PARADIGME LITERARE MODERNE ÎN SCRIITURA LUI GEORGE BĂLĂI?Ă

Corolarul acestei premise, acreditat de-a lungul ultimilor patru decenii de critica literară, relevă faptul că George Bălăiță, prin romanele sale, pe deplin epurate de convenționalismul epocii, respectiv de cosmetizarea ideologică ?i propagandistică, experimenteză simultan formule estetice diferite (Joyce, Proust, Gide, Gogol), contribuind la reactivarea esteticului în plan literar românesc ?i la sinconizarea romanului romanesc cu cel european. Sub vicisitudinile ,,obsedantului deceniu” în care romanele fals-problematizante abundau prin instrumentarea acelora?i cadre ajunse la devalorizare, ficțiunea lui George Bălăiță este expresia asimilării formulelor narative ale canonului occidental. 

Astfel, decelem la autorul Lumii în două zile un melaj estetic ?i ideatic, o scriere la interferența influențelor (ultilizarea conceptului de ,,influență” se realizează în cheia lui Harold Bloom: ,,activă”, pe de o parte, ,,anxioasă” pe de altă parte, ca factor de iradiere atât în proximitatea temporală, cât ?i la distanță, influența reprezintă translația de idei, forme, teme, tehnici literare, în baza raportului emițător-receptor-intermediar), susținută de o schelă narativă reprezentată, după cum se observă în propriile-i mărturisiri, de convingerea că literatura nu poate supraviețui decât prin respectarea critetiului estetic. 

Referindu-se la modalitatea de supraviețuire prin literatură, Eugen Negrici, în capitolul din Literatura română sub comunism (Proza) consacrat prozei ultimelor decenii comuniste, subliniează importanța exemplului occidental (Joyce, Faulkner) pentru marii prozatori români care au con?tientizat ca în lupta cu cenzura, arta poate supraviețui numai prin stratageme precum exhibarea procedeelor, a metodelor stilistice ?i reconfigurarea unei noi psihologii a artei: ,,Prozatorii (între care este menționat George Bălăiță n.n.) au ajuns să constate că până şi erorile, ambiguitățile caracterologice, laşitățile politice, neputințele scriitoriceşti, reticențele în fața cenzurii au consecințe de ordin expresiv şi pot fi reciclate în aria literaturii. Ei au intuit că, oricît de dens, textul lor nu e nciodată într-atît de dens încît să poată exprima cu adevărat si pe deplin complexitatea ființei omeneşti (voit ignorate sau reduse la o schemă de reacții instinctuale de către ideologia totalitară).”

O primă paradigmă literară resimțită la nivelul expresiei este cea joyceană caracterizată de adoptarea unui stil arid de exprimare, burt, aproape monologat, de interferarea planurilor narative ?i utilizarea anticalofilismului. La Bălăiță, totul e înfățişat la modul enumerării neutre, al acumulării de fapte, al registrului de viață: un prezent anost, cenuşiu ?i obsedant, un catalog al evenimentelor umane, insignifiante în aparență. Acest stil arid are la bază recursul la dialog ?i monolug dublat de utilizarea frazei scurte ?i a propozițiilor independente care fluidizează expresia ?i transcriu cea mai elementară conştiință, aceea care nu narează, ci prezintă brut.

,,Antipa a adormit în fotoliul Baroni. Felicia intră, calcă pe vârfuri, cu toate eforturile ei nu poate pluti, parchetul scârțâie. Antipa se treze?te. Felicia în picioare, lângă el, îi întinde un castron adânc, faianța albă cu flori mari de cobalt. Începi tu crema asta?...Afară e soare. De jos din stradă se aud pocnetele bicelor.”

O altă afiliere cu Joyce este evidențiată de prezentarea kitsch-ul domestic, al concretului banal din Domestica: bucătăria dominată de imaginea Feliciei, patul conjugal, momentele zilei. 

Paradigma Gide, reflectată îndeosebi în Lumea în două zile, se relevă prin caracterul de autenticitate ?i documentarism al prozei care se constituie din notele de subsol ale Judecătorului Viziru. Aceste caiete-document inserate în roman, precum ?i paginile de Jurnal, în realitate articole ?i decupaje de ziar, îi conferă scrierii caracterul de metaroman, ,,un metaroman parodic” după cum îl consideră Nicolae Manolescu.

Flaubertianismul, caracterizat scrieri ale cotidianului ?i plictiselii, racordate tematic la realimul citadin, se evidențiază până la un punct ?i la ucenicul neascultăror Bălăiță. Ficționalizarea cotidianului conservă un aspect banal, simplu, monoton ?i se filtrează printr-o detaliere aproape balzaciană a evenimentelor care contribuie la densificarea expresiei, definită după unii critici (Ovid Crohmălniceanu, Nicoleta Sălcudeanu, Nicolae Manolescu) drept principala caracteristică a scrisului său. În contrapondere, flaubertismul lui Bălăiță este substituit în anumite puncte ale operei 

de fantasticul gogolian, urmând a fi estompat complet (în partea a doua a romanului Lumea în două zile) de realismul brutal în siajul lui John dos Passos, apropiindu-se de sadism. 

Realismul brutal este asociat indispensabil la Bălăiță categoriei grotescului, relevante în acest sens fiind scenele morții care domină ,,solstițiul de vară”. Un exemplu în acest sens este moartea lui Zota, episod ce relevă din punct de vedere descriptiv, grotescul, iar din punct de vedere imaginativ, prin aglomerarea detaliilor ?i multiplicarea perspectivelor, comicul: în romanul parodic al lui Bălăiță, chiar ?i moartea este parodiată. 

„Proptit pe picioarele larg desfăcute, bărbia repezită înainte, mâna întinsă spre Antipa care, fără să se întoarcă, tocmai deschide larg uşa. Nu huli, urlă preotul, ceilalți încă râd. (…) nu huli, nuuu huuuuuliiiiii, nu hu… mâna întinsă a preotului cade, genunchii se îndoaie încet, glasul se întrerupe brusc, încă se mai aud vorbe, râsete, acum un om înalt şi greu zvâcneşte pe scânduri între scaune răsturnate, pahare sparte, cioburile transparente şi vinete, subțiri şi groase, tăioase, mucuri de țigară şi scrum, berea gâlgâind fără zgomot dintr-o sticlă, mijlocul omului acoperit cu fața de masă umedă, pătată, cum o trăsese după el în cădere, un om încă, apoi o insectă uriaşă cu aripi grele şi, în cele din urmă, o vietate mare, moale, căzând în somn în linişte în moarte”. 

Ne raliem opiniei Ilenei Mălăncioiu care, în articolul Până unde se poate glumi, susține ipoteza unui fantastic a la Gogol care nu se mai regăse?te în alte romane ale generației sciitorului moldovean, decât în cel al cuplului Felicia-Antipa.

Raliindu-ne acestei idei, identificăm la Bălăiță, două tipuri de fantastic influențate de Gogol: unul descriptiv, al lucrurilor ?i unul narativ, de substanță, al situațiilor. Fantasticul descriptiv rezultă din aglomerarea detaliilor ?i descrierea minuțioasă a infinității de lucruri care astfel devin metonimii ale elementelor vitale: ,,Tăind o felie de pâine, Antipa love?te cu cotul toarta unei cratițe, cratița dă peste un ibric cu ceva cafeniu, vâscos. Ibricul nimere?te în acela?i timp două pahare, antipa sare să le prindă, nu reu?e?te, dar, în salt, atinge cu capul polița de vase goale, vasele se rostogolesc, țopăie cu mare veselie, a?a că nimeni nu mai aude cum se sparg paharele, deodată e lini?te, se vede orezul cum se scurge intr-o farfurie răsturnată, un nori?or de făină plute?te sub tavan, ca un cântec de greier se aude acum pocnetul smalțului în vasele tăcute ?i numai Dumnezeu ?tie cum deodată frigiderul izbucne?te în flăcări, pesemne din cauza unei cozi de pe?te afumat ajunsă în congelator”...,,Cu grijă Antipa se adună la loc. Bucată cu bucată, o mână, un pcior, un nasture. Când, în sfâr?it î?i găse?te capul printr-un co? de papură, printre cartofi ?i morcovi”. 

Totu?i, această componentă fantastică descriptivă, care aminte?te pe alocuri de onirismul lui ?epeneag, nu suprimă, a?a cum anumiți critici (Ileana Mălăncioiu, Bogdan-Alexandru Stănescu) au afirmat, caracterul realist al romanului, a?a cum se întâmplă la Gogol, ci după cum demonstrează Nicolae Manolescu în articolul menționat, ,,aspectul realist ?i cel simbolic sunt în echilibru”.

Cel de-al doilea tip de fantastic, cel narativ, se inserează progresiv în prima parte a romanului, prin inserția mitului ?i a povestirii fantastice chineze, a simbolurilor ezoterice (oglinda, solstițiul de iarnă cu semnificațiile pe care le comportă), urmând să se insereze mai pregnant în a doua parte a romanului, în Infernalia solstițiului de vară odată cu pariurile pe suflete moarte pe care Antipa le face.

Ironia de tip gogolian care transpare în textul romanului este o ,,ironie situațională” conform clasificării făcute de Jankélévitch care implică un grad de decriptare mai ridicat ?i un narator implicat. După cum observă Nicolae Manolescu, de cele mai multe ori, ,,ironia se preface în sarcasm” în textul romanului Lumea în două zile, ca argument al acestei afirmații având episodul petrecerii de la cârciuma lui Moiselini sfâr?ită cu moartea popei, scenă ce îmbină tragicul cu comicul, burlescul cu satira. 

Referindu-se la influența gogoliană asupra lui Bălăiță, Bogdan Alexandru Stănescu susținea că: ,,...romanul ar putea fi ,,redus”, ,,simplificat” (printr-o esențializare castratoare) la nivelul unei nuvele de Gogol. Nu lipse?te nimic de aici: nici ironia, nici melancolia spațiului, nici fantasticul. Nici personajul rupt... Antipa e un personaj lipsit de o minimă coerență, urmând cu fidelitate prototipul antieroului de roman modern.

În concluzie, reiterăm ideea că proza lui George Bălăiță, sub toate formele ei, conține in nuce o viziune eminamente estetică mulată pe un pot-pourri artistic, compus din principalele paradigme literare universale care contribuie la articularea, pe teren românesc, a unui noi concepții despre scris, diferită de cea dictată de contextul istoric.