O CĂUTARE A TRĂIRII ÎN OGLINDA TIMPULUI

Am ocolit aproape un an Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei, volumul lui Mihai Vacariu (Editura Adenium, 2013), deşi îl aveam în casă de la apariție şi îl răsfoisem, îmi amintesc, când l-am primit. Nu mi-am pus niciodată în tot acest timp întrebarea „de ce?”, dar când în sfârşit am început să îl citesc am realizat şi că fusese vorba de o temere, inconştientă, că o carte a cuiva îndrăgostit de Tarkovski ar putea avea acelaşi efect ca filmele lui Tarkovski însuşi, iar pentru asta nu ai oricând disponibilitate. O sfârşeală aproape organică, o stare de sfârşit de lume şi de neputință în fața înțelesului acestei lumi, aşa trăisem eu viziunile regizorului Călăuzei. Mă uitam la filmele lui şi până la final treceam prin toate stările posibile, aşa cum te trece un cântec de mierlă, până mintea şi trupul devin una şi amândouă obosesc. Totul era o chestiune de stare şi starea care atotcuprindea schimbările lăuntrice era sfârşeala. Nu-mi explic nici acum prea bine de ce.

De ce am făcut mărturisirea aceasta? Pentru că una din premisele de la care porneşte Mihai Vacariu în acest lung eseu este aceea că filmele lui Tarkosvki au fost create voluntar pentru spectatorii din Europa de Est, care făceau față anevoios unui regim opresiv şi că regizorul rus ştia că arta lui va avea un efect binefăcător, salvator pentru oamenii aceia în sufletul cărora lipsa libertății, înțelesurile ascunse ale artei, mesajul profund al unui produs artistic erau altfel percepute, aveau altă vigoare decât o poate avea astăzi vizionarea filmelor lui, în democrație, când accesul la artă nu mai dă de oprelişti. Arta în general, în teza autorului eseului, este datoare unui context şi depinde de un cadru anume în care este trăită. Şi această concluzie poate justifica în parte de ce acea sfârşeală şi de ce eu, care am văzut filmele târziu, prin anii 2000, nu reuşeam să iubesc mesajul operei tarkovskiene în totalitate. Filmele lui Tarkovski mă oboseau, chiar dacă le-am văzut şi revăzut, chiar dacă le percepeam valoarea şi poezia.

Dar să vorbim despre carte. Excelentă prin claritatea limbajului folosit, a ideilor vehiculate în text, prin structură şi metode, ca şi prin subiect şi modul în care este el tratat, Îndrăgostit de Tarkovski se datorează unei experiențe, unei trăiri mai precis, născută într-o sală de cinema în care se proiectau filmele genialului regizor rus. Este o carte ce teoretizează un subiect, dar o face într-o manieră introspectivă, subiectivă, altfel. „Filmele lui Tarkovski sunt sinonime cu arta”, scrie Mihai Vacariu. E o propoziție care nu ridică dubii. Marea artă este în capodoperele cinematografice tarkovskiene, indiferent de timp şi de context. Însă, „în ciuda universalității artei lui Tarkovski, comprehensiunea artei sale, înțelegerea straturilor ei adânci, poate fi realizată numai atunci când analiza este situată într-un context particular, într-o anumită perspectivă, anume cea în care a fost creată” (p. 59) Şi pe parcursul eseului, dorința de a-i înțelege arta din interior este susținută prin referințele numeroase la însemnările de jurnal ale regizorului.

E o lucrare de care era nevoie şi care trebuie citită de toți cei care au văzut filmele genialului Tarkovski şi nu au înțeles de ce au fost create şi, mai ales, pentru cine. E o carte pentru cei ca mine, născuți puțin mai târziu, care au alți ochi pentru artă, în aceeaşi măsură ca şi pentru cei care au văzut la timp filmele lui Tarkovski şi au împărtăşit cu Mihai Vacariu acea posibilitate de transpunere în altă lume prin vizionare, acea privire a artei ca „panaceu”. Într-o lume fără ieşire, inumană, artificială, sinistră, arta devenea o uşă, poate singura, pe care cei deznădăjduiți o deschideau cu disperare, intrau şi credeau că numai aşa se pot salva, pot fugi de gulagul sufletesc.

Arta era astfel şi atunci trăire, revelare a spiritualității lumii şi a celei interioare, nu doar simplă privire. Între disidență, un act aproape sinucigaş, şi retragerea totală într-un turn de fildeş, Mihai Vacariu recunoaşte că a optat pentru un „eroism banal”, acela care presupunea o rezistență prin artă, o bucurie a regăsirii în replicile unor personaje din film, o posibilitate de sustragere totală în acea realitate atemporală, în acel spațiu idilic, şi de identificare totală cu realitatea iluzorie de pe ecran. Ideile regizorului devin ale spectatorului, trăirile personajelor devin ale privitorului „umil” din sala de cinema. Iată salvarea! Hrănirea nevoii celui deznădăjduit cu ceva necunoscut, acoperirea nostalgiei lui după absolut şi apoi, senzația aceea de nemurire. Era o trăire comună pentru spectatorii acelor vremuri, era o înțelegere metafizică a lumii, care pentru unii echivala cu o experiență „aproape religioasă”.

Studiile de filosofie ale autorului se văd în acest „mic tratat de trăire a artei”, prin dialectica metodelor (se trece de la o cercetare fenomenologică, axată pe sentiment, la una hermeneutică, ce urmăreşte căutarea sensurilor şi, în final, se ajunge la o cercetare antropologică, în care sunt urmărite efectele experienței asupra individului), prin gândirile la care apelează pentru a-şi susține tezele, prin modul clar şi riguros de abordare a subiectului. Cartea este construită pe două planuri, unul al teoriei şi celălalt al experienței, cel de-al doilea marcat în text prin litere italice. Partea experienței se distinge ca un jurnal al lui Vacariu, ca „rememorarea subiectivă a evenimentelor şi trăirilor din acea perioadă”, ce rupe discursul teoretic, fără să îl întrerupă. 

Ca structură, volumul Îndrăgostit de Tarkovski este alcătuit dintr-un Preambul, în care autorul explică cu deosebită pricepere şi claritate intențiile şi scopul eseului său. Cele trei capitole principale urmează în fapt trei etape pe care Vacariu le identifică în opera lui Tarkovski, numite şi „paradigme” sau „ipoteze de lucru”. Prima este „ipoteza estetică”, ce vânează ceea ce este perceput imediat de spectator, forma filmului, a artei. În Copilăria lui Ivan, Oglinda şi parțial Andrei Rubliov esențiale sunt imaginile, care au rolul unui transport în comun a privitorilor, de la particular spre universal, şi care trebuie înțelese, spune Vacariu, ca metafore, nu ca simboluri, căci metaforele se plimbă printr-o lume neîngrădită, le poți întâlni în alt loc decât celălalt, le poți culege din mai multe încăperi ale sensului, în vreme ce simbolul te duce numai pe drumul lui bătătorit.

A doua ipoteză este denumită „metafizică” şi îşi arată virtuțile filosofice în Solaris şi Călăuza, filme pe care Vacariu le analizează cu cea mai mare deschidere şi în cele mai mici amănunte. Cu această etapă, opera tarkovskiană îşi mută interesul spre conținut. Acelaşi lucru i se întâmplă şi spectatorului. El devine atent la semnificațiile din filme, la preocuparea intensă pentru natura umană a regizorului. Şi e de punctat mesajul profund, crezul lui Tarkovski însuşi, dezvăluit în jurnalul personal, acela că singurul lucru pe care se poate baza cineva în viață este capacitatea sa de a iubi şi de a se smeri în fața ființei iubite. Fără iubire, orice existență alunecă din brațele sensului.

Ipoteza a treia e cea „eschatologică”, care face loc ideilor religioase ale lui Tarkovski şi ale operei lui artistice, idei soteriologice, precum salvarea individuală, salvarea lumii, atitudinea în fața apocalipsei, sacrificiul de sine. Regizorul rus a luptat cu disperare în arta sa împotriva bolii modernității, care poate fi numită simplu „pierderea credinței în om şi în Dumnezeu”. O viață lipsită de sens, o spune încă o dată, şi mai apăsat, în Nostalgia şi Sacrificiul, capătă unul prin iubire, căci numai în şi prin iubire e posibilă mântuirea omului şi a omenirii.

Cum este astăzi perceput Tarkovski şi ce anume se vede în oglinda timpului când autorul îşi pune trecutul şi prezentul unei experiențe să se privească, este subiectul ultimului capitol. Concluzia lui Vacariu nu e chiar optimistă. Astăzi suntem liberi, spiritualitatea s-a prăpădit, lumea a devenit sclava confortului şi oamenii nu mai au vigoarea căutărilor de altădată. Trăim vremea „pseudo-căutărilor” şi a unei „nostalgii” vlăguite după absolut. Nu mai credem că putem fi salvați de o operă artistică. Nu mai credem de fapt în nimic. Trebuie să reînvățăm trăirea artei, căci numai ea face diferența şi ne poate salva, ne îndeamnă autorul eseului. Iar filmul, în particular, poate fi „noul umanism”. El poate reține mai uşor imaginația şi e capabil să reînvie credințe vechi. Trăirea artei este mai puternică decât ceea ce îndeobşte numim realitate, prin simplul fapt că ne face să trăim mai intens şi că pune carne pe lăuntrul nostru, ni-l modelează şi ne defineşte ca oameni, în cele din urmă. Iar realitatea din suflet este esențială! Trebuie, în cele din urmă şi măcar, să ne punem întrebări, căci punerea problemei e o cedare nu de tot în fața perspectivei apocaliptice a credinței noastre în artă şi singura pe care o avem la îndemână. 

 

Mihai Vacariu, Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei,