VARUJAN VOSGANIAN ŞI REÎNTREGIREA LUMII

Într-o anume împrejurare festivă, când scriitori din toată țara se adunaseră să sărbătorească o cifră rotundă din existența breslei, Varujan Voganian a ținut un discurs scurt şi țintit, în răspăr cu cele rostite înainte. Atent, deopotrivă, la dimensiunea istorică, la cea simbolică şi la cea sentimental-umană, a ştiut să spună exact ce doreau să audă scriitorii despre destinul lor şi al literaturii române. Când, anul următor, a publicat Cartea şoaptelor, am recunoscut cele cel puțin trei perspective pe care V.V. le aplică lumii prin care trece: Istoria era acolo, cu toată tragedia pe care o încape; Simbolul se putea desprinde din fiecare pagină, în înțelesurile sale largi legate de ritual, memorie/amintire, mit necesar oricărei profunde interpretări a existenței umane; Sentimentul şi Umanitatea vibrau în fiecare pagină, căci personajele sale au viață şi culoare, fior şi căldură. Spuneam, scriind despre excepționala Carte a şoaptelor, că se văd în țesătura ei unică şi expresivă urmele unei excelente colaborări a mai multor instrument(ar)e din zestrea lui V.V. Poetul a adus în carte ritmarea prelungă, cu accente de iamb fundamental, valéryan, dar şi vitralierea punctelor cheie ale romanului înspre omenescul fragil şi vibrând. Politicianul a strunit, cu diplomație şi ştiință a relațiilor cu oamenii, toate acutele istoriei cu pagini negre, a sa şi a neamului său, a neamului omenesc. Matematicianul a supravegheat construcția, aşa încât, dacă am desfăşura pe un plan (virtual) cartea şi i-am număra nodurile, rețelele, suprafețele intersectate, unghiurile, am descoperi o impecabilă geometrie, comparabilă cu cea pe care o desluşim geometrizând tablouri de maeştri. Finanțistul a controlat cu o balanță strictă dozele de interioritate, cantitatea de descriere de sine şi de alții, a ales să echilibreze conturile ficțiunii şi ale realității – ambele fiind interpretări, în cele din urmă –, să reducă, să înmulțească, să ridice la putere pentru a ajunge la cel mai rotund şi mai nerisipitor dintre mesaje. În fine, armeanul a vibrat altfel, mai fin şi mai lucid, la alteritate, la condiția de străin în propria țară (resimțită cu egală intensitate de românii sub vremuri), la singurătatea în mulțime. A ştiut să vadă mai atent ce anume a primit, ce anume i s-a luat. 

O întrebare se ivea imediat: ce poate urma Cărții şoaptelor? Autorul uneia dintre cele mai bune cărți româneşti de după 1989 se afla, desigur, într-o situație inconfortabilă. Exista deja o ştachetă foarte înaltă, în funcție de care avea să-i fie evaluat fiecare cuvânt scris după. Ei bine, trebuie spus imediat că s-a descurcat perfect. Să ieşi cu o culegere de proze scurte (chiar dacă ele sunt destul de lungi şi de consistente cât să se ivească ideea că ar putea fi considerate mici romane) înseamnă să te recunoşti, indirect şi discret, în faza de gestație a unui nou roman. Într-o paranteză. Dar sub regimul relaxat al acestei paranteze poți pune la lucru forța şi talentul propunând nişte proze care, deşi comentatorii se vor simți datori să le compare, obligă la recunoaşterea valorii lor independente de romanul care le-a precedat. 

Cele trei perspective sunt şi ele prezente în toată cartea. Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri este, cum s-a observat şi cum o spune autorul însuşi, oglinda societății româneşti postdecembriste, dar este şi mult mai mult decât atât. V.V. demonstrează încă o dată că ştie ce înseamnă dozare şi echilibru. Niciunul dintre ingredientele care trimit la o realitate politico-socială contemporană nu e scos în prim-plan. Ele dau un cadru larg şi, până la un punct, ignorabil poveştilor care se joacă pe scena prozastică. Fiindcă marea izbândă a acestor proze este una în sens vast estetică. Traduse, ele ar spune ceva important oricărui om de pe pământ. Căci singurătatea paznicului de statui (La Judecata de Apoi a statuilor) face parte din nomenclatorul semnalmentelor umane dintotdeauna şi de pretutindeni. Tot astfel, iubirea sa ciudată pusă în act, poematic şi magic, dacă vrem, dar cu o poezie şi o magie de care nu duc lipsă marile poveşti despre om, nu-l izolează pe erou, ci îl transformă în emblemă deschisă a singuraticilor fantaşti şi, parțial, donquijoteşti. Când lumea era întreagă şi Dincolo de lumea de dincolo (preferatele mele) aleg să-şi aşeze obiectivul de filmat în două zone apăsat marginale – lumea infirmilor cerşetori şi cea a locuitorilor fantomatici ai marilor gropi de gunoi –, dar ceea ce se vede prin ochii lor neîntregi e lumea însăşi niciodată şi nicăieri întreagă, niciodată pe de-a-ntregul dreaptă şi curată. În cele două proze, V.V. dă proba talentului său uimitor. Realismul descrierilor e feroce, dar livrat în tonuri de tablou flamand (Gabriela Gheorghişor remarcă: „țesătura prozei lui Varujan Vosganian e bătută cu simboluri precum odăjdiile cu pietre scumpe”), aşa încât grotescul emite semnale tandre pe lungimea de undă a umanului cu majusculă. Personajele sunt memorabile, iar sfătoşenia lor e lipsită de orice stridență. Ele filosofează în marginea Lumii (în ambele sensuri ale marginii) cu îndreptățire, căci se află în locuri privilegiate pentru a observa fața ascunsă a purtărilor omeneşti. Cruzimea, ura, nepăsarea sunt aproape insuportabile, dar le însoțesc iubirea, dorința de mai bine. Prin neîntregul Coltuc se rotunjeşte un elogiu cutremurător adus cărții, ştiinței de carte, lecturii. El este, citind, mai întreg decât cei cu toate brațele la locul lor („Îi plăceau literele acestei cărți, erau frumos rotunjite, literele de început erau mai mari, înflorate. Întoarse colțul paginii cu limba. Foaia era poroasă, ca o piele privită prin lupă. Avea şi un gust nou, ciudat, parcă ar fi fost petale pisate ale florilor de primăvară. Povestea începu cu propoziții lungi, leneşe care, deja, după două?trei pagini, începură să se legene. Literele se alungeau, începuturile încolțeau, crescând neînchipuit, cu o tulpină firavă, dar apoi un trunchi de?a dreptul, cu scoarța încrustată, florile strivite erau ale unui cais ori ale unui migdal şi chiar şi paginile, întoarse cu limba, căpătau gust de sâmbure de caisă ori de migdală.”). Limbajul periferic este reprodus cu o naturalețe formidabilă, iar interstițiile filosofic-meditative consună perfect. Oglinzile aparent diforme prind în apele lor tot ceea ce e uitat în goana zilei. Gabriel Chifu are dreptate: V.V. „E poliedric. Totodată, e pluristratificat, complex, plin de nişe şi de firide, de adâncimi”.

În Legătura de leuştean şi în Jocul celor o sută de frunze, se transmite şi mesajul de profunzime al volumului: viitorul nu ne poate fi accesibil dacă trecutul nu a fost ruminat şi aşezat la locul lui în devenirea oamenilor. Întâmplările atroce nu prin vendete fără frunte se pot răzbuna, ci prin asumarea omenescului lor oricât de scăzut şi prin exersarea oricât de trudnică a iertării. Perfect lucrată întretăierea timpurilor, amintirea – înmiresmată ori plină de umbre negre şi duhori – fiind maestrul de ceremonii al poveştilor. Vârste sau epoci revolute reînvie şi informează prezentul, îi dau consistență şi îi destramă zidurile. Marius Miheț vorbeşte despre o „ştiință a morții” (sintagmă foarte familiară mie!) cu bune argumente, căci decantarea prezentului din perspectiva trecutului e o asumare lucidă a destinului de ființă muritoare, prea strâmtă destinal pentru a se pierde în fanatisme ale răzbunărilor demolatoare care nu lasă niciodată neatinsă victima. 

Şi acest volum, ca şi romanul, ar fi putut să se numească al lecuirii, căci scrisul/povestea ca tămăduire e un laitmotiv: „Viața oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părți egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îți aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi”. Şi: „Zăpada începuse să se aşeze. Cerul cobora în pămătufi înstelați. Asfaltul, crăpat de frig, lăsa copacii să crească iarăşi, din trunchiurile lățite ca nişte tălpi, sub caldarâm. Zidurile vechi se ridicau din nou şi pământul se lecuia de betegelile şi de spaimele adunate în vreme. De sus, lumea începea să se vadă în toată limpezimea ei, reîntregită, rotundă...”

 

Varujan Vosganian, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri,