LUMINA DE SUB UŞĂ

(1 Corinteni, 6:3)

 

Imaginile se succedau fără nici un zgomot, într-o cadență arbitrară. Cum condițiile nu permiteau nimic stabil, înțelegerea timpului fusese abandonată. Logica nu avea pe ce să-şi întemeieze construcția. Dar cine mai putea fi interesat de convenția liniarității dintr-un punct de plecare ales fără noimă într-un deznodămînt absurd? El, în nici un caz.

 

*

 

Nu-şi aducea aminte cînd intrase în încăpere, nici coridorul pe care era de presupus că-l străbătuse nerăbdător să dea ochii cu o realitate bazată pe adevăr, scările largi sub care pîlpîiau flăcărui albe şi roşii, clădirea somptuoasă plutind la cîțiva metri de sol, labirintul în trepte al oraşului. Nimic nu se înfățişa simplu ori complicat la voia întîmplării. Străzile se ramificau sub lumina unei surse pe care n-o vedea. Şi-a rotit privirea de jur-împrejur fără nici un folos în peisajul înserării încinse. Construcțiile săltau între cascade palide şi căderi de verdeață. Nici dacă funcționarul din spatele mărețului birou se afla acolo cînd deschisese uşa sau îşi făcuse apariția după ce luase loc pe scaun. Fizionomia lui căpăta caracteristica unei persoane pe care n-o văzuse de foarte multă vreme ori a uneia care se metamorfozase în profunzime şi nu păstrase decît crîmpeie de formule pe chip. E posibil ca seria de impresii să fi fost cauzată de faptul că străinul etala o cumpătare amabilă, de fotogenie corporatistă. Purta ochelari de soare, un costum neglijent îmbrăcat şi impecabil croit, o cămaşă mov, pantofi cum nu văzuse decît în revistele de lux de odinioară, cu talpa încrustată cu semne bizare. Se juca absent cu o pereche de verighete de aur legate cu un şnur de catifea. Pereții sălii erau definiți de adîncimi variabile acoperite cu plante inedite, păreri de nori plimbîndu-se dintr-un loc în altul, păsări vioaie, crîmpeie de muzică.

– Dacă te bulversează ceva, parțial sau întegral, putem modifica. A fost preferată neutralitatea consimțită în prima copilărie, în dauna unui peisaj din anii ’60-’70, care e cu putință să te fi inspirat mai mult, asumînd riscul unei abateri de concentrare.

– Exteriorul, aşa de impecabil executat, nu are un impact serios. E adevărat că nu-mi vine uşor să mă exprim, că am ezitări în procesul transmiterii, dar asta se datorează fluxului de gîndire, strangulat la intervale regulate. Cu ce pot veni în apărarea acestui specific este că l-am dobîndit în urma disputei inițiate în cotitura ultimei zile a vieții lui normale, prima a modului agonic cu care se vădea că trebuie să cădem de acord. O constrîngere... 

– Orice comentariu este analizat pe măsură ce înaintăm. Cuvîntul rostit închide o istorie asupra căreia nu ne vom întoarce. Va trebui să vorbim pînă la capăt...

– Eram expus tendinței de-a mi-l aminti în cele mai ilogice detalii, pornit să nu pierd o fărîmă din absolutul a ceea ce fusese, mai ales că fusese atît de puțin, dar imaginile descinse din făptura lui conlucrau o enigmă tulburătoare pînă în pragul convulsiei. Un experiment de orchestrare a procedeelor cu memoria fizică, alcătuind aranjamente, extrăgînd sensuri filozofice din cutiuțe banale, producînd întreruperi de lumină şi asocieri intermitente de noțiuni fotografice. Singura şansă de a trece de cealaltă parte a chinului era tunelul amneziei, dar cu ce preț ar fi venit, în caz că aş fi fost demn să-l străbat! 

– Uitarea este o ipostază a ignoranței...

– Într-o sală curățată de afecțiuni, s-ar putea să fie adevărat, dar nu în cadrul simfoniei sloiurilor de umbră şi beznă înconjurîndu-te din toate direcțiile... Mă zbăteam ca să alung imaginile făpturii, ca şi cum aş fi fost în căutarea oxigenului pe fundul unui lac otrăvit, doar pentru a constata că suferința se diminua odată cu desprinderea de absență, întocmai disocierii de un punct geografic, în timp ce conştiința concepea în craterele sufletului ideea că mă despărțeam de ceea ce iubeam în proximitate, deoarece ființa lui se-ndepărta. Urcam în porțiuni minuscule, dînd din coate, prăbuşit pe genunchi, în conținutul unei constelații în formare, mişcările căpătau întruna noi direcții terminate în rostogoliri, soarele se risipea din pricina necontenitului du-te-vino care nu ținea cont de el, în consecința că eram forțat din nou să aduc la iveală zvîcniri de creier şi vibrații de memorie. 

Derizoriul situației era amplificat de aceea că mă surprindeam aşteptîndu-l să apară în orice moment ca să comenteze aceste stări. Eventual să se amuze, să ne ia peste picior, să ne liniştească. Motivațiile minții intraseră într-o coliziune perpetuă cu rațiunea inimii. Una încerca să o domine pe cealaltă, ca să-şi asigure supraviețuirea. Uneori sfîrşeau amîndouă epuizate, încolăcite ca două bestii răpuse de osteneală, nu de milă, dîndu-mi o clipă de răgaz, care, în contrastul general, mă năucea cu o pondere crescîndă. Ca apoi să şi-l dispute iar, cu o şi mai constantă împătimire, reluînd huruitul maşinăriei de unde-l lăsaseră. Cînd, la capătul înserării, rațiunea a prevalat, inima s-a prăvălit la picioarele scării şi-a-ncetat să mai bată. De aceea mi s-a permis migrația peste toate aceste ziduri şi m-am trezit aici... Singur într-o lume populată, anesteziat în miezul unei dureri care-a-ncetat brusc. Interogat fără a primi răspuns...

– Contradicțiile pe care le-ai pomenit se poartă între două zone diferite ale aceleiaşi puteri de judecată, iar nodul emotivității nu asigură decît un fundal de iluzii, o diversiune pregătită să elimine impuritățile. 

– Cînd te uiți din interior pare total diferit...

– Nu descîlceşte definiția firii umane acțiunea unei continue încleştări?

– Paroxismul a fost urmat de relaxarea absolută în scurgerea finală a nopții.

– Ireversibilul creează iluzia negației...

– Sînt celule care-şi continuă existența. 

– Persistența uluitoare a durerii membrului amputat. Spiritul a existat înaintea cărnii şi va dăinui.

– Familia noastră era strînsă în jurul lui. Eliminarea crease un gol care ne absorbea. 

– Ați încercat să puneți ceva în loc?

– A apărut în visul Anitei după trei săptămîni. Era vesel precum fusese în clipele lui bune şi nega aproape însoțit de indignare noțiunea că s-ar fi săvîrşit. Pînă la urmă a fost convins să admită că va cerceta faptele şi ne va prezenta un răspuns. Eventual, o soluție pentru a corecta neajunsul. Părea total derutat de subiect, complet relaxat asupra universului. 

 

*

 

– Ne temeam să nu sfîrşim în peştera idolatriei melancolice. Inima tindea să se transforme într-un templu dedicat, aşezat cu migală în jurul amintirilor, impresiilor, fragmentelor de emoție, interpretării faptelor şi mesajelor venite de dincolo. Riscam să-l plasăm sub autoritatea paradoxală a arhontelui eponim, pe el, atît de modest, dar bulboana pierderii tindea să-l mențină în mijlocul evenimentelor pentru totdeauna. Avea 21 de ani, putea depăşi toate limitele imediate ale inteligenței, era mai frumos ca un actor, se făcuse puternic, căpătase rațiunea umorului şi conştiința compasiunii, se distingea prin aparența unui om adesea lucid, cu momente de intenții intens benefice, dar sedus cu prea multă uşurință de naivitatea refuzului de-a trece, copleşit de copilăria activă ca un refuz, mînat de eroismul penibil al aprecierii celor din jur, în acelaşi timp cu celelalte, ca să nu cadă în mrejele întinse de grădina mierosă a vrăjmaşului la tot pasul, mai ales în afara casei. 

– Ce l-ar fi putut devia din acest drum?

– Întrebarea se învîrte-n jurul răspunsului: nu ajungea pe acest drum dacă ar fi existat o şansă de-a-i evita sfîrşitul. Sorbul crease şi poteca. Bănuiam că nu este totul în regulă cu el, dar nu este aceasta procedura banalului? Noi am greşit nu că n-am înfierat tentațiile răului suficient de categoric, ci pentru că n-am întrezărit la timp tăioasa direcție a binelui. Comunicam tot mai puțin, în virtutea efectului de stînjenire căzut în clisura generațiilor. În baza aceluiaşi fenomen reuşise să-şi ia rămas bun de la puținii săi prieteni, cîteva rude apropiate, foşti colegi, după cum am aflat din informațiile care au prins a se închega în jurul nostru. Mai puțin de la noi. 

– Erați certați?

– Nu în acea zi. Locuiam împreună, ne vedeam zilnic, mîncam la aceeaşi masă, chiar dacă adesea la ore nepotrivite, comunicarea, deşi precară, măcar la nivelul primei însoțiri părea permanentă… Pesemne că în temeiul prejudecății în care noi luasem ca un dat natural viața împreună cu el se bazase şi calculul pe care şi-l făcuse. Oricum, intenția lui, dacă asta o fi fost, de a mai purta o discuție lămuritoare la adresa naturii lui morale cu persoane pe care nu le mai văzuse de o bună bucată de timp era dirijată de o premoniție lipsită de claritate, nu de certitudinea propriei dorințe. Este tot ce am putut găsi. Pentru cîteva momente această premoniție a reuşit să ne înspăimînte cu mumia sinuciderii. Dar timpul galopa nebuneşte. Nu era timp nici pentru asta. Din gura examinatorului medical am aflat despre condiția precară a inimii şi a vaselor înfundate, cîteva ore mai tîrziu, a virusului care produsese congestia. Reaşezat în cuvinte reci, a fost vorba de o voință exterioară care l-a subjugat încetul cu încetul şi căreia i s-a supus fără crîcnire. 

 

*

 

– Consideri că ai fost un tată bun?

– Am plătit cu destulă acuratețe, îmi permit să cred că nu. Moartea lui m-a făcut… în absență... Ca şi pe el, un fiu mai împlinit decît fusese… Ceremonia retragerii, care a fost un miracol, a performat aceste schimbări… o serie de întîmplări legate în combinația unui anume mod, mizerabil şi extraordinar, solemn, vindecător, elocvent şi trist… Legați prin ceea ce fusese şi nu mai era. Fireşte, Dumnezeu i-a fost un tată mai bun decît mine.

– Este doar o formalitate: cît de mult ai suferit?

– Chinul îmi răsufla în creier, mă veghea ca o constantă matematică, respira prin mine, pulsa aşteptînd momentul potrivit ca să sfîşie cu şi mai multă înverşunare. Tautologic, lipsa sporea povara pierderii, dar adăuga în ea puterea iubirii pentru el, care mă sufoca prin însuşirea absenței celor care nu se văd, pentru că obiectul ei nu era de față, şi care mă ținea cu inima bătînd prin chinul golului crescînd din măruntaiele nostalgiei adamice, şi mă înălța, pentru că lipsa o asociam cu el, contaminat de duioşie! Sufletul meu devenise o inflamație a sensibilității, un nodul canceros al luminii. 

– Cînd eşti tînăr şi ai speranța redresării, te complaci în tragedie ca în apele unui fluviu pe malul căruia ştii că vei fi scos cîndva. 

– Dar eu nu mai eram… Torentul de care fusesem luat se vărsa direct în văgăuna morții. Cum poți să mă întrebi dacă am suferit? 

Străinul zîmbi cu amabilitatea permisă de natura serviciului.

– Sînt pus să întreb. De asta ne aflăm aici…

– Nu e de presupus că ştii totul în ceea ce mă priveşte? Cursul întîmplărilor, ecoul interior, traducerea lor la suprafață, regenerarea copleşită de mutații, căutarea… 

– Prin perseverență, ambiguitatea devine limpezime.

– De ce ne aflăm, practic, aici, tu şi cu mine?

– Dacă nu ți-ai dat seama pînă acum, ne aflăm pe drumul cel bun… 

– Sînt pus sub acuzare, judecat pentru ceva anume?

– Nu toți sîntem?

– Am fost un om bun.

– Cîți pot susține contrariul?

– Aşadar?

– Nu eşti acuzat de nimic. 

– Voi fi, totuşi?

– Continuă...

 

*

 

Rigiditatea stării de sufocare se deducea din ubicuitatea negativă, prin atitudinea că fiul meu era prezent în camerele alăturate, în bucătărie, cînd eram în sufragerie, în camera de zi, cînd străbăteam coridorul dintr-un capăt în celălalt, în camera lui şi a Anitei, cînd eu şi cu Maia pironeam tavanul dormitorului, şi tot timpul absent acolo unde ne aflam. Un univers la care participasem, universul pe care-l făurisem în jurul lui pe cînd trăia, a cărui apreciere o lăsasem în voia amînată a soartei, îşi pierduse brusc rațiunea de-a fi, ca şi cum bosonul Higgins fusese eliminat din esența elementelor şi, în urma extracției, nici o particulă subatomică nu mai prezenta dispoziția atracției universale, deşi îşi păstrase structura şi impregnația atributelor, care se prăbuşea în hăul imaginii lui. Indiferent în ce direcție ne deplasam, densitatea aceasta mohorîtă venea după noi pe o rază invariabilă.

Refuzam să mă gîndesc la el, dar cum putea un tată sfîşiat să nu deschidă uşa fiului care vroia să intre, chiar dacă asta aducea înăuntru rugul unei noi suferințe? 

 

*

 

Iluzia cunoaşterii este mai rea decît certitudinea ignoranței. Vorbisem despre moarte de atîtea ori, credeam că-i stabilisem coordonatele, spectrul variațiilor, amănunțimea simbolurilor. Nu era primul nostru copil plecat... 

Gala Corneea...

Îmi pierdusem tatăl, singurul frate, pe care nu-l văzusem prea mult în ultimii ani, un văr cu care copilărisem... Mama zăcea bolnavă în agonia unui spital îndepărtat. Fusesem zguduit la aflarea tuturor acestor veşti. Fiecare învîrtea un univers conceptual de negație. Mă simțeam oarecum îndreptățit să mă consider un artist al dezastrului. Constatăm similitudini, ne împiedicăm în asemănări, descifrăm corespondențe, dar nimic nu se suprapune perfect peste altceva. Este un rateu pe care-l trăim fără intermediari. Drumul nostru este unic, indiferent de asocieri. O înțelegere generală presupusă din abateri şi fărîmițări aglutinate, asta este lumea.

Legi extrase din media excepțiilor...

Mai întîi am fost bîntuiți de justețea obsesiilor: de ani de zile aşteptam ca Maia să năvălească-n odaie aruncîndu-şi anunțul mortuar în tăcerea înghețată. De unde? Cum? De ce? N-am nici o idee. Natura absurdă a premoniției. Trebuia să fie noaptea, în timpul somnului. Cînd Maia a izbit uşa de perete, strigînd disperată că fiul nostru a murit, în cuvinte atît de simple încît păreau caricatura unei glume proaste, atît de irevocabil şi de firesc, am realizat indubitabil, spontan, decapitat, că rostise gîndul conştiinței absolute a realității autentice. Clipa echivala cu urnirea facerii în momentul inexistenței, de la care a continuat să se dezvolte întregul meu univers. Retrospectiv, acest sentiment a continuat să-mi răcească venele: de ce nu m-am îndoit o singură clipă? De ce nu mi-am zis, ca de atîtea ori: se înşeală, exagerează, nu-şi dă seama ce spune, nu are calificarea să ştie, nu cu certitudinea asta...

Am ajuns în cîteva secunde în camera celui ce fusese, urlînd ca un animal hodorogit, complet rupt de rațiune şi, în mare parte, de formula rigidă a realității. Plîngeam ca şi cum aflasem de două zile că murise. Era întins pe pat, cu fața în jos, cu mîinile sub cap. Parcă dormea. Mai văzusem scena undeva? Retrăiam o reprezentație? Visam? Aş fi vrut să fie o criză psihotică, un vînt cerebral datorat vîrstei ori bolii... Băiatul meu, o nu, Doamne, băiatul meu, scoală! Băiatul meu, scoală! Scoală! L-am zgîlțîit de două ori cu ambele mîini, l-am lovit în spate... Patul s-a supus iluziei mişcării, apoi a înțepenit. Asta era, asta fusese tot. Definitivul imediat tradus în suspensia cîtorva secunde. Inima înțelege mai repede decît mintea. Nu mai rămăsese nimic de făcut la etajul acelei vieți. Un munte mă sufoca înainte, un altul mă strîngea din spate. Am fugit prin despicătură afară din cameră şi am coborît la parter. El deja nu mai era nicăieri, deşi fiecare moleculă colcăia de ființa lui. |inuse de program să-l văd, căci suferința mea ar fi fost irosită. 

Există trasee, special amenajate, pe care trebuie să le parcurgem. O caracteristică din atracția căreia nimeni nu se poate sustrage.

Individul nu se poate raporta tot timpul la însuşirile categoriei.

Şi aceasta este o traiectorie recomandată.

 

*

 

Deşi pare o închidere, moartea deschide noi porți cunoaşterii. Şi nu mă refer doar la ramificațiile scăpate de sub control de speculațiile lui „what if?” Nu ceea ce-ar fi urmat, ci ceea ce fusese. Cînd pierdem ceva, pretindem cu adevărat evaluarea pagubei?

Pentru asta e nevoie de un timp al descoperirilor. Prima a fost făcută de Anita, în jurul orelor 10 ale dimineții, privind dorința lui de-a ne determina, cu o săptămînă mai înainte, să donăm $100 pentru un băiat aflat în pragul metastazei, pe care nu-l văzuse decît o singură dată, în casa Leonorei. Uite, ne-a spus, am reuşit să conving un prieten să doneze $3,000, cred că puteți şi voi să dați o sută... Acceptasem, de dragul lui, de dragul de-a-i face o bucurie, atît de ciudat de altruistă. Anita ne-a arătat tranzacția bancară: el fusese „prietenul” darnic, generos pînă la centimă: 3.158 de dolari şi 50 de cenți. Am rămas uluiți. Pentru că el nu avea un cont în bancă, apelase la ajutorul ei ca să expedieze suma, punînd-o să promită că nu va dezvălui nimănui. Acum era exonerată. A urmat înştiințarea altor fapte, la fel de incredibile prin anonimatul şi umilința însoțitoare. Durerea noastră se amplifica sub povara pierderii unei averi pe care n-o cunoscusem. Eram la fel de morți ca şi el pe partea noastră de lume, în care nu mai funcționam, doar că purtînd grija unei mai mari suferințe şi nici o speranță. 

La ora 11, Maia a primit un telefon prin care era anunțată că fiul nostru, cînd îşi luase permisul de conducere, optase pentru donarea organelor în caz de deces. Din cauza virusului cu care fusese infectat, nu i se puteau prevala decît ochii. Ne cereau permisiunea, ne-au întrebat asupra defectelor de vedere. Imaginează-ți: cu cîteva ore înainte rîdeam de cumpărăturile făcute de maică-sa, de copiosul desert cu care ne tratase, iar acum roata se învîrtise într-atît încît chipul lui minunat fusese supus unei mutilări groaznice. Imaginația pipăia găvane hidoase, lucruri scoase din uz, uşi zăvorîte. Ireversibilitatea orbirii părea mai nepăsătoare acum decît cea a vieții. Trăiam evenimentele celei de-a doua morți. Peste trei zile, a treia: înmormîntarea. Da, încerc să aşez întîmplările cum vin, îmi cer scuze dacă sar de la una la alta şi sînt nevoit să mă întorc. Mă silesc să fiu şi cît de succint îmi stă în putință. 

Stilul nu se enumeră printre grijile noastre… 

Abia pe la ora două, după ce ne-am întors din răvăşitoarea călătorie pe care am făcut-o la casa funerară, am simțit prezența, voința, partea lucrării la care continuam să fim supuşi. Cu sufletul despicat, Maia a deschis Biblia şi privirea i-a căzut pe un verset din Ieremia, profetul plîngerii. Îi redau perfecțiunea cu exactă pioşenie: 

„Îmi este Efraim un fiu scump, un copil iubit de Mine? Căci, când vorbesc de el, Îmi aduc aminte cu gingăşie de el, de aceea Îmi arde inima în Mine pentru el şi voi avea milă negreşit de d`nsul, zice Domnul.” 

Căzusem la picioarele crucii. Era timpul să ne ridicăm. Cu greu vei găsi un verset mai adecvat. Pe deasupra, sentința este un citat direct, nu interpretarea unui autor. Un răsuflet de uşurare ne-a redirecționat spre o țintă complet diferită. Fiul nostru fusese salvat, nu pierdut. Exista şansa, cel puțin la nivelul teoriei teologice, să-l revedem. Am mulțumit pentru semn şi ne-am scufundat în tortură.

 

*

 

Întîia zi de lipsă, întîia noapte a comemorării, sfîşiate în felii sinistre de urlete animalice şi zguduiri de plîns, s-au scurs ca o mîzgă prin care abia puteam respira. Ieşeam şi intram din tiparele concretului, printre umbre aflate la marginea asfixierii. La un moment dat, plîngînd în baie, îmi amintesc că i-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea măcar un semn că fiul meu este fericit... atît de mult îmi închipuiam că nu este! O imagine de-o clipă, o frîntură de rai, un eşantion de seninătate în schimbul nenorocirii pe care-o parcurgeam. Atunci părea mult. Ignoram marca atenției divine, care ar fi făcut mai mult decît întreaga operație. Ațipeam cîteva minute în mijlocul unui nor confuz de angoasă, pentru a fi trezit de imaginea oribilei grimase, din nou şi din nou, pînă ceasul a bătut încheierea primei zile spărgînd noaptea cu un țipăt acut de rejectare. 

Nu era timpul odihnei.

Vremea ei veni peste-o lună. Dar nu pentru mult... 

 

*

 

Cum să accepți planul ocazional al rutinei acoperite în milioane de exemplare, cînd beneficiarul era de unică folosință? Haine pentru mort, cînd mortul era singurul tău fiu? O notă cerută de conducătorul bisericii care să cuprindă în cîteva cuvinte esența existenței pe care a avut-o cel cu care ieri stăteai de vorbă şi acum zăcea mutilat pe o lespede de morgă. Buchete de flori pentru ultima peregrinare, în contorsiunile a trei kilometri. Şi prezența lui, de jur împrejur, trăgîndu-ne în jos cu greutatea unei tristeți vechi de două milenii.

Nu e prea mult?

În acele momente, nu mai ai timp să diseci pe porțiuni de adevăr primar ori secundar, accepți tot ce se aruncă în tine, ca o gaură neagră. Lumina zace captivă. Nu-ți doreşti nimic, te mulțumeşti cu împlinirea mecanică a unor mărunțişuri care te satisfac prin aceea că lipsa bifurcațiilor nu te obligă să-ți bați capul ca să le înțelegi. Viața atîrnă de succesiunea nimicurilor. După ceva urmează altceva, nimic nu se opreşte brusc. Cu excepția unică a vieții. Viața fiului meu... 

Cît confort puteam primi din gura medicului legist că nu suferise deloc? Cîtă suplinire că, cinci zile înainte de-a se întîmpla, Dumnezeu îi anunțase soarta prin gura unui pastor penticostal al unei biserici pe care el o frecventase ades: 

Ca semn că v-am vorbit, voi lua un suflet nevinovat!

O zi mai tîrziu, în cadrul altei biserici, un anunț similar. Da, fiul meu fusese singura ofrandă calificată descrierii, pînă la un punct. Dar dacă era vorba de altcineva? Dacă urma un altul? Dacă Dumnezeu se răzgîndise şi moartea lui nu reprezenta decît un accident în lumea fizică? Eram conştienți că durerea noastră închipuia nu numai prețul purificării, dar şi pe cel al lipsei de credință.

Atunci Dumnezeu a vorbit mai aproape:

L-am luat pe fiul vostru la Mine pentru a nu-l lăsa să se piardă!

*

 

Toate aceste semne ne-au diminuat durerea pînă în pragul acceptării. Moartea este o înlesnire indispensabilă. O moarte liniştită, fără zbateri, în propriul pat, în mijlocul celor dragi, în timpul somnului, ca un prunc, ca un patriarh. Dumnezeu ne dăduse singura explicație care putea să aibă un sens. Din acel moment trebuia să ne zidim inima, să aruncăm schelele minții, să fim liberi. Dacă n-am fi fost făpturi de țărînă... 

Sîntem glorie a lutului şi nu ştim nimic, iar ce credem că ştim ne încurcă iremediabil. Încolțită de fiare a căror rațiune ne-o închipuim atît de diferită de ce ştim încît ne vine mai uşor să considerăm că nu au nici una, mintea tinde să se racordeze compromisului dintre tensiunile realității. Continuitate, întrerupere, transformare, asociere. Ruperea inerției. Acele momente nu acceptă nici o ştire.

Serviciul funerar fu impecabil în proporția contextului. Sicriul era închis, o fotografie luată de Anita în primăvară, amplasată ceva mai încolo. Privirea lui era plină de viață, uimire, bucurie. La un metru distanță, unul din repere crea o iluzie, celălalt o ucidea. N-am putut suporta atîta ipocrizie. N-am putut suporta nici priveliştea coşciugului. Nici aranjamentul floral. Vorbitorii. Cîntăreții. Instrumentiştii. Mă plasasem într-un loc în care nu puteam suporta nimic. Fixam mocheta uniformă din fața băncii. 

Aripile distrugerii băteau în gol, ajustînd prăbuşirea.

 

*

 

Organismul este un mecanism mai complicat decît pare chiar şi celui mai pedant anatomist... Zace pe pat țeapăn şi fără urme de vlagă, nimic nu mai e pornit, cald, elastic, vital. Ce-ar implica readucerea la viață? Circulația sanguină, flexibilizarea epidermei, încălzirea celulelor, mecanizarea respirației, activarea sistemului nervos, deschiderea ochilor, zvîcnirea degetelor, gîndirea, comunicarea, compasiunea, umilința, credința în cele ce nu se văd, faptele care vor rămîne, moartea, mîntuirea. Milioane de procese minuscule continuîndu-se unele din altele, rotițe stimulînd roți, sute de reacții chimice activînd metabolismul, infime descărcări electrice, organe turate, echilibrări, refaceri, încordări. Doar un singur cuvînt să pronunți: Ridică-te! E oare imposibil să pui totul în mişcare pornind de la ceva extrem de redus?

Tema învierii ne-a populat convorbirile zile în şir, ca progresie teoretică, niciodată ca ispită a neacceptării. De ce-ai aduce îndărăt în iadul terestru o persoană ridicată la Dumnezeu? Pentru simplul, egoistul motiv al revederii în locul pierzaniei? Pentru eliminarea unei dureri şi aşa frivole, iritate de ruperea conjuncturii convenționale? Pentru compromiterea potențialului în virtutea căruia tocmai fusese luat?

 

*

 

Cu două luni înainte, Anita avusese un vis a cărui reală amplitudine o primirăm după eveniment. Se făcea că ieşise din camera ei, de la capătul coridorului de la etaj, auzind țipete de disperare, şi ne-a văzut stînd în hol exact cum stătusem atunci, în dreptul uşii deschise a camerei lui, panicați, zdrobiți, neputincioşi, şi s-a apropiat, a întors capul, a văzut o lumină intensă scurgîndu-se dinspre locul în care se afla fiul meu. A dat să pătrundă în cameră, el zăcea pe pat, mort, dar a realizat că nu putea păşi în cadrul proiecției luminoase de pe podea.

Sufletul călătorind spre cer... 

Cu două luni înainte. 

Semn al predestinării controlate...

Înmormîntarea nu ne-a împăienjenit durerea, a fost o ceremonie liniară, aproape anesteziată în amurgul sclipitor. Apogeul fructuos al unei zile însorite din spatele căreia urca o noapte solemnă. Un moment pe care l-am asociat cu muzica lui Beethoven şi Wagner, cu picturile lui Rembrandt şi Tițian. Muzical în părțile componente. Pictural pe ansamblu. Băiatul nostru coborît în pămînt, cu ascensorul.

 

*

 

Pavel a spus-o golit de orice metaforă, în Cartea a doua a Corintenilor: „absența din trup echivalează cu prezența în El.” 

Nebunia hipnotică a speranței. La un nivel diferit, întregurile se desfac pe falii şi se recompun în funcție de lipsa maximă. Între starea de veghe şi somn, un gînd încolți cu repeziciune. Oare nu este cu putință ca totul să nu fi fost decît un vis? O înlănțuire succesivă de aberații înspăimîntătoare, fără nici o evidență în gaj. Ce n-ar sta în picioare în favoarea demonstrației? Nimic! Fiul meu trăieşte, e în camera lui, probabil, se uită la televizor, sau jos, căutînd ceva de mîncare prin frigider! E de ajuns să-i strig numele. Să rostesc o vocală cuprinsă între două consoane. O vibrație a aerului. Am tăcut…

În ziua care-a urmat, la fel.

*

 

Este atît de facil, de superficial să contempli o ființă, să-i treci cu vederea voința, responsabilitatea alegerii de-a se hazarda în nebunie… Seducătoarea atracție a răului.

Nimeni nu e desăvîrşit. Ai ceva de reproşat în mod anume?

Practic, nu am această siguranță, dar pot afirma că scăderea amărăciunii a venit pe calea răului virtual. Nu vroiam să disecăm, dar ne însuşeam descrierea. Dumnezeu nu-şi ia în deşert cuvintele. Venise vremea lucrurilor nedezvăluite. Singurele care ne mai puteau aduce alinarea.

Omul are capacitatea de a descifra ceea ce doreşte să afle. Opacitatea este opțională.

Plecam de la rezultat. O trecere paşnică dintr-o parte în cealaltă, la nivelul ultimului palier. Tot răul comis fusese curățat. Marea intransigență acceptase. Cine am fi fost noi să punem în discuție? Să excelăm? Ultimul examen fusese trecut. 

Acesta este ultimul examen...

Şi totuşi, în marea bunătate care ne acoperea, ni se permisese un dram de îndoială a spiritului, pentru a diminua chinul cărnii. Dragostea pentru el era absorbită de dragostea pentru Dumnezeu. Durerea devenea motiv de bucurie. Frumusețea lumii, prinsă în opere de artă şi amintiri, se desprindea de marea frumusețe a eternității. 

Rana se închidea…

Şedințele de cădere îşi micşoraseră durata, dar tot nu puteam privi fotografii, nu acceptam amintiri, prezentul se strecura printre crevase. De cimitir nu mă puteam apropia. Nu apreciam nici măcar de la distanță noțiunea rece a înmormîntării rememorate. 

Ce era în pămînt nu constituia decît o parte a întregului, cea mai puțin semnificativă.

Era şi părerea lui, etalată în alt vis vesel. Puntea simțămintelor senzoriale aranjate de materie. Dar una era să ştii, să accepți la nivelul minții, şi alta să treci neatins în compoziția legăturilor inimii cu ce ai deprins o viață întreagă. Practic, trăieşti încercînd să nu te legi de existență, dar trebuie să stai la distanță de atracția morții! 

Cînd accepți plecarea, nu mai poți fi de acord cu rămînerea. E o preconcepție înrudită cu sinuciderea.

Ne rugam continuu pentru a nu pierde suprapunerea percepției peste ceea ce trecutul impregnase în noi. E dificil, pentru că ființa este alcătuită din segmente de visuri care se urmăresc într-un dereglaj cel mai adesea nedescifrat. 

 

*

 

Porneam în fiecare dimineață spre o zi nouă cu un avînt frînt şi în două ore mă poticneam în rîuri de lacrimi şiroind peste imaginea lui. Demonstrațiile noastre ridicate cu atîta migală erau batjocorite de o simplă amintire, probabil şi aceea falsă. Pînă nu străbați fiecare potecă pe care ați fost împreună, nimic nu este aşezat. Mersul la magazinul de alături, un ceremonial de botez din cadrul bisericii, cinematograful din cartier, ultimul restaurant, o plimbare în oraşul proxim. Bucată cu bucată, cîrpa durerii reconstituite trece peste patina celor ce-au fost şi eliberează sufletul din cuşca amintirilor. Aşa au trecut Ziua Recunoştinței, ziua lui de naştere, Crăciunul, ajunul Anului Nou. 

După toate acestea, rămăsesem cu o singură curiozitate, poate ținînd doar de activitatea minții: dacă eu, în urma morții sale, dobîndisem o dragoste arzătoare ca mistuirea unui astru, a descoperit el măcar atunci rostul de-a ne iubi? Nu ca o recompensă a prețului pe care-l plăteam, ori imitație în oglindă, sau răscumpărarea la care fusese supus, ci în lumina sentimentului pe care Tatăl l-a strecurat în inima tuturor fiilor Lui... 

Probabil că reacția mea n-o să tulbure spiritul nici unui regulament. Fiul vostru v-a iubit cum niciodată un fiu nu şi-a iubit părinții. Aşa cum voi ați fost cuprinşi de remuşcări pentru că nu v-ați priceput să-i arătați iubirea, cînd a văzut prin ce treceți! Ştim cu toții că aici nu există tristețe... Iubirea lui îl făcea să cînte de bucurie... Îi umplea inima... Ridicol, poate, era ciocîrlia dimineții tăvălindu-se prin ceruri, felina rostogolindu-se fericită în iarbă, floarea care tremură de extaz la vederea Soarelui. 

Vorbeşti cu foarte multă băgare de seamă şi sensibilitate. Apreciez compasiunea şi-ți mulțumesc pentru răspuns. 

Sentimentele rămîn în harta organismului.

 

*

 

Ultima zi a anului a fost, previzibil, cea mai grea, consemnînd despărțirea de ultimul an asociat cu viața lui. Înainte de miezul nopții, ne-am pus pe genunchi, am deschis Biblia la întîmplare şi am citit un pasaj concludent. Era pentru ultima oară cînd Dumnezeu ne vorbea pe marginea acestui subiect. Nici nu mai era nevoie. Suferința fusese fărîmițată deasupra întregului ogor. Absalom, cel mai iubit fiu al lui David, se răzvrătise împotriva tatălui său, amenințînd că „va arunca nenorocirea peste ei şi va trece cetatea prin ascuțişul sabiei.” David trimite armata împotriva lui, dînd poruncă generalilor să cruțe viața rebelului. N-a fost să fie cu putință, pentru că Dumnezeu considerase altfel. Doi soli s-au îndreptat de pe cîmpul de luptă spre cetatea de scaun. Ioab a evitat să-i spună împăratului că fiul său fusese ucis. Mesagerul etiopian a fost mai direct. David s-a ascuns într-o odaie şi a prins a-l jeli: „Fiul meu Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu!”. Ioab s-a apropiat de el şi l-a mustrat: „Tu iubeşti pe cei ce te urăsc şi urăşti pe cei ce te iubesc, căci arăți azi că pentru tine nu sunt nici căpetenii, nici slujitori; şi văd acum că, dacă ar trăi Absalom, şi noi toți am fi murit în ziua aceasta, lucrul acesta ți-ar fi plăcut.”

Împăratul şi-a dat seama că i-a vorbit Dumnezeu, aşa cum ne vorbise şi nouă, prin pilda cărții. Şi s-a pocăit de durerea lui. El a înțeles mai mult decît am înțeles noi, dar n-am încercat să descifrăm dincolo de puterea minții. Am hotărît să ne lăsăm încrederea în cel care ne-a fost atît de aproape...

 

*

 

– Înainte de-a-l îngropa, am vrut să-i punem ceva alături. Bazat pe bucuria pe care i-o iscam cînd ne vedea împreună, Maia a decis să-i punem în buzunar verighetele noastre, legate cu un şnur de catifea, ca semn că numai moartea ne va despărți. Foarte asemănătoare cu cele pe care le ai în mînă.

– Le avea în buzunarul de la piept cînd a venit. Ați reuşit să vă țineți promisiunea? 

– Mă mir că nu ştii: soția mea a murit şase luni mai tîrziu…

– Nici n-ați avut cînd s-o rupeți…

– Practic, prin el devenisem una. Cînd durerea creştea în unul, cobora în celălalt. Iubirea pentru el ne-a alimentat cît a fost de ajuns. 

A înaintat un pas şi a spus: Am o rugăminte.

– Desigur.

– Poți să-ți văd ochii, pentru o clipă?

Nici el nu ştia de ce îi ceruse asta. Probabil că nu încetase să pună semne de egalitate acolo unde mintea continua să dea greş. Gestul în sine era brutal. A fost cît pe ce să-l oprească, dar examinatorul îşi scosese deja ochelarii şi-l fixa sever cu privirea. Verighetele au căzut pe granitul biroului cu un sunet cristalin. Ochii săi erau intacți, impecabili, căprui. I-a inspectat adîncul privirii. Vedea bunătate, inteligență, compasiune. Puterea lui era limitată. Îți trebuie să fii de un rang cel puțin egal cu statura subiectului ca să-i scrutezi adîncimea sufletului. Cu toate acestea, aparențele şi nici măcar lipsa lor nu-l puteau păcăli. Inima continua să bată dincolo de stingere. 

Buzele au început să murmure. Din depărtare a răsunat un geamăt, apoi un țipăt înecat.

 

*

 

Păsări străvezii acoperite cu solzi de aur şi inele de platină s-au ridicat în văzduhul diminuat al încăperii, ale cărei margini se retrăseseră în îngrădirea flexibilă a înserării. O fetiță a apărut lîngă el şi l-a luat de mînă. Muzica unui cor apropiat i-a umplut ochii. A întins palma şi a mîngîiat-o pe creştet, dar nu-şi putea dezlipi privirile de pe chipul judecătorului. Treptat, trăsăturile alcătuiau o amintire.

 

*

 

Înainte de coagularea imaginii, s-au aflat pe fundul unei văioage, la poalele muntelui înfiorător, între două izvoare despărțite de pîlcuri vaporizate. Privirea este compusă din lumea fotonilor şi condiția minții. În acel loc nu existau suferință şi nici tristețe, păreri de rău ori tensiune arterială, dar, sub învelişul serenității, îşi putea închipui esența tuturor lucrurilor. Un val de căldură îi învălui pînă în pragul sufocării şi se contopiră...

 

*

 

Din lumină, îşi auzi propria voce: 

Înseamnă toate acestea că am trecut cu bine de infatuarea judecății?

Tot ce s-a petrecut, întrevederea, rememorarea, transferul şi reacția pot fi considerate astfel, de bună seamă, e cu putință, la nevoie, ca partea să fie supusă reluării, sub nimbul puterii neobosite de-a recupera fără-ncetare, anumite amănunte vor fi obliterate din raportul final, vei mai fi admis, dar cu certitudine lîngă un singur adevăr ar trebui să rămîi acum: nu tu ai fost cel judecat... 

 

*

 

A făcut un pas înapoi. Lumina continua să se scurgă pe sub uşă. 

 

12 ianuarie 2015