COMEDIA DE MORAVURI IERI ?I AZI

Chiar dacă a pus virgulă între două cuvinte între acre, de obicei, în muzică, nu se pune a?a ceva, Ion Minulescu se referă, în Allegro, ma non troppo, chiar la mi?carea muzicală atât de prezentă în operele clasicilor, de la Mozart la Bethoven ?i mai departe. Scrisă sau, mai precis, publicată în volum în 1927, comedia cu titlul de mai sus va fi avut succesul ei la vremea ei, dar se mai poate bucura, în vreo interpretare corectă, apropiată de maniera de altădată, cazul celei de la Teatrul Național din Bucure?ti, de veselia spectatorilor chiar din acest ianuarie 2015. Cum ar spune Marquez: „Mulți ani după aceea…” Îmi iau libertatea de a pomeni distribuția de la 30 martie 1927, când s-a jucat, tot la național, Allegro, ma non troppo: A. Pop Marțian, actor care a mai performat ?i „după eliberare” (cum a fost numită perioada ocupației ruse?ti, bol?evice), Ion Sîrbu, Ion Morțun, V. Romano, Ene Miu, Marioara Zimniceanu, Toto Ionescu, Nelly Andreescu. Regia: V. Bumbe?ti. Ce mizantropie, să pui toate trei personajele feminine la finalul distribuției, de?i una cel puțin apare mai devreme, printre personajele-bărbați, e vorba de servitoarea Florica, ultima pe listă, cu sau fără voia dumneavoastră. 

Milionarul care vrea să devină dramaturg, a?a, ca să intre ?i el în rândul unei lumi pe care, de altfel, se face că o disprețuie?te, exact cum se întâmplă uneori azi, e drept că nu tenderii sau erba?ii se înghesuie la porțile artelor, ci profesori universitari, academicieni de ?tiințe exacte sau medici vestiți vor să-?i fe?telească imaginea cu versuri proaste ori cu proze la fel. În acest scop invită, un dramaturg în vogă, poate că Minulescu s-o fi gîndit chiar la el, acasă, ca să-l ajute, să-i corecteze piesa, deja scrisă sau măcar schițată. Cum habar nu avea despre lumea teatrului, îl ajută nevastă-sa, care-i sugerează ?i persoana de invitat, în fapt, aflăm repede, că dramaturgul nu se abține prea mult, propriul ei amant. Cum se ghiuce?te lesne, chiar asta e problema piesei milionarului: ce faci, ca bărbat, dacă îți prinzi nevasta cu amantul? Milionarul sugerează că iei pu?ca ?i-i omori pe amândoi, dramaturgul profesionist, dar ?i amant en titre, că e mai bine să folose?ti metode mai soft, cum am zice azi. De aici tot conflictul, care, bineînțeles că evoluează – era să zic degenerează – ?i cei doi amanți sunt prin?i de soțul sosit pe nepusă masă, care ia pu?ca să-?i pună în practică ideea dramatică. Atunci cei doi se prefac că jucau o scenă ?.a.m.d., iar lucrurile se aplanează. Să nu uit să informez onoratul cititor că milionarul nostru i se lăudase, încă de la început, cu noua sa amantă (ceea ce presupune că-i mai vorbise ?i despre altele, mai vechi), arătându-i chiar o fotografie a acesteia. ?i cum credeți că se termină toată comedia asta? Simplu: milionarul pleacă cu amanta sa la Bucure?ti, ca să n-o lase singură pe drumurile cu hârtoape ale patriei, că se aflau la mo?ia celui dintâi cu toții, în acel moment al piesei, iar nevastă-sa rămâne cu dramaturgul care are de terminat până dimineața piesa. Dar îi promite doamnei, Cocuța Mi?coreanu, că o termină până la miezul nopții, că e seara, iar aceasta îl invită să vină pe urmă la ea să-i citească ce a ie?it. De menționat că servitoarea, personajul cel mai umil al piesei, dar ?i cel mai vioi ?i imaginativ al reprezentării ei din ianuarie a.c., este topită după tânărul dramaturg, de la care nu-?i poate dezlipi ochii chiar când îi dă ordine vreunul dintre stăpâni, spre hazul publicului. Dar, hai să fim drepți ?i cu distribuția din 2015: Ion Marian, autor dramatic – Gavril Pătru; Titu Mic?oreanu, milionar – Marius Rizea; Domnul Cuțui, samsar – Eugen Cristea (aici trebuie să pun o addenda: toată teoria omorului infidelilor este auzită de un cetățean abil doar în afaceri, care-l ajută pe milionar ?i, când î?i prinde ?i el nevasta cu altul, trage cu pu?ca în ei ?i crede că i-a ucis, dar, fiind comedie de moravuri, iar nu dramă de moravuri ca la Ibsen, se văde?te, după puțină spaimă, că nu i-a nimerit); Cocuța Mi?co?reanu – Costina Ciuciulică; Doamna Noemi – Aylin Cadîr (aceasta e amanta zglobie a milionarului); Florica, servitoare – Victoria Dicu; Jandarmul – Costică Lup?a. Ultimul personaj, mut, nu e menționat în distriduția primei reprezentații. Ragia îi aparțține lui Răzvan Popa. 

Dar să vedem cum apare o comedie de moravuri azi. Piesa lui Radu F. Alexandru, La vita e bella (titlul amintind ?i de un film al lui Roberto Benigni, dar, la urma urmei, expresia e prea banală ca să nu fie bun public), reprezintă două cupluri de oameni de afaceri, tineri, buni prieteni, bărbații încă din copilărie, care fac propagandă, în stilul epocii noastre, fals strident, unei cărți tocmai despre fericirea în cuplu. După care aflăm, fire?te, nu a?a brusc, ci pe rând, după ce decorul se modifică potrivit cu situațiile, că, de fapt, cele două doamne sunt amantele celor doi domni. Adică unuia soție, celuilalt amantă. În cruci?, cu alte cuvinte. Tot în cruci? e ?i valoarea lor intelectuală: femeia cea mai abilă ?i mai inteligentă chipurile e măritată cu bărbatul mai prostănac, iar bărbatul cel mai reu?it, cel care citează ?i din clasici, ba chiar ?i din Shakespeare, care e deasupra lor, cu femeia mai slabă de minte cum s-ar spune, iar amantlâcul abia pogtrive?te lucrurile. Totul, aici, se face cu un cinism cum numai realitatea de azi mai poate furniza. Dramaturgul, scriitor încercat, prinde foarte bine jemanfi?ismul etic al oamenilor de azi, mai ales al celor care reu?esc în viață. De altfel, Radu F. Alexandru ne ?i previne că nu avem de-a face cu o comedie, ci cu o dramă, eact invers decât la Cehov, care credea că scrie comedii ?i lumea plângea la reprezentarea lor: „Spre deosebire de delicatul ?i dragul meu coleg A. P. Cehov, care se întreba mereu surprins de ce curg lacrimile ?iroaie la spectacolele lui, pe care le considera ni?te inofensive comedii – eu mă întreb de ce râd spectatorii cu lacrimi la La vita e bella, piesă pe care personal o cred o dramă. Mărturisesc, de altfel, că prima variantă a titlului a fost: Vă rugăm nu râdeți în timpul spectacolului. E o dramă!, la care am renunțat somat de câțiva buni amici care, după ce au citit textul, m-au avertizat râzând că nu am voie să-mi mint spectatorii: Omule, e comedie 100%! ” Regizorul Vlad Cristache, un tânăr în plină afirmare, a compus ?i el vreo ?apte porunci ale omului de azzi, intitulate „?apte pa?i spre fericire”. Iată-le: 1. Fă bani cu orice preț. Nu ține cont de prieteni, de familie, de con?tiință. E?ti mai presus de asta! 2. Nu uita, „con?tiința” e un termen inventat ca să îi prostească pe pro?ti! 3. Fii ipocrit! 4. Minte-ți aproapele! 5. Dacă aproapele e chiar soția ta, străduie?te-te să îndepline?ti pasul 4. 6. Dacă n-ai soție, cumpără-ți! 7. Dacă n-ai bani, sinucide-te, viața nu merită să fie trăită!” Acesta e septalogul omului nou, de azi, cel pe care par că-l aplică personajele piesei lui Radu F. Alexandru, interpretate cu multă dăruire ?i cu mult aplomb de: Cristian Iacob, Delia Seceleanu, Delia Nartea ?i Alexandru Conovaru. 

Aici, de data asta, nu se mai pune problema dacă-i omori pe cei care îți calcă în picioare onoarea, pentru că nici onoarea, de?i se aduce vorba despre ea, nu mai e ce-a fost. De?i, dacă ne gândim mai bine, nici pe vremea lui Minulescu nu era mai mult decât ipocrizie, azi mai accentuată, mai pe față, mai cu cinism practicată. 

La vita e bella a produs la Teatrul de Comedie un spectacol agreabil dacă nu te gânde?ti la sensurile de dedesubt, râzi ?i te duci acasă bine dispus după o zi eventual grea, cu alte asemenea întâmplări. Dar dincolo de asta, dramaturgul a pus sensul amar, ideea că adevărul e doar o vorbă goală, onoarea la fel, că minciuna triumfă ?i domne?te. Dacă am mai fi acum vreo 40 de ani, am spune că Radu F. Alexandru biciuie?te moravurile ?i pe oamenii fără de ele ale epocii noastre, dar nu cred că mai ?tie cineva ce e acela un bici, dincolo de cel prezentat în scena sado-maso dintre soția unui ?i soțul alteia dintre personajele din La vita e bella. Un muzeu al obiectelor de altădată s-ar impune, poate, de?i nu cred că ar mai putea aduce pe cineva pe drumul cel drept, pierdut încă – se pare – de după la belle époque (din 1927). Pentru că, oricum, lumea merge înainte ?i ceea ce pare urât din unghiul de vedere al celor deprin?i cu alte reguli de viață ?i de comportament poate părea plăcut, distractiv ?i deloc dramatic unor oameni a căror con?tiință se nutre?te numai cu bani ?i bunuri sau excursii ca aceea care stabile?te noile cupluri din final, în Jamaica. ?i nu o săptămână, nu o lună, ci două luni în cap, a?a cum ne anunță, fericiți, protagoni?tii, în cupluri reformulate.