelege perfect comentariile textelor clasice, încât tatăl îi recunoa?te inteligența ?i pasiunea pentru literatură.

Tatăl se trage dintr-o familie veche de cărturari, de câteva generații, buni cunoscători ai culturii chineze, ei în?i?i alcătuind antologii de poezie. Japonia se afla în perioada ie?irii de sub dominația culturii chineze, iar limba ?i literatura chineză erau studiate numai de bărbați, femeile aveau acces doar la scrierea japoneză.  

O fată care are asemenea preocupări, precum studiul limbii chineze, oricâtă bucurie ?i mândrie i-ar aduce propriului său tată, se transformă într-o ciudățenie, ironizată de candidații la căsătorie, care o poreclesc ”fata care ?tie chineza”.

Nu doar erudiția o deosebe?te de fetele de vârsta ei, ci ?i spiritul de observație ?i ”ochiul” ce ghice?te sub suprafața lucrurilor frumusețea ascunsă ?i o transpune în frumusețe artistică. Exercițiul poetic face parte din procesul de automodelare, a?a cum reiese din felul în care detaliile cotidiene devin materie pentru a scrie poeme waka: ”Curând, gândurile au început să mi se aşeze cu uşurință sub forma aceea, fără a mai fi nevoie să mă gândesc prea mult. Fiece întâmplare, fiece fenomen al naturii, fiece emoție îmi trezeau în minte câte o waka. Pe unele dintre ele chiar le aşterneam pe hârtie.”

Fascinația față de cultura chineză vine, a?adar, de la propriul tată, dar descoperă ea însă?i Riturile lunii, vechiul calendar chinezesc: ”Ei priveau anul ca pe o tulpină de bambus, cu părți rânduite din tulpină şi nod: fiecărei luni îi corespundea un interval şi fiecare bucată purta un nume ce oglindea schimbările din natură. (...) Toate tulpinile şi nodurile conțineau câte trei părți mai mici, de câte cinci zile fiecare. Acestea erau „timpurile anului“ – cred că aşa este potrivit să le numesc. În total, erau şaptezeci şi două.”

Nu doar descrierea amănunțită a anotimpurilor impresionează în calendarul chinezesc, ci faptul că oferă ?i  cheia pentru a înțelege legătura dintre simțămintele omeneşti şi natură. Din acela?i calendar deslu?e?te principiul transformării ce domină întreaga natură, o impresionează faptul că în fiecare anotimp se petrece o metamorfoză neobi?nuită, antrenând elementele: astfel, primăvara cârtițele se preschimbau în pitpalaci, vara ierburile putrezite se prefăceau în licurici, pe când toamna vrăbiile scufundate în adâncul apei deveneau scoici, iar iarna venea rândul fazanilor să ajungă moluşte uriaşe.”

După educația privilegiată datorată părintelui, după descoperirea complexității calendarului chinezesc, al treilea moment decisiv îl reprezintă apariția celor doi chinezi, tată ?i fiu, când părintele ei este guvernator în ținutul depărtat, Echizen. Chinezul vârstnic, maestrul Jyo le oferă o lecție memorabilă de cântat la koto cu ?apte coarde, făcând o demonstrație a celor zece tipuri de vibrații, toate asemănătoare sonorităților subtile din natură – de la zumzăitul trist ?i cutremurător al cicadei plângând venirea toamnei la un vibrato înfundat, asemenea plânsetului de porumbel când cheamă ploaie ori vibrato săltăreț ce aminte?te dansul florilor de cire? plutind pe râu. Dar apogeul demonstrației dezvăluie relația muzică – sânge:

”În fine, cel mai delicat vibrato este «ngimul aşezat», la care degetele nu se mişcă aproape deloc. Unele cărți spun că degetul rămâne nemişcat, dar sunetul se mlădiază după cum pulsează sângele atunci când vârful degetului apasă coarda de cutia instrumentului, doar puțin mai mult şi mai adânc decât de obicei.

A cântat o notă şi a ascultat-o cu luare aminte, chiar şi după ce ecoul ei s-a stins de tot şi n-am mai auzit nimic, cel puțin eu. Tata a ascultat şi el incruntat, fără se respire. 

În cele din urmă, maestrul Jyo şi- a ridicat degetul de pe cutia instrumentului.

 – După cum spun taoiştii, ne-a mai zis el, cea mai frumoasă muzică se naşte din cele mai firave sunete.”

Fiul maestrului Jyo, Ming-gwok, o inițiază în arta chineză prin lecții de pictură, prin mici povestioare cu tâlc, prin comparații între cele două culturi. Între cei doi tineri de aceea?i vârstă se înfiripă o iubire sortită de la început despărțirii ?i depărtării. Darul de rămas-bun al lui Ming-gwok – un suport de pensule din celadon în formă de munte cu cinci creste ?i plăcuța de piatră pentru batoanele de cerneală, de culoare violet-închis o vor însoți toată viața pe scriitoare, ?i aici este încifrată ?i alegerea numelui Murasaki, în mărturia tânărului că se dă în vânt după culoarea murasaki închis, adică violet.

 

Iubiri sub semnul frumosului

 

Primele sentimente ale celei ce-l va imagina pe strălucitorul prinț Genji se îndreaptă spre fetele de aceea?i vârstă, atrasă de gingă?ia lor: prietena din copilărie, Chifuru, apoi Ruri, de ambele se înstrăinează datorită familiilor care le hotărăsc căsătorii timpurii, cea de-a treia, alintată cu numele Trandafir Domnesc, rămâne alături, în ciuda marii depărtări, prin scrisori. Ea se dovede?te ?i plină de gust, de la ve?minte ?i până la felul cum î?i decorează casa, ea îi înțelege perfect intențiile în construirea personajului Genji ?i tot ea îi dă sfaturi pertinente în momentele de indecizie, când ajungea într-un impas cu personajele create.

Iubirea pentru o femeie înseamnă întâi admirație pentru frumusețea ei, apoi împărtă?irea acelora?i emoții, oglindite în poeziile pe care le scriu, a?a ajunge să privească, spre exemplu, pe altă doamnă, prin ochii prințului Genji: ”Părul ei încă ud răspândea o mireasmă uşoară de lemn de oud, de la pieptenele cu care şi-l netezise toată după-amiaza. Ca o perdea, cădea drept în jurul chipului ei alb şi în lumina lunii scânteia cu străluciri de abanos, ca într- o oglindă.” 

Patru bărbați îi marchează destinul ca femeie: primul îi ia în posesie trupul (locotenentul de arca?i găzduit de familie, cu intenția de a-i găsi un soț, o violează, iar după schimbul de scrisori obligatoriu după o întâlnire amoroasă, dispare, uimit probabil de inteligența ?i îndrăzneala fetei), al doilea îi atinge sufletul (cu Ming-gwok are nenumărate afinități), cel de-al treilea, soțul ales de familie, Nobutaka, aduce în viața ei toate schimbările fundamentale, cel de-al patrulea este chiar regentul Michinaga, dominator ?i norocos, atras de talentul ei de scriitoare ?i dornic s-o transforme în scrib, în cronicar al epocii sale.

Ming-gwok determină ?i prima lecție pe care o învață singură ca să se poată desprinde cu totul de trecut:

”Atunci mi-am dat seama că, odată ajunsă înapoi în Miyako, aveam să încep o viață cu totul nouă şi trebuia să încetez să mă mai gândesc la Ming-gwok. Călătoria aceasta era ultimul prilej de a zăbovi în voie printre amintirile mele dragi. Mi-am închipuit o cutiuță de lemn lăcuit, cu intarsii de argint şi de aur în formă de valuri ondulate, decorată cu cocori argintii. După ce mi-am aşezat înăuntru toate amintirile cu Ming-gwok, am ascuns-o în adâncul minții, într-un loc numai de mine ştiut.”

Căsătoria cu Nobutaka aranjată de tatăl ei aduce marea surpriză din viața tinerei scriitoare. Nobutaka avea dublul anilor ei, mai multe soții, fiice apropiate de vârstă cu ea. Dar el îi popularizase, fără să-i spună, pove?tile cu Genji, iar pentru căsătorie pregăte?te casa ?i grădina, atent la fiecare amănunt, ca să fie pe gustul ei. Tot Nobutaka îi aduce ve?ti despre întâmplările de la palat, îi descrie încăperile bogate, aranjate cu rafinament, ve?mintele elegante ?i ceremoniile fastuoase. 

După ce amânase ani de-a rândul căsătoria cu Nobutaka, ajunge să vadă cum viața domestică îi aduce lini?te ?i fericire, se poate dedica ?i scrisului ?i fetiței pe care o na?te. Iar moartea lui Nobutaka o tulbură ?i o răvă?e?te, î?i revine cu greu, somată de tatăl ei să accepte rânduiala ?i purtarea firească, impusă de celelalte femei din familie. O salvează scrisul ?i apoi schimbarea adusă de invitația la curte, de a fi doamnă a tinerei împărătese Sh?shi, fiica regentului Michinaga.

Are parte de o experiență similară cu Michinaga. La curte află de la celelalte doamne despre obiceiurile regentului de a le acapara pe rând, iar când este poftită la o întâlnire cu regentul, are parte de o discuție foarte interesantă despre poezie ?i o confesiune privind lipsa lui de talent ?i prisosul de gust. Surpriza cea mare i-o aduc ideile regentului, convins că a apus timpul poeziei convenționale, că rămâne să înfrunte timpul poezia pornită din adâncul ființei, că mai presus de poezie, din literatura vremii lor va rezista Genji.   

Na?terea scriitoarei

 

Liza Dalby urmăre?te na?terea scriitoarei, mai întâi prin fantazarea despre Genji, pe care o împărtă?ea cu prietena ?i iubita ei Chifuru, iar odată imaginația declan?ată, adolescenta născoce?te noi ?i noi episoade, pentru a i le citi bunicii ei, aproape oarbă. Observă cum treptat, toate femeile din casă încep să se adune în jurul ei în orele de lectură pentru bunică. În provincia îndepărtată unde î?i urmează tatăl când este numit guvernator înțelege sentimentele exilatului ?i poate scrie despre întâmplările ?i suferințele trăite de Genji când este trimis departe de curte.

Genji se na?te din spiritul unei adolescente fascinată de întâmplările de la curte, evocate de femeile din familie, istorisite de tatăl ei. Proiectează în el frumusețea ?i tandrețea ce lipseau bărbaților, o afinitate cu sufletul feminin, o bunătate ?i înțelegerea unice față de femei. Iar pe măsură ce scriitoarea se maturizează ?i ea însă?i dobânde?te noi experiențe, îi dă complexitate personajului, care-l fac tot mai interesant pentru cititoare. Genji are calitatea rară, dacă nu unică, de a descoperi farmecul fiecărei femei, indiferent de rang ori înfăți?are.

Dar tânăra Murasaki a înțeles că există o ordine a lumii, ce trebuie să se reflecte în lumea imaginată de ea, prin procedee complicate pe care i le facilitează tot calendarul chinezesc: ”Cu timpul, am înțeles că există clipe în viață când ne legăm inimile de o anume imagine din natură cu o putere aparte. Roşul arzător al cerului, când soarele tomnatic apune în spatele unui copac cu crengile goale, ne trezeşte în inimă sclipirea însingurată a frumuseții pieritoare. De aceea poetul foloseşte imaginea asfințitului pentru a surprinde toamna în opera sa – apusul este esența toamnei. Fiecare anotimp are imaginile lui clasice, reflectate cu sensibilitate poetică.”

Pornind de aici, alcătuie?te o listă de imagini, cu anotimpurile pe care le reprezintă. O lungă discuție cu Ruri îi lămure?te constelația fiecărui anotimp, ?i încep lista cu vara. ?i fetele, pe rând, în?iruie imaginile poetice: licuricii reprezintă esența verii, dar cicadele cu țârâitul asurzitor amintesc de ar?ița ucigătoare a capitalei. Pentru plantele de vară aleg bujorul, paulownia, bambusul, garofița creață, stânjenelul, lămâița şi floarea de dovleac. La păsări, au trecut doar găinuşa de munte şi cucul. Î?i dau seama în curând că ploaia semnifică, pe rând, fiecare anotimp: ploile din luna lui florar, ploile iscate de taifun toamna, ca ?i cele lini?tite ?i întunecate, ploile primăvaratice fără sfâr?it. La fel se petrec lucrurile ?i cu luna: ”Luna de primăvară este în creştere şi încețoşată, cea de vară e plină, întrezărită printre ramurile unui moşmon pe o culme în amurg, luna de toamnă este aceea limpede şi strălucitoare din timpul recoltelor, iar cea caracteristică iernii este rece, bulbucată şi sclipitoare.”

În Genji monogatari aventurile se petrec într-o bogăție a detaliilor naturii, concurate de cele ținând de eleganța interioarelor sau a ve?mintelor. Liza Dalby insistă asupra gustului pentru frumos care i-a fost educat de timpuriu, chiar de mamă. Kimonourile au rolul unui laitmotiv în roman, punctând amintirile, a?a cum sunt kimonourile mamei într-o combinație de culori numită stânjenel înflorit: ”Cel de deasupra era străveziu-întunecat. Sub el, venea un strat de verde-pal, unul alb, unul roz-închis şi, dedesubt, unul rozaliu. Kimonoul de corp era şi el alb”.

Altă ținută dovede?te rafinamentul doamnei Murasaki, pregătită pentru o întâlnire importantă cu regentul ?i potrivind cu mare atenție ve?mintele: ”Mi-am potrivit marginile kimonourilor: mai întâi  verdele de dedesubt, care se întindea cel mai larg, apoi trei nuanțe de roz, asortate cu atâta iscusință încât străluceau ca nişte petale în lumina lămpii, şi la urmă cele două straturi de alb de deasupra, aşezate uşor, ca o mantie de nea.”

Dar cea mai profundă cunoa?tere acumulată în Genji este cea psihologică. Doamna Murasaki a observat cu atenție felul de a fi al celorlalți, schimbările ce se petrec în ființa femeii ?i a bărbatului pe măsură ce parcurg diferite experiențe. Un exemplu este chiar mama ei vitregă, mai mare doar cu trei ani decât ea, care la început este un soi de ”gardenie necuvântătoare”, dar care odată cu maternitatea capătă siguranță de sine ?i autoritate. Fără îndoială că aventurile amoroase ?i iubirile provoacă marile mutații lăuntrice.

Obsevațiile pe care le face Liza Dalby despre doamna Murasaki explică de ce Povestea lui Genji le pare unor critici actuală, scrisă pentru contemporani, explică de ce se cite?te ?i astăzi cu interes, pentru că sentimentele sunt universale ?i perene: ”Pentru un bărbat, cel mai nesuferit cusur al femeii este gelozia. Pentru o femeie, cel mai îngrozitor lucru este un bărbat călător din floare în floare. Dacă stai să te gândeşti, este uimitor simplul fapt că putem să ne înțelegem cât de cât unii cu alții.”

 

Surpriza unei autoare americane

 

Romanul publicat de Liza Dalby s-a bucurat de o primire elogioasă din partea criticii japoneze, de?i ar fi putut stârni un val de critici pentru îndrăzneala unei scriitoare străine de a scrie despre scriitoarea japoneză cea mai cunoscută din toate timpurile. Iar supremul omagiu îl constituie ipoteza presei literare că poate Murasaki Shikibu s-ar fi reîncarnat pentru a-?i dezvălui prin ficțiune viața, cu detaliile neconsemnate în jurnal, fără ecou în roman sau în poeziile scrise.

Cine este Liza Dalby? S-a născut în 1950 în Statele Unite ale Americii, dar pasiunea pentru ?ara Soarelui Răsare se na?te devreme, în anii de liceu: în cursul unui program de schimburi culturale a vizitat Japonia ?i a învățat să cânte la shamisen, prima inițiere în lumea tradițională. În 1975 revine în arhipelagul nipon pentru teza de doctorat în antropologie, începe să exploreze universul ghei?elor, întâi interviuri cu peste 100 de ghei?e, apoi ucenicie ?i intrarea în tagma ghei?elor. Este singura străină acceptată într-o asemenea tagmă exclusivistă, primind numele japonez Ichijiku. Cărțile documentare –  Gheisha (1983), ?i Kimono: Fashioning Culture (1993) – îi conferă autoritatea de expert în cultura japoneză clasică. Dar cu romanul The Tale of Murasaki (2000) pătrunde în profunzimea spiritului japonez, imaginând nu doar biografia exterioară, ci mai ales pe cea interioară, a celei care l-a născocit pe strălucitorul prinț, i-a conturat destinul politic complicat ?i viața amoroasă bogată, într-o narațiune unică prin atmosfera plină de culori ?i rafinate stări de spirit, ce reflectă efemeritatea ființei ?i evanescența lucrurilor.

Cum s-a născut romanul Lizei Dalby? În postfață, scriitoarea dezvăluie că a citit romanul care-l are ca personaj pe Genji la ?aisprezece ani, în traducerea engleză a lui Arthur Waley, care-a vrăjit-o ?i a rupt-o de lumea din jur, l-a recitit de nenumărate ori, în toate variantele traduse în engleză ?i în transpunerile din japoneza modernă. Mai târziu, s-a familiarizat cu legendele privind felul în care doamna Murasaki ?i-a găsit inspirația privind luna plină în cursul călătoriei la Templul Ishiyama.

Au urmat ani în care a ajuns la Kyoto, căutând indicii despre capitala Miyako din sec. XI, a vizitat mormântul lui Murasaki Shikibu ?i templul R?zanji, unde a făcut alte descoperiri: ”Acolo am găsit, sculptate în lespezile răspândite prin grădină, poemele lui Murasaki, care îmi deveniseră atât de familiare. Ascunsă pe domeniul templului, se află o grădină numită Grădina lui Genji – Genji no tei, alcătuită doar din pietricele albe greblate şi pini crescuți pe insulițe de muşchi. Preț de numai o lună de zile pe an grădina se colorează în violet – în septembrie, când înfloresc clopoțeii de munte purpurii.”

Liza Dalby a refăcut traseul de tinerețe al scriitoarei, mergând de-a lungul râului Kamo spre apus, a asistat la o reprezentație de dans şi muzică tradițională, bugaku, a făcut un tur al clădirilor construite în stil Heian ?i s-a aventurat ?i ținutul Echizen. Dar infuzia epocii Heian s-a produs tot în vechiul ora? imperial: ”În căutările mele despre puțin cunoscutul Miyako din vremea lui Murasaki, am avut privilegiul de a descoperi în amănunt vechiul oraş Kyoto. Umbrele capitalei de odinioară se mai găsesc şi astăzi, cu condiția să ştii unde să cauți.

Povestea doamnei Murasaki decodifică spre final ?i relația de simbioză între creatoare ?i fermecătoarea făptură creată, Genji cel fără egal, reinventând pe modelul păcălitorului păcălit cel al vrăjitoarei vrăjite de propria vrajă: ”Vrăjită de Genji, vreme de mai bine de douăzeci de ani, l-am privit cum cre?te, până când, în cele din urmă, am ajuns să mă simt eu însămi doar o unealtă în mâinile ființei lui strălucitoare. Eram eu oare cu adevărat cea care îl modela pe Genji? Sau el se folosea de mine?”. 

Întrebările creează imaginea doamnei Murasaki posedată parcă de spiritul lui Genji ?i na?te altă imagine – a scriitoarei americane luate în stăpânire de personalitatea originalei autoare japoneze. Dar ce experiență a trăit Diana Tihan, ca traducătoare? Cunoscătoare a culturii japoneze, a transpus cartea în limba română din originalul englez, cu două spirite care o dominau constant ? Munca ei generează altă întrebare, tot atât de ambiguă: cine îi modela tălmăcirea – Liza Dalby prin filtrul limbii sau, a?a cum îi stă bine unui kami, doamna Murasaki Shikibu ?